La 1234, UNGURII ŞI SAŞII SE ROMÂNIZAU ŞI TRECEAU LA ORTODOXIE. O SPUNE PAPA DE LA ROMA.
Păcat că nu avem şi noi un Umberto Eco.
Vă amintiţi desigur Numele trandafirului. Unii aţi citit şi cartea, dar filmul cu siguranţă l-aţi vizionat cu toţii. Aţi văzut ce tulburări erau în Biserica Catolică încât Sfânta Inchiziţie mereu trebuia să salveze alte suflete de la flăcările iadului arzându-le ea cu anticipaţie pe rug.
Ei, să ne imaginăm că la sfârşit fratele William de Baskerville cu ucenicul său ar fi luat-o încoace, către părţile noastre. S-ar fi lămurit că nici pe aici lucrurile nu stăteau cu mult mai bine.
La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii. În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut şi o episcopie a lor. Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment. Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Erau aici localnici care, ortodocşi, îi deranjau foarte tare pe catolici. Ei, localnicii, erau creştini de 1.200 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, dar nu vechimea incomoda ci numărul. Erau atât de mulţi ortodocşi că episcopia papală apărea mai mult ca o formalitate, mai mult pe hârtie, mă rog, pe pergament, decât în realitate.
De unde ştim asta?
De acolo că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora.
Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimite o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi unguii şi saşii care trec la ei se românizează („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptă cultul ortodox („ritul Grecilor”).
În acea scrisoare se spune:
1234 Noiembrie 14, Perugia
„Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta [episcopul Cumanilor], primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.”
Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati. Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană:
„Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]”
Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar.
Ce roman ieşea de aici!… Dar ce film!… Ce-ar mai fi avut de lucru Sfânta Inchiziţie pe aici!…
Notă. Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156).
În imagine: Biserică rupestră a Walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, săpată în stâncă de ciobanii Vlad şi Simion la 1274, aproape contemporană cu scrisoarea Papei. Încă nu se întemeiaseră Principatele şi Walatii încurcau planurile papalităţii. Mulţumim doamnei Rodica Chiorpec, un familiar al locului, pentru fotografie.
Ce roman! Ce film!
Sursa: Miron Scorobete | Facebook
Comentarii recente