Colo ’n margine pe-o coastă
Sta un brad mai la o parte,
Un covor de iarbă verde
De pădure mi-l desparte…
Lunga lui singurătate
Se vedea că par’că-l doare;
Noaptea se plîngea la lună,
Ziua se plîngea la soare.
S-a ’ndurat în urmă ceriul
De viața lui străină
Și-a făcut să-i creasc-o floare,
Floare albă la tulpină.
Și cînd vîntul printre ramuri
S’alinta ca o ispită
Bradul s’apleca molatec
În spre floarea lui iubită.
Și șoptea, șoptea voinicul
Cînd simția că vine vîntul:
„Suflă vîntule mai tare
Fă-mă una cu pămîntul!“
Dar trecut-a primăvara,
Vara iar cu lacrimi multe
Și ’n zădar ruga el vîntul,
Vîntul nu voia s’asculte.
Doar odată, he… odată
— Bubuia departe zarea —
Îndoit de-un vînt năpraznic
Era mai s’ajungă floarea,
O simțea c’o are ‘n brațe,
Se vedea ’ntr-o lume nouă…
Dar căzu din cer un trăsnet
Despicîndu-l drept în două.
Zaharia Bârsan
Luceafărul, anul III, nr. 14-16
Comentarii recente