Istoria profană națională susține originea daco – latină a creștinismului românesc, adevăr afirmat de marii noștrii istorici în cea mai mare parte de religia ortodoxă: Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan și alții. Se poate spune că poporul român s-a născut creștin, adică o dată cu formarea sa.
” Populația romană din Dacia “, așezată în calea răutăților, – așa cum observa cu amărăciune Grigore Ureche – ” a locuit fără întrerupere teritoriile nord dunărene având drept nucleu Transilvania și a asimilat pe migratorii stabiliți temporar pe teritoriul ei ” [1]. Slavii atestați arheologic pe teritoriul de astăzi al României, de la începutul secolului al VI – lea, ” în anul 602. Profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre, pătrund masiv în peninsula balcanică “, pe care au colonizat – o până în sudul Greciei ” întrerupând, pentru prima dată de la cucerirea Daciei contactele dunărenilor cu Imperiul “. Triburile de slavi rămase la nord de Dunăre au fost asimilate de romanici, timp de câteva secole; ” deși ultimii slavi vor fi asimilați, romanizați abia în secolul al XII – lea, putem socoti că începând cu secolele IX – X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit ” [2].
Populația romanizată din nordul și sudul Dunării a atârnat, din punct de vedere juridic și canonic, de arhiepiscopia latină a primei Iustiniana din Tauresium, lângă Naisus ( Nis în Serbia ), iar după desființarea acesteia în secolul VII, în urma invaziei slave, jurisdicția bisericească a acestor provincii a fost exercitată, până în secolul IX, de Episcopul din Tesalonic, subordonat Romei [3, p. F, 8 și 17].
Sfântul Niceta de Remesiana ( 340 – 424 ), Apostolul Romanilor, a stabilit ” ritul daco – latin, care dacă nu ar fi dispărut în anonimatul primului mileniu creștin al Daciei, ar fi fost ritul național, expresia sufletului pre – roman al strămoșilor noștrii din veacul al cincilea ” [4].
Faptul că românii – popor de limbă și origine latină – a adoptat limba slavă pentru a o folosi în biserică, în cultura și în cancelaria domnească până în veacul al XVIII – lea se datorește disgratiilor istorice.
Încreștinarea bulgarilor la 864 sub egida Patriarhiei din Constantinopol, în ritul bizantino – slav, cu limba liturgică slavonă și alfabetul chirilic în scriere, ” a hotărât soarta Bisericii românești ” [3, p. 18].
Aceasta a fost ruptă de Roma prin violență de către bulgari și slavizată in secolele IX – X. Ruperea făcută prin bulgari a fost confirmată fără voia și consimțirea romanilor, prin marea schismă din 1054 [5], care a dus la dezbinarea Bisericii creștine în Orientală și Apuseană, Ortodoxă și Catolică. Noțiunea de ortodox începe să capete un sens precis abia după anul 1054, al marii schisme. La acea dată etnogeneza poporului român era încheiată. Se poate deci afirma, cu certitudine, că poporul român s – a născut creștin, ceea ce este perfect adevărat – nu însă neapărat și ortodox [6].
” Așadar, anul 1700 prin unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei a fost anul revenirii și integrării în Biserica universală catolică și nu al ruperii de ea, cum susțin unii ortodocși [5]. Reîntorcându – se la Roma străbună și fondatoare etnic și spiritual, românii au vrut să realizeze un statut nou, confesional și național pentru Biserica și poporul român. Biserica Unită a fost creată prin Hotărârea canonică și legală și astfel legitimă a tuturor factorilor decizionali, ” întreg clerul ” și poporul, reprezentat la 1700 prin 54 de protopopi, 1640 de preoți și câte 3 delegați mireni din fiecare localitate, prezenți la Alba Iulia ” [7].
În urma Unirii s – a redat poporului român accesul la cultura apuseană, s – au redeșteptat conștiințele, s – a demonstrat latinitatea românilor, a apărut Școala Ardeleană, fără ai cărei militanți ( Samuil Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu ) nu pot fi concepute cultura românească și nici redeșteptarea națională. Tot din Transilvania au plecat peste munți în celelalte provincii ortodocșii Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi și Aron Pumnul, cei ce au înființat primele școli românești. Biserica Română Unită ( greco – catolică ) a condus lupta națională și fără ea Marea Unire din 1918 nu ar fi fost de conceput [8]. Se legitimează pe deplin opinia primului cardinal român, episcopul martir Iuliu Hossu, că dacă nu era unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3 / 15 Mai 1848 ( ….. ) și fără aceasta nu era nici Unirea de la 1918 ” [9].
În anul 1948, după zeci și sute de ani de evoluție a democrației europene, statul comunist român, inspirat și dirijat de Bolșevismul moscovit, impune, executând Hotărârile Congresului pan – ortodox ( Moscova, Iulie 1948 ), desființarea Bisericii Unite. Biserica Unită, interzisă, a supraviețuit în cea mai aspră clandestinitate. În cei 42 de ani de prigoană comunistă, au fost martirizați 9 episcopi, peste 300 de preoți și mii de credincioși [10].
Dincolo de aspectele istorice ale relațiilor dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Greco – Catolică, problema restituirii lăcașurilor de cult și a bunurilor patrimoniale ale Bisericii Române Unite este, se știe, ” mărul discordiei ” [7].
Dreptate pentru Biserica Greco – Catolică, al cărei rol, timp de trei secole, a fost atât de important pentru națiunea română, nu s-a făcut încă. ” Dreptatea ei ar însemna nu numai o justă reparație, dar și un mijloc de a grăbi procesul integrării europene, o punte între lumea noastră și Occident ” [11].
GIURGESCU D. D. – ” Istoria Românilor “, Editura Sport, Turism, București, 1981, p. 65 și 72.
GEORGESCU V. – ” Istoria Românilor “, ediția III, Editura Humanitas, București, 1993, p. 23.
PLOSCARU I. – ” Scurtă istorie a Bisericii Române ” Editura Signata, Timișoara, 1993, p. 7, 8 și 17.
POPIAN C. D. – ” A fi catolic “, Editura Logos, Oradea, 1994, 1994, p. 105 și 106; Viața Creștină, VI, 20, 2 ( 1995 ).
PRUNDUS S. A., PLAIANU C. ȘI CUCERZAN E. S. – ” Deturnări grave privind istoria Bisericii Române Unite ( Greco – Catolică ), Editura Viața Creștină, Cluj, 1993, p. 6 și 10.
ADRIAN MARINO – Editura Viața Creștină, VIII, 1, 3 ( 1997 )
ADRIAN MARINO – Biroul de Presă al Eparhiei Romane Unite cu Roma ( Greco – Catolică ), Răspuns la o propunere confesională, p. 6.
SALCA H. – Editura Viața Creștină, VII, 18, 1 ( 1996 ).
Sursa: Facebook – Ioan Suărășan
Comentarii recente