De curând, am fost întrebat dacă se zice corect Ziua Culturii Naționale sau Ziua Națională a Culturii și, ca prim impuls, mi-am amintit de bancul acela de demult cu Radio Erevan, în care, la întrebarea unui ascultător dacă se zice corect Schubert sau Schumann, răspunsul dat era: Șostakovici! Dar, dincolo de glumă, gândind la sensul mai adânc al întrebării – dacă va fi fost – m-am lovit de lumea aceasta „nouă”, care vrea o cultură globalizată, în care Shakespeare să semene cu Samuel Beckett, iar Dante să fie dezbrăcat de Infern, Purgatoriu și Paradis, ca să fie „umanizată” „Commedia” lui divină. Deocamdată nu deranjează foarte tare cuvântul „cultură”, ci adjectivul „națională”. Dacă nu mai vrem „cultură națională”, atunci nici „zilele naționale” nu mai au sens, nici „simbolurile naționale” și nici „limbile naționale” etc. Din fericire, deocamdată cinstim Ziua Culturii Naționale, adică ne amintim de creația spirituală a acestui popor. Adjectivul „națională” nu se poate ocoli și nici nu trebuie, cu toate că unii îl demonizează de zor, cu un zel demn de o cauză bună.
Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune creștină ortodoxă și o biserică de model bizantino-slav. Această comunitate, intrată azi în era inteligenței artificiale, vine din trecut cu această zestre sui generis. Elementele sale atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci, romi etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de unele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi și chiar de moschei. Numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantin, slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care – după cum cred încă românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciuda crizelor recente, prosperitatea. Forma mentis a românilor – adică mentalitatea lor, felul lor de a fi români – se bazează pe moștenirea Occidentului și Orientului deopotrivă, pe puterea lor de asimilare, de sinteză și de creație proprie. Din această moștenire dublă, românii și-au făcut cultura lor originală, mai puțin cunoscută în lume decât alte culturi, în primul rând din cauza manifestării sale majoritare într-o limbă locală, fără circulație universală. Dar chiar și așa, creațiile culturale românești există, se afirmă, iar cele literare de marcă sunt traduse în zeci de limbi. Cultura română contemporană, ca urmare a mijloacelor de comunicare internaționalizate, este tot mai cunoscută, de la Enescu și Brâncuși până la Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran. Am vrea să fie cunoscută această cultură mai mult decât este și prin Eminescu, Creangă, Slavici, Coșbuc, Caragiale, Macedonski, Rebreanu sau Arghezi, dar aceasta nu depinde numai de noi. Noi, în România, îi prețuim pe toți – sau așa ar trebui să facem – după o scară de valori așezată de un secol încoace, dar începem mereu cu Eminescu și cu 15 ianuarie.
Sărbătorim și în acest 15 ianuarie cultura națională. Nu sunt tocmai cele mai bune auspicii pentru aceasta, din cauza atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, aceste acte însemnând distrugerea și profanarea statuilor, trecerea la index a unor opere literare, oprirea rulării unor filme, blamarea unor compozitori, scriitori, artiști plastici, care nu ar fi fost „corecți politic” în timpuri revolute, când nici nu se auzise de acest concept. Acest trend s-a răsfrânt, cum era de așteptat, și asupra culturii românești, din pricina „corectitudinii politice” sui generis de-aici, de la Dunăre și de la Carpați, unde este profanat poetul național, unde cuvântul cultură stârnește în mințile unora dispreț și unde națiunea este repudiată ca fiind un factor al răului.
Cu toate acestea, este bine că „noi locului ne ținem” (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare, se cuvine să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Eminescu, națiunea și cultura – ca valori identitare – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost ideal, nu a fost liniar și etern glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici. Se poate ca astăzi „progresiștii”, neomarxiștii și deconstructiviștii să se fi plictisit de Eminescu și de valorile considerate clasice. Dar fără ele, nu se înțelege nimic din modernitate. Poate de aceea, din lipsa cunoașterii antecedentelor, semidocții dictează azi în unele locuri cum să se chivernisească spiritualitatea. Eminescu nu este la îndemâna oricui. Pentru receptarea corectă a lui Eminescu este nevoie de cunoașterea serioasă a istoriei culturii românești și universale, a succesiunii curentelor literare, a marilor opere ale marilor creatori.
Probabil că Eminescu este puțin cunoscut în lume, la fel și reprezentanții Școlii Ardelene, la fel Dimitrie Cantemir, la fel cronicarii moldoveni și la fel Nicolae Românul (Olahus), dar nu din cauza lor, ci din cauza noastră. Avem datoria să ne înțelegem și prețuim noi înșine cultura ca să o putem proiecta în lume. Iar înțelegerea se poate realiza prin studiu sistematic, organizat, prin educație. Nimic din ceea ce s-a creat în contemporaneitate nu s-a născut ca „generație spontanee”. Succesiunea curentelor culturale, cel puțin Evul Mediu încoace, se derulează din aproape în aproape, iar creațiile mari se nasc una din alta. Eminescu este singurul care a sintetizat trecutul și viitorul, proiectându-se în eternitate. De aceea, Eminescu a devenit marca esențială a culturii românești și a națiunii române. De aceea, cultura națională a stat și va sta încă un timp nedefinit sub semnul lui Eminescu. Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Cu Eminescu în suflet, putem să facem un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de basme, adică de toată creația spiritului românesc. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu).
Ioan-Aurel Pop
Comentarii recente