Armata din Provincia Scythia în apărarea ortodoxiei.

În primele trei secole după ce Biserica a devenit liberă, societatea bizantină a fost frământată de ceea ce istoricii au numit “luptele
cristologice”; confruntarea între ortodocși (care apărau simbolul credinței, așa cum fusese formulat la conciliile din 325 și 451), și ereticii de toate felurile. Una dintre cele mai răspândite erezii a fost cea monofizită, care nega natura umană a lui Hristos. Specific provinciilor orientale, nonofizismul a fost combătut de conciliul de la Chalcedon din 451, dar nu a putut fi stârpit. S-a ajuns chiar la un compromis în 482, când patriarhul Acacius de Constantinopol a formulat un act de credintă denumit Henotikon, care găsea o cale de mijloc între ortodoxie și monofizism. Roma nu a acceptat această soluție, dar impărtul Anastasius I (491-518) a considerat că va putea menține unitatea imperiului prin sprijinirea acestei căi de mijloc. Statul era dezbinat din punct de vedere religios. Occidentul balcanic era în mare majoritate ortodox, în timp ce în Orient predominau monofiziții sau adepții Henotikon-ului(adică ai așa-numitei schisme acaciene).

Când a devenit impărat, Anastasius a jurat să fie ortodox, dar apoi a realizat că este mai profitabil să susțină Henotikon-ul. El l-a înlocuit pe patriarhul ortodox Euphemius cu Macedonius, dar și acesta din urmă s-a dovedit a fi un apărător al ortodoxiei. De aceea, Macedonius a fost exilat în 511 și înlocuit cu Timotei. Noul patriarh a acceptat introducerea unei formule monofizite în imnul Trishaghion, ceea ce a provocat o revoltă a plebei din Constantinopol în duminica de 4 noiembrie 512. Ortodocșii erau reprezentați de dema albaștrilor. Luptele de stradă erau cât pe ce să ducă la răsturnrea împăratului, dar acesta a dovedit suficientă abilitate pentru a le potoli.

Sprijinirea monofizismului era de natuă să stimuleze declanșarea de revolte contra lui Anastasiusi, în provinciile majoritar ortodoxe, cu atât mai mult cu cât acest împărat a aplicat și o politică financiară foarte severă (eficientă pentru stat, dar dueroasă pentru unii locuitori). Pentru a compensa desființarea impozitului urban chrysargyron, Anastasius a procedat la ridicarea anuală a contribuțiilor forțate de la țărani, la prețuri subevaluate. Anterior, aceste contribuții erau percepute la intervale mai lungi și în natură. Pentru populația din dioceza Thracia – împuținată din cauza invaziilor anterioare și impusă de aceea la plata anuală a acestui impozit – sarcina fiscală s-a dovedit insuportabilă. Celelalte provinci nu erau afectate, fiindcă acolo aceaștă dare nu era anuală. Astfel, locuitorii din dioceza Thracia aveau motive serioase de nemulțumire contra împăratului Anastasius.

Pe acest fond s-a produs o revoltă, care timp de câțiva ani a creat grave probleme lui Anastasius în partea balcanică a imperiului. În anul 513, generalul Vitalianus, care era comandantul trupelor de federați barbari din dioceza Thracia (comes foederatorum), s-a răzvrătit contra lui Anastasius și a șefului său direct, Hypathius, magister militum per Thraciam. Totul a pornit da la suprimarea plății federaților (la cererea lui Hypathius, care pedepsea astfel unele abateri). Ceea ce părea o simplă rebeliune a unor trupe nemulțumite s-a transformat însă într-un război civil cu caracter religios și politic, care urmărea detronarea lui Anastasius și combaterea ereziei monofizite.

Izvoarele referitoare la aceste evenimente sunt destul de numeroase, dar de valoare inegală. Apartenența religioasă a autorilor a afectat obiectivitatea surselor. Autorii ortodocși îl elogiază pe Vitalianus, în timp ce monofiziții îl denigrează și îl consideră tiran și barbar, considerând că acțiunea sa antimonofizită a fost doar un pretext pentru lupta pentru putere. Acești autori mai accentuează și prezența unui mare număr de barbari în armata lui Vitalianus (huni, bulgari). Pe de altă parte, unele izvoare mai apropiate de evenimente s-au păstrat fragmentar (Ioan din Antiohia, Theodoros Anagnostes), în timp ce altele sunt cunoscute prin traduceri intermediare (Ioan de Nikiou). Cronica lui Theophanes, care transmite multe date interesante, este târzie și prezintă unele confuzii; cu toate acestea, unele detalii par să fie preluate din alte surse, disopărute.

Însăși originea lui Vitalianus este prezentată în mod diferit de izvoare. Zacharias Rhetor îl considera got, dar s-a arătat că acesta a făcut o confuzie înte Patriciolus (tatăl lui Vitalianus) și alt Patriciolus, fiu lui Aspar (general de origine nu gotă, ci alană). În realitate, Vitalianus era roman, de obârșie tracă – după cum afirmă Evagrios și Maladas, și așa cum o arată numele Cutzis și Buzes purtate de fiii săi. Denumirea de “scit” pe care i-o dă Marcellinus Comess se referă la provincia Scythia în care s-a născut (la Zaldapa = Abtaat în Cadrilater). Nici funcția sa nu a fost corect menționată de unele izvoare. Vitalianus nu a fost dux al provinciei Moesia, cum afirma Zacharias Rhetor, și nici comandant al trupelor din Thracia (cum nota Ioan de Nikiou). Funcția sa adevărată a fost cea de comes foederatorum, după cum relatau unele dintre cele mai credibile izvoare, Theodoros Anagnostes și Victor din Tunun (la fel și Theophanes). Datorită acestei funcții a putut aduna Vitalianus un corp de armată (tagma) compus din bulgari, huni și goți. Acești barbari fuseseră așezați ca foederati în mai multe rânduri în secolele IV-V. Urmele lor au fost descoperite, prin cercetări arheologice, în mai multe situri din Moesia Secunda și Scythia. Declanșarea revoltei a fost legată, după cum am văzut, de încetarea plăților către acești federați.

Cauza financiară a răzvrătirii este clar enunțată de care unul dintre cele mai veridice izvoare, Theodoros Anagnostes, dar acesta mai spunea și că Vitalianus a ridicat pe ortodocși contra necredinciosului Anastasius. Vitalianus cerea repunerea in funcție a patriarhului Macedonius și a celorlalți ierarhi persecutași. Existau și unele motive personale. Vitalianus era finul patriarhului ortodox de Antiohia, Flavian, care fusese înlăturat de monofzitul Severus. O informație dintr-un izvor târziu (bazat insă pe altele, pierdute) afirma că mama lui Vitalianus era sora patriarhului Macedonius. În plus, potrivit altei surse, Hypathius o violase pe soția lui Vitalianus.

După cum se va vedea, Vitalianus a accentuat revendicările de natură religioasă pe măsură ce caștiga teren, ajungând până la a cere convocarea unui conciliu. De aceea, se poate considem că revolta lui Vitalianus a avut un caracter religios. Episcopul Victor din Tunun afirma răspicat că Vitalianus s-a răsculat pentu că dreapta credință era amenințată de erezie. La geneza revoltei au contribuit și legăturile generalului cu ”călugării sciți”, fruntași ai monahismului dobrogean din secolul al VI-lea. Se pare că unul dintre ei, Leontios, era rudă cu Vitalianus. După cum vom arăta mai departe, Vitalianus va sprijini ulterior o acțiune a călugărilor sciți.

De la bun început, soldaților li sau alăturat mulți civili, în special țărani (agroikon andon la Ioa din Antiohia), care erau nemulțumiți de politica fiscală a lui Anastasius. S-au adunat astfel 50.000 -60.000 de oameni, pedestrași și călăreți (potrivit mărturiilor independente aduse de Marcellinus Comes, Iordanes și Ioan din Antiohia). Theodoros Anagnostes accentua că Vitalianus i-a ridicat pe ortodocșii din Scythia, Moesia și zonele vecine pentu a lupta contra împăratului necredincios. Efectivele atât de mari se pot explica doar prin participarea masivă a civililor, fiindcă totalul trupelor din dioceza Thracia nu depdășea 20.000 de militari în secolul al VI-lea.

Vitalianus a început prin a-i ucide pe adjuncții comandantului Hypathius și pe Maxentius (probabil ducele Moesiei Secunda), pentru a-și asigura libertatea de mișcare. În 513, armata rebelă a avansat până aproape de capitală, dar Vitalianus a acceptat să se retragă. dând crezare promisiunilor făcute prin intermediul lui Patricius (magister militum praesentalis).

Anastasius a câștigat timp, dar războiul a continuat în sudul provinciei Scythia în 514, unde Vitalianus a înfrânt corpul de armată comandat de Cyrillus (noul magister militium per Thraciam, care fusese trimis contra lui Vitalianus). Bătălia decisivă a avut loc la Odessos (Varna). Cetatea a fost cucerită cu ușurință după ce rebelii au reușit să corupă garda, iar Cyrillus a fost ucis. O însemnată victorie a fost câștigată de la Acres (Caliacra), unde a fost capturat generalul Hypathius, care fusese trimis împotriva lui Vitalianus. Al doilea comandanat al acestui corp de armată era hunul Alathar, numit magister militium per Thraciam în locul lui Cyrillus. Se consideră numirea unui hun în această funcție s-a făcut pentru a-i momi pe consângenii săi din oastea lui Vitalianus să treacă de partea lui Anastasius. Manevra nu a reușit, iar Hypathius a fost înfrânt chiar de către aliații huni ai lui Vitalianus, conduși de Tarrach.

Campaniile din 513-514 l-au făcut stăpân pe Vitalianus peste o mare parte din a diocezei Thracia (provinciile Scythia și Moesia Secunda. Forțele terestre s-au instalat apropierea capitalei, în fața zidului lui Theodosius, la Sosthenium. Situația era cu adevărat critică, fiindcă și plebea capitalei fierbea și exista pericolul unei revolte contra împăratului. Pe de altă parte nu era exclusă nici o intervenție a regelui ostrogot al Italiei, Theodorich cel Mare (473-526), care acționa în interesele Romei. Asediul a fost ridicat peste opt zile, după ce Anastasius a promis că va satsiface revendicările rebelilor: reinstalarea ierarhilor exilați (în frunte cu patriarhul Macedonius) și reunificarea bisericii prin convocarea unui conciliu la care să participe reprezentanți ai Romei. Împăratul a mai acceptat să plătească răscumpărarea de 5000 de solidi pentru Hypathius și l-a numit pe Vitalianus în funcția de magister militium per Thraciam.

A treia ofensivă declanșată de Vitalianus a fost provocată de destituirea sa din funcția de comandant militar al Thraciei. Anastasius l-a înlocuit cu Rufinus. Apoi, împăratul nu și-a ținut promisiunea de a organiza în 515 conciliul care urma să restabiliească ortodoxia și a refuzat să-l condamne pe patriarhul Acacius. Din aceste motive, Vitalianus a reluat lupta. În toamna anului 515, armata sa a ajuns din nou lângă capitală, la Sycai, dar de această dată Anastasius a beneficiat de sprijinul unei noi arme, care tocamai fusese inventată de inginerul Proclos: focul grecesc. Sursele afirmă că flota lui Vitalianus, care se afla la intrarea în Cornul de Aur, a fost complet incendiată. Efectul psihologic a fost și el copleșitor pentru trupele rebele (este prima atestare cunoscută a acestei teribile arme bizantine). Victoria a aparținut Marinus, prefectul orașului. După această înfrângere, forțele rămase s-au retras către nord, în frunte cu Vitalianus. Acesta s-a refugiat la Anchialos.

Se pare că Vitalianus a plănuit reluarea luptelor în toamna anului 516, dar moartea lui Anastasius în 518 a făcut-o inutilă. Pentru a întări fidelitatea armatei, Anastasius a mărit substanțial solda trupelor comitatenses îm 516 (de la 4 la 20 de solidi). Există se pare, o legătură directă între acest fapt și revolta lui Vitalianus.

Bătălia navală de la Constantinopol a decis soarta unui război civil care amenința să capete și o dimensiune externă. Aproximativ în aceeași vreme cu ofensiva din 515 a avut loc un atac al hunilor kutriguri din Caucaz. Se apreciază că acești barbari au fost chemați de frații lor care luptau sub comanda lui Vitalianus, pentru a provoca o diversiune în estul imperiului. Pe de altă parte, în 517 a fost menționat un atac al așa-numiților ”geți”, care au fost identificați de obicei cu slavii sau cu anții.

Se conturează astfel o stare de criză, provocată de atacurile barbarilor din afara imperiului, care se puteau coaliza cu barbarii dinlăuntru. Evenimentele prezintă izbitoare analogii cu cele din vremea revoltei din Paradunavon, din 1072-1091 și cu lupta anti-bizantină a românilor și bulgarilor din 1186-1197 (când un rol decisiv a fost jucat de cumani). Desigur, lipsesc informațiile mai clare despre posibila cooperare cu barbarii, dar această ipoteză nu poate fi exclusă din principiu. Răscoalele din secolul XI-XII au condus la secesiunea teritoriului unde se desfășurau. A existat oare și în cazul revoltei lui Vitalianus o asemenea tendință centrifugă? Se pare că da. Mai multe izvoare afirmă că generalul a devenit stăpân peste Scythia și Moesia (sau peste dioceza Thracia), chiar până după moartea lui Anastasius, iar Iordanes susținea că noul împărat, Iustinus I (518-527), a încheiat un foedus (alianță) cu Vitalianus, atunci când i-a oferit funcția de magister militium praesentalis. Or, aceasta înseamnă că Vitalianus era privit ca un conducător independent, care domina un anumit teritoriu, cu centrul probabil la Anchialos, unde se retrăsese după înfrângerea din toamna anului 515.

Controlul asupra provinciilor trace rezultă și din faptul că Vitalianus a putut organiza și o flotă, care în mod obișnuit nu avea cum să fie sub ordinele unui comite al federaților (trupe terestre). În plus din relatarea lui Evagrios reiese că Vitalianus stăpânea efectiv din dioceza Thracia atunci când Iustinus l-a chemat la Constantinopol, pentru că se temea de puterea lui.

Cele mai multe izvoare afirmă că Vitalianus ar fi urmărit să ia puterea imperială (Procopius, Ioan din Antiohia Evagrios, Theophanes). Pe de altă parte, Iordanes (care privea evenimentele ca pe un război civil care a durat șase ani) considera că Vitalianus a fost un dușman al impăratului Anastasius, nu al statului. Procopius afirma că Vtalianus a devenit tiran (in sens de uzurpator) și că a dorit să ajungă împărat. Și Zacharias Rhetor și Ioannes Malalas precizau că Vitalianus a ajuns tiran adică uzurpator al puterii imperiale. Cuvântul tyrannei (cu sens de răzvrătire) este folosit și de Evagrios. Ioan din Antiohia care era profund ostil lui Vitalianus, scria că, în Scythia și Moesia, toți i se închinau ca unui împărat iar Theophanes (autor ortodox) afirma că mulțimea din Constantinopol îl aclama ca împărat pe Vitalianus. Este, într-adevăr, posibil ca Vitalianus să fi dorit puterea imperială. Funcția de comandant al Thraciei i-ar fi putut servi ca o bază solidă pentu cucerirea puterii. Totuși, este de remarcat că el nu a încercat să profite de situația creată cu ocazia asediului din 514 pentru a se proclama împărat.

Vilalianus nu a ajuns impărat dar o parte din populația imperiului îl dorea. În plus, el era sprijinit de papa Hormisdas, care îl considera filius deoarece era pătruns de dragoste pentu credința ortodoxdă. Un raport al episcopilor Germanus și Iohannes din 519 îi atribuie lui Vitalianus titlul imperial de piissimus princeps et dominus. El era atunci magister militum. Cu alte cuvinte, episcopii îl considerau pe Vitalianus ca un fel de asociat la puterea imperială alături de Iustinus. Faptul nu era adevărat, dar expresia sugerează care era atitudinea bisericii romane față de Vitalianus, generalul care a luptat pentru ortodoxie.

Este de subliniat faptul că – încărcat de onoruri de către Iustinus I după 518 – Vitalianus nu a complotat contra noului împărat, care era ortodox. Numit în 519 magister militum praesentalis (comandant al armatei de manevră) și apoi consul, Vitalianus avea la dispoziție forțele necesare pentru a-l detrona pe Iustinus I, dar nu a făcut-o. Ioan de Nikiou afirma că Vitalianus a plănuit o revoltă și după moartea lui Anastasius, dar se pare că aceasta viza doar uciderea patriarhului Severus de Antiohia, care îi era dușman personal. Oricum, această informatie nu este confirmată de alte izvoare. De altfel, acest cronicar dădea ca motiv al revoltei chiar ura lui Vitalianus contra lui Severus (este expresia punctului de vedere monofizit al acestui preot monofizit din Egipt). Din ceea ce transmit izvoarele, reiese mai curând că Iustinian (nepotul lui Iustinus și viitor împărat) l-a lichidat pe Vitalianus în iulie 520 pentru că îl considera rival, nu pentru că acesta ar fi pus la cale o lovitură. Pe cât se pare ambițiile imperialea le lui Vitalianus s-au manifestat doar împotriva ereticului Anastasius.

Pe de altă parte, Vitalianus a acționat petru consolidarea ortodoxiei și după moartea lui Anastasius. În cei doi ani de viată ce i-au rămas, el a apărat cauza ”călugărilor sciți”, care încercau să impună modificarea unei formule din Crez, care ar fi avut șanse de a-i câstiga pe monofiziți de partea ortodoxiei. În orice caz, Vitalianus a contribuit la reconcilierea dintre biserica bizantindă și Roma.

În concluzie, este clar că revolta lui Vitalianus a avut și obiective religioase, determinate de dorința acestuia de a apăra ortodoxia. Desigur, au contat în această atitudine și relațiile personale dintre Vitalianus și clericii ortodocși din Scythia și din alte zone ale imperiului. Pe de altă parte, starea de nemulțumire provocată de potitica fiscală a lui Anastasius a fost decisivă in declanșarea revoltei și în ralierea populației civile din dioceza Thracia.

Sursa: Revista de istorie militară
Autor: Dr. Alexandru Madgearu

Link: Academia

Print Friendly