Acest articol face o scurtă incursiune în istoria Ardealului, dar nu numai, evidenţiind rolul unor personalităţi în contextul evenimentelor ce aduc laolaltă oameni şi fapte cu un impact deosebit asupra vieţii întregii comunităţi a românilor din Transilvania. Titlul articolului “Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Cioranii şi Bârsanii” a fost ales datorită citatelor extrase din diverse lucrări istorice şi care sunt prezentate în continuare.
Era bizantină, întâlnită adesea sub forma de ani de la facerea/zidirea lumii sau ani de la Adam, a fost cronologia folosită oficial în Imperiul Bizantin şi în bisericile ortodoxe. Era bizantină, numită şi constantinopolitană sau “de la Adam”, a fost folosită mai întâi în sec. VII d.Hr. în cîteva lucrări şi a intrat apoi în cancelaria împăraţilor bizantini, de unde a trecut la populaţia sud şi nord dunăreană extinzându-se şi la românii din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde ţaratul vlahilor-bulgari (681–1018 şi 1185–1396) se întindea şi îşi exercita influenţa. Convenţional începutul acestei ere s-a fixat la 1 septembrie 5509 î.Hr., numărând deci pînă la anul 1 î.Hr. 5508 ani de la facerea lumii. Această eră a fost întrebuinţată la datarea documentelor noastre scrise fie în limba slavă, greacă sau română, fiind folosită pînă prin secolul XVII-lea.
În lucrarea “Învăţământul oral prin predică – cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români”, elaborată de pedagogul Ştefan Bârsănescu, este scris printre altele:
“În istoria poporului român a existat pe plan de învăţământ un moment deosebit de important: apariţia învăţământului oral prin predică, care a cunoscut atât o largă rază de acţiune, cât şi o durată mare în timp. Toate aceste aspecte au făcut ca el să joace un rol însemnat în viaţa poporului român… Această statornicire şi organizare a vieţii sociale reclamau şi un sistem de norme de viaţă. Factorul principal care îşi asuma acest rol atunci a fost Biserica, dispusă ca, o dată cu procesul de creştinare a populaţiei şi de răspândire a credinţei creştine, să desfăşoare un învăţământ oral prin predică, în cadrul căruia să predea poporului şi norme de conduită a vieţii…”
Existenţa în apropierea zonelor muntoase din Transilvania a aşa numitelor “ţări”, atestate documentar în secolele XIII-XIV, care şi-au păstrat, până târziu, puternice urme de autonomie românească: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului sau Ţara Maramureşului dar şi altele ca acestea, au reprezentat un factor de atenuare a influenţelor străine de neam. Totodată ciobanii care străbăteau în lung şi în lat aceste “ţări” s-au constituit ca şi adevărate ambasade mobile, purtătoare ale intereseului şi conştiinţei de neam.
Folosirea aceloraşi cuvintelor de cult religios în toate dialectele limbii române (aromână, meglenoromână şi istroromână) precum apostol, episcop, preot, diacon, evanghelic, liturghie, prescură, mânăstire, călugăr, icoană s-au menţinut în limba noastră pînă în ziua de astăzi. Aceasta este o dovadă în plus care ne arată că poporul român era complet încreştinat la venirea slavilor şi chiar a contribuit la creştinarea acestora, din momentul în care s-au aşezat în provinciile imperiului roman de răsărit (bizantin).
Preoţii ortodocşi din Transilvania au izbutit să păstreze credinţa prin pilda vieţii lor, fiind oameni cu o viaţă morală înaltă şi însufleţiţi de o credinţă puternică. Alianţa bizantin ortodoxă a bisericii cât şi conştiinţa de neam a românilor din Transilvania s-a manifestat şi a dăinuit până în secolul XVI când uniaţia începe să facă victime.
Primele încercări de presiune asupra românilor din Scheii Braşovului se constată încă din februarie 1697 în timpul mitropolitului Teofil al Bălgradului (Alba Iulia), care convocase un sinod în vederea obţinerii de adeziuni la Uniaţie, dar moare înainte de a avea loc sinodul. Acţiunea sa avea să fie preluată de Atanasie Anghel, care fusese sfinţit în Muntenia. Constantin Brâncoveanu aflase anumite zvonuri privind intenţia noului ierarh de a accepta Uniaţia şi, cu ajutorul mitropolitului sau Teodosie şi al patriarhului Dositei al Ierusalimului, îl reţinuse pe Atanasie la Bucureşti mai mult de şapte luni, sub pretextul unei examinări mai temeinice. Ne este cunoscută astăzi scrisoarea lui Constantin Brâncoveanu prin care îndemna pe brașoveni să ramâna în dreapta credință – 5 iunie 1701 şi care începe astfel: “Molitvelor voastre preoţilor de la Braşov şi altor batrîni den Scheai sănătate vă poftim…”. Abia întors în Transilvania, în 7 iulie 1698, Atanasie strânge soborul “mic” (Consistoriul) şi se semnează un manifest de acceptare a Uniaţiei. Actul Uniaţiei nu s-a putut realiza deplin şi astfel românii ardeleni aveau sa fie părtaşi primei lor dezbinări religioase.
Cu toate acestea, strânsele legături culturale, sociale şi religioase dintre ţările române dar şi între vlahii nord şi sud dunăreni au condus în cele din urmă la o sinergie a forţelor spiritului românesc care reuşeşte să se opună cu succes intereselor străine de neam. Deznaţionalizarea sau convertirea şi dezbinarea românilor practicată de austro-ungaria în timpul uniaţiei sunt combătute cu tărie de o serie întreagă de credincioşi. Astfel este explicabil de ce unii ierarhi, preoţi şi credincioşi au avut o credinţă atât de puternică încât şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi pentru Ortodoxie. Ca şi exemplu îi putem da pe martirii din secolul XVII-XVIII ca Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Cuvioşii Mărturisitori Sofronie, Visarion şi Oprea în Transilvania.
Această luptă pentru afirmare naţională va fi continuată de români fiind încununată în cele din urmă de izbândă. Continuator al acestei lupte de afirmare a neamului român, Andrei Șaguna s-a născut în decembrie 1808, la Mişcolț în nordul Ungariei provenind din părinți aromâni, originari din Grabova de lângă Moscopole în Balcani. Astăzi localitatea Moscopole este situată în sudul Albaniei în apropierea regiunii Pindului şi Meglenului, regiuni populate intens de aromâni din vechime şi până în ziua de astăzi. Sprijinit financiar de familii româneşti înstărite din Ardeal şi susţinut de întreaga populaţie românească, Sfântul Andrei Şaguna prin munca titanică şi conduita exemplară de care a dat dovadă retrezeşte spiritul naţional şi crează premizele afirmării românilor.
Puţini sunt însă cei care ştiu că acest lucru nu ar fi fost posibil fără aportul direct şi nemijlocit al câtorva familii cu dragoste de neam şi cu frică de Dumnezeu. În continuare vom spune povestea lor a celor care alături de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna au contribuit la această reuşită.
Coman Bârsan este cel care a întemeiat prima formă de învăţământ românesc pentru copiii răşinăreni. Aflăm, despre familia Bârsan-Barcian, din revista ANGVSTIA, numărul 3, din 1998 la pagina 159 următoarele:
” … Familia Barcianu, orginară din Ţara Bârsei, l-a dat pe marele învăţat Daniil Popovici Barcianu, autorul primului dicţionar român-german. La începutul secolului al XVIII-lea este atestat un Coman Popovici supranumit Bârsan care a fost dascăl între 1720-1740; fiul său Sava Popovici Bârsan (1735-1808) a ajuns protopop; nepotul său Dan Popovici Barcianu (1788-1867) a fost preot; strănepotul Sava Popovici Barcianu (1814-1879) a fost profesor la seminarul Teologic din Sibiu, protopop în Răşinari şi membru în comitetul permanent de la Blaj, în vremea Adunării din 3/15 mai 1848. … “
De asemenea citim în lucrarea – “Protopopul Emilian Cioran – o viaţă în slujba Bisericii” de Pr. Dr. Ioan Ciprian CÂNDEA următoarele:
” …. pag. 74
Faptul că mitropolitul Andrei Şaguna s-a legat de timpuriu sufleteşte de Răşinari se datorează lui Coman Cioran. Prin el, cunoscându-i pe fruntaşii comunei din acea vreme – o generaţie de oameni de o vrednicie extraordinară – i-a putut preţui pe aceştia şi utiliza, cu mult folos, pentru programul său. Era şi motivul pentru care mitropolitului Şaguna îi făcea plăcere să meargă foarte des la Răşinari, ba chiar a dorit şi a ales locul unde să fie înmormântat.Într-adevăr, la scurtă vreme după venirea la Sibiu a lui Şaguna, acesta a trebuit să meargă la Carloviţ, spre a fi sfinţit episcop. Având nevoie de bani pentru această călătorie, Şaguna fiind străin în Sibiu, s-a adresat băncii săseşti Sparkasa, care însă nu i-a putut acorda împrumutul cerut, dar l-a îndrumat la Coman Cioran din Răşinari, cunoscut şi de saşi ca un om care avea de unde să împrumute chiar şi pe un episcop. Coman Cioran i-a împrumutat mitropolitului cei 2000 de florini, necesari călătoriei sale.
Reîntors la Sibiu şi apreciind sprijinul găsit la Răşinari, ca şi înţelegerea pentru planul său de lucru a unor fruntaşi ca Barcienii, Cioranii, Brote, Ciucenii, Giurculeţ şi alţii, cum şi împrejurarea că la Răşinari şi-au avut reşedinţa primii episcopi pentru românii ardeleni, şi că aici avea la dispoziţie o biserică mai încăpătoare, Şaguna a ales deseori Răşinariul drept loc pentru anumite solemnităţi religioase, şi la rândul său a acordat tot sprijinul său acestei comune.
De altfel, nu peste mult timp, când procedează la organizarea bisericii sale, tot din Răşinari va porni la Viena şi tot cu sprijinul bănesc al fruntaşilor satului, spre a obţine de la împărat aprobarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Om integru şi săritor la nevoile obşteşti, Coman Cioran a fost multă vreme epitrop casier al bisericii, pus de însuşi Şaguna, care a arătat apoi şi fiilor lui, Coman, Bucur şi Şerban o preţuire deosebită, pe primul numindu-l chiar printre executorii testamentului său.
…. pag. 83-84
Numele părintelui Emilian Cioran era mereu întâlnit în periodicele bisericeşti de la Sibiu: „Revista Teologică”, „Telegraful Român”, „Lumina Satelor”. Publica îndeosebi articole privitoare la trecutul parohiei Răşinari şi cu privire la „dinastia de preoţi Bârsan-Barcianu” din această parohie. Iată, spre exemplificare câteva titluri: Mitropolitul Şaguna şi comuna Răşinari („Revista Teologică”, an III, 1909, nr. 9-10,p. 425-433;). O familie de preoţi în Răşinari.1740-1879 (R.T., an. IV, 1912, nr. 4-5, p.124-130); Reşedinţa episcopală din Răşinari în veacul al XVIII-lea (R.T., an XII, 1923, nr. 11, p. 379-387); Biserica zidită cu cheltuiala mitropolitului Şaguna (în Guşteriţa-Sibiu, n.n., R.T., an XXIV, 1934, nr.3-4, p. 113-115); Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în vol. „Omagiu I.P.S. Dr. Nicolae Bălan”, Sibiu, 1940, p. 324-325; Biserica cu hramul „Sfânta Treime” din Răşinari (R.T., an XXXII, 1942, nr. 3-4, p. 159-175); O predică din anul 1846, a lui Sava Popovici Barcianu, n.n. (R.T., an. XXXIII, 1943, nr. 1-2, p. 57-64); Corespondenţa unui preot din anii 1848 şi 1856, fost duhovnic militar (Sava Popovici Barcianu, n.n., R.T., an. XXIX, 1939, nr. 2-3, p. 102-113); O instituire de preot acum o sută de ani (R.T., an XXVII, 1937, nr. 9, p. 321-327). În 1935 a tipărit o broşură cu titlul Comemorarea lui Nicolae Cristea, care cuprinde o conferinţă ţinută de el însuşi în 1934, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea primului preşedinte al „Reuniunii meseriaşilor” din Sibiu. În octombrie 1955 părintele Cioran a terminat o lucrare sub titlul Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu. 1699-1903. Lucrarea, cu 136 pagini şi 12 ilustraţii, a văzut lumina tiparului abia în 1991, la Sibiu, prin purtarea de grijă a fiului său cel mai mic, Aurel. … “
Din cartea Martei Petreu – “Cioran sau un trecut deocheat” cităm următoarele:
” …
Cronologie
1911, 8 aprilie se naşte Emil Cioran, la Răşinari, în Transilvania, la marginea Imperiului Austro-Ungar, în timpul împăratului Franz Josef. (La maturitate, în interviuri şi însemnări intime, filosoful precizează în mod repetat: “… cum m-am născut înainte de războiul din “14, eram austro-ungar”.) Este al doilea copil al familiei Cioran, după sora sa, Virginia. Tatăl, Emilian Cioran (n.30 octombrie 1884), a absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Sibiu şi a fost preot în Răşinari din 1906 pînă în 1924; în 1906 se căsătoreşte cu Elvira Comanici; el provine dintr-unul “din neamurile de vază ale Răşinarilor”, familie consemnată cu numele Cioran de la 1825. În 1911, “dovedind multă dragoste pentru rostul şi importanţa meseriaşului român în structura organică a neamului”, a înfiinţat „Reuniunea meseriaşilor“ din Răşinari, căreia i-a fost preşedinte pînă în 1924.Cioranii, de origine ţărănească, sînt preoţi, învăţători, funcţionari, medici, bancheri, ingineri. Numele Cioran poate să însemne fie “hoţ, borfaş”, ceea ce l-ar fi încântat pe Cioran dacă ar fi ştiut, fie “cioban cu oi negre”, şi se întîlneşte numai în regiunile subcarpatice, cu oieri care migrau iarna pînă în Crimeea, unde îşi păşteau turmele; ciobanii ardeleni îşi numeau oile negre “oi Ciorane“ (de la ciornîi, negru), iar “ciobanului cu oi Ciorane i se spunea ciobanul Cioran”. Familia Cioran este înrudită cu alte familii transilvane de mare tradiţie, ca Barcianu, Goga şi Ghibu. Mama, Elvira Cioran, născută Comanici (1888), este din Veneţia de Jos, Făgăraş, şi provine dintr-o “familie boieronală”, cu diplomă de nobleţe atestată în 1628. Pe linie maternă, Cioran moşteneşte “o veche ereditate sacerdotală”, deoarece în familia Comanici au existat mai multe generaţii de preoţi ortodacşi. Familia Comanici se înrudeşte cu familia Pătrăşcanu (astfel că, aşa cum observă genealogistul Mihai Sorin Rădulescu, “Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Cioran erau consangvini, trăgîndu-se direct din cei doi fraţi atestaţi de diploma din 1628”) şi cu familia Puşcariu (din care provine Sextil Puşcariu).
Emil Cioran a moştenit de la părinţi trăsături ireconciliabile: talentul, expresivitatea stilistică şi forţa argumentativă din partea tatălui, melancolia şi fragilitatea fizică din partea mamei. … “
Un citat din lucrarea – ZUGRAVII DE LA RĂŞINARI – UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE (1700-1848) ne aduce următoarele informaţii:
” … Artistul şi caligraful Popa Sava Popovici, fiul preotului Coman Bârsan, familie care a dat localităţii şapte generaţii de preoţi, şi-a desăvârşit meşteşugul caligrafiei în mănăstirile din Ţara Românească, iar ilustraţia, în direcţia portretisticii şi cea religioasă, a deprins-o în preajma artiştilor de la Răşinari. Pentru comunitatea în mijlocul căruia a slujit Popa Sava Popovici a copiat cel puţin două manuscrise, amblele fiind amplu ilustrate. ”
Coman Bârsan, cel care a întemeia prima formă de învăţământ românesc pentru copii răşinăreni. descendenţii săi, Sava Popovici Bărcianu ( cel Bătrân şi cel Tânăr) au fondat apoi prima şcoală românească chiar în casa lor. Datorită acestei familii, învăţământul românesc de la Răşinari a avut un autentic renume, şcolile de aici fiind recunoscute în toată Mărginimea Sibiului, astfel încât mulţi locuitori ai Mărginimii îşi trimiteau copii să înveţe la această şcoală.
Octavian Goga s-a născut în ziua de 1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu. În ascendenţa poetului se înscrie un lung şir de preoţi ortodocşi, cărturari vrednici, pasionaţi în a demonstra latinitatea limbii şi a poporului nostru. Astfel îl ştim pe protopopul Coman Bârsan Popovici (1768-1808), care a avut doi copii, ambii preoţi, Sava şi Dan Popovici, Dan Bratu, preotul Ion Bratu (1819-1878), bunicul dinspre mamă al lui O. Goga. Acesta l-a găzduit în casa lui din Răşinari pe pribeagul Eminescu „zdrenţuit de la mâneci până la coate şi cu nişte simpli pantaloni în sus şi în jos”. Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2 octombrie 1856, învăţătoare şi scriitoare, s-a căsătorit cu preotul Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia şi cunoaştea bine, pe lângă limba română, maghiara şi germana. …”
Un articol semnat de Nicoară Mihali la 31 octombrie 2015 care apare pe siteul online “Graiul Maramureşului” este intitulat – “Emil Cioran, din Maramureş?”. Autorul îşi pune întrebarea dacă nu cumva originile familiei Cioran provin din Maramureş. Cităm din textul articolului:
” … M-am întrebat adesea de ce dintre armatele de cititori ai „Istoriei Maramureşului” semnată de Alexandru Filipaşcu, nimeni n-a realizat că în secolul XV pleacă din Maramureş mai multe familii, să se stabilească în Ardeal. Familia Cioran – Cioroiu emigrează din Onceştii Maramureşului în Răşinarii Sibiului. Primii emigranţi, nepoţii lui Sas Vodă, se stabilesc pe Târnave, familia Boilă; în Beclean, familia Bota; pe Valea Bârgăului, pe Valea Sălăuţii, în Dej şi în Moldova, în Cluj, familia Coman; în Bihor, familia Dunca; în Bistriţa, familia Lazăr; iar în Ardeal, mai precis în Săliştea şi Ilişca Sibiului, familiile Ivaşcu, Iuga şi Iurca. De fapt, istoricul Filipaşcu, în lucrarea sa capitală, ne dă şi numele lui Paul Dunca, ajuns în secolul XVII consilier gubernial al Ardealului. Există câteva asemănări între cele două localităţi, Onceşti de Maramureş şi, respectiv, Răşinari de Sibiu. Ambele sate sunt foarte vechi şi apar în documente în timpul aceluiaşi rege, Emeric al Ungariei, Maramureşul în 1199, iar Răşinariul în 1204, când Ioan Latinul, urmaşul lui Coman Roşca, supranumit şi „întemeietorul satului”, alături de un alt cioban, pe nume Mustaţă, primesc privilegii şi dreptul de a-şi văra turmele în Munţii Răşinariului. Emil Cioran, într-o scrisoare trimisă fratelui său de la Paris, la vârsta de 56 de ani, în 1967, îi cere fratelui său, Aurel, să caute monografia scrisă de Victor Păcală a satului Răşinari. „Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat, oricât ar costa. În ea se regăsesc rădăcinile noastre din Nord. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi mai limpezi”.
Răşinariul era pentru Emil Cioran locul paradisului, raiul pe pământ. Aici a aflat de la tatăl său că toată familia Cioranienilor a fost o familie de crescători de oi, de păstori, de păcurari, care au iubit libertatea. Muntele pe care l-au stăpânit Cioranii secole la rând, unde puteau văra până la 2.000 – 3.000 de oi, era Muntele Onceşti, care se află în hotarul de Nord-Est al localităţii Răşinari, cu înălţimea de 1714 metri, între Munţii Beşinău şi Munţii Cuculeu. Acest peisaj al muntelui deţinut de familia Cioran se deosebeşte de restul teritoriului muntos prin culmile străbătute de văi şi de dealuri mijlocii. …”
Situaţia românilor în Ardeal a început să se înrăutăţească atunci când în 1365 sub Ludovic I cel Mare, regele Ungariei, fuseseră scoşi de sub autoritatea comiţilor regali şi puşi sub jurisdicţia moşierilor. De asemenea locuitorii români fiind ortodocşi erau scutiţi de plata zeciuielii însă acest lucru a fost anulat de către episcopul catolic al Transilvaniei Gheorghe Lépes care ia obligat şi pe români să plătească. Aceste nemulţumiri cumulate au declanşat Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438.
După încheierea răscoalei şi ca o consecinţă a acesteia, o uniune a fost încheiată între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orăşenii saşi şi secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna la 2 februarie 1438 când s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul “Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).
Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulţi aparţinând etniei majoritare române, din viața politică şi socială din Transilvania, deşi iobagii formau vasta majoritate a populaţiei transilvane. Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat. Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece “Unio Trium Nationum” excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune şi de la orice formă de participare politică sau socială. Din acest motiv românii au fost nevoiţi să-şi construiască singuri orice fel de instituţie precum biserici sau şcoli.
Românii erau consideraţi în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul “Unio Trium Naţionum” (Fraterna Unio) o naţiune “tolerată”, acest statut fiind menţinut până la desfiinţarea iobăgiei şi a sistemului politic medieval în timpul împăratului Iosif al II-lea înainte de 1800.
În consecinţă de abia după anul 1800 românii au putut să iasă din marasmul bigotic impus de “Unio Trium Naţionum”, reuşind într-un timp relativ scurt să renască precum pasărea Phoenix. Tocmai din acest motiv nu este de mirare faptul că şcoala ardeleană a adoptat teoria romanizării, care la acea dată făcea corp comun cu politic europeană, şi care a rămas ca istorie oficială a creării limbii române până în ziua de astăzi.
Astăzi România are şansa istorică de a destructura acest monumental fals al romanizării cât şi deconspirarea puterilor imperiale care le-au răpit românilor adevărul despre originea lor pentru foarte mult timp. Prin studierea cu atenţie a trecutului se deschid perspective noi, de fundamentare a politicilor interne şi externe, pentru acest popor atât de încercat de istorie. Pe oricare din aceste drumuri, care duc spre adevăr, vom apuca să păşim este important să păşim cu încredere şi cu conştiinţa curată aşa cum au făcut-o în trecut, pe lângă mulţi alţii, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Cioranii şi Bârsanii.
Bibliografie:
“ZUGRAVII DE LA RĂŞINARI” – UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE (1700-1848)
“Protopopul Emilian Cioran – o viaţă în slujba Bisericii” de Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea
“Istoria Bisericii Ortodoxe Române” de Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu
“Emil Cioran, din Maramureş?” de Nicoară Mihali
“Cioran sau un trecut deocheat” de Marta Petreu
articol cules şi îngrijit de Dan Bârsan
Comentarii recente