Iuliu MANIU – Sfinxul de la Bădăcin

8 ianuarie 1873, Bădăcin – 5 februarie 1953, Sighet

Alexandru Herlea

Sfinţiile Voastre,

Doamnelor şi Domnilor,

Este pentru mine o onoare să particip la această ceremonie, închinată marelui Iuliu Maniu, martir al Neamului Românesc, prilejuită de comemorarea decesului său în închisoarea din Sighetul Marmaţiei, în 5 februarie 1953. Mulţumesc organizatorilor acestui eveniment pentru invitaţia care mi-au adresat-o; prietenii mei, entuziastul dr. Gheorghe Şiman cel neobosit, rigurosul prof. Doru Radosav, preşedintele asociaţiei Acţiunea Iuliu Maniu şi energicul antreprenor Radu Rizescu, preşedintele PNŢCD Maniu-Mihalache.

Consider că trecerea la cele veşnice a lui Iuliu Maniu în capitala Maramureşului, pământ cu profunde valenţe naţionale, este într-un fel simbolică, plină de înţelesuri. Cum revelator al realităţii româneşti din epoca comunistă este decesul, zece ani mai târziu în 1963, tot în 5 februarie, la închisoarea din Râmnicul Sărat, al unui alt mare martir al românilor: Ioan Mihalache, celălalt conducător carismatic al PNŢ, partid al României Mari, al României europene. Împărtăşeau amândoi aceeaşi dragoste de Ţară, acelaşi respect pentru valorile lumii civilizate; s-au sacrificat amândoi, neacceptând nici un compromis, în lupta pentru o Românie europeană. PNŢ a fost inamicul nr. 1 al ocupantului sovietic şi al comuniştilor români care au făcut totul ca să-l distrugă: i-au asasinat, schingiuit şi terorizat militanţii şi conducătorii, începând cu Maniu şi Mihalache. Să nu uităm că toate personalităţile, toţi semnatarii actului Unirii de la 1 decembrie 1918, care erau în viaţă după cel de al Doilea Război Mondial, au fost întemniţaţi de comunişti.

Sunt multe de spus despre luminoasă figură a lui Iuliu Maniu, făuritor al României Mari, luptător neînfricat pentru promovarea valorilor creştin-democrate de libertate, democraţie, dreptate, solidaritate, drepturile omului. Este revelatoare afirmaţia pe care a făcut-o la 1 Decembrie 1918: “noi nu voim ca din asupriți, ce-am fost, să devenim asupritori. Voim ca fiecare națiune să se poată cultiva în limba ei, să se roage lui Dumnezeu în credința ei şi să ceară dreptate în limba ei”. Ales în 2 decembrie 2018 în funcţia de ministru-preşedinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu a subliniat, citez din nou: “Privim înfăptuirea unității noastre naționale ca un triumf al libertății românești”. Alexandru Vaida-Voevod, o altă mare personalitate reprezentativă a Transilvaniei, vorbind despre el, a afirmat că: “a respectat drepturile cetăţeneşti ale fiecăruia şi a contribuit mai mult decât oricare altul la unificarea sufletească şi la consolidarea Statului Român”.

Sfinxul de la Bădăcin a luptat cu curaj pentru promovarea principiilor în care credea şi s-a împotrivit tuturor dictaturilor ce s-au abătut asupra României, de la dictatura regală din 1938, la cea comunistă impusă de ocupantul sovietic. În Consiliul de Coroană din 31 august 1940, vorbind despre pierderile teritoriale – Basarabia şi Nordul Bucovinei, Nordul Ardealului şi Cadrilaterul –, el a declarat: “trebuie să constat că aceste continue cedări, fără o lovitură de sabie, fără o picătură de sânge, este o adâncă știrbire a demnității și puterii statului nostru”.

După cel de al Doilea Război Mondial, el a întruchipat rezistenţa poporului român împotriva barbariei ruso-asiatice. Cum a afirmat Corneliu Coposu: “În 1946, Iuliu Maniu nu reprezenta un partid sau o ideologie, ci purta cu sine simbolul independenței și al rezistenței românești anti-sovietice și anti-comuniste”. Marele Maniu s-a sacrificat pentru apărarea fiinţei naţionale; asasinarea lui în puşcăria din Sighet de către slugile din ţară ale ocupantului sovietic evidenţiază fără tăgadă genocidul la care a fost supus întregul poporul Român.

Realizările şi rolul Sfinxului de la Bădăcin sunt bine cunoscute de Domniile Voastre. De aceea nu mă voi mai opri decât asupra unui singur aspect căruia Maniu i-a acordat o atenţie deosebită: principiile şi respectarea lor. O fac ţinând cont de felul în care este tratată, abordată astăzi această problemă de către clasa politică din România. Citez din remarcabilul articol al colegului Ioan Avram Mureşan, intitulat Iuliu Maniu Misionarul: “Eu cred (spunea Iuliu Maniu) că principiile, mai ales cele menite în favorul și pentru binele maselor largi ale poporului nostru, nu este iertat să fie considerate numai ca lozinci deșarte. Din contră, ele trebuie să fie o realitate, traduse în viața practică, mai ales din două motive foarte întemeiate: întâi pentru că aceste principii sunt rezultatul gândirii omenești, ale civilizației omenești, ieșite din conștiința comună a omenirii întregi. Sunt idei chemate a da mulțumire și fericire întregii omeniri (s.a.) și în special să concretizeze fericirea unui neam întreg. Convingerea mea este că aceste principii trebuiesc ținute cu sfințenie, pentru că, în momentul când o națiune va nesocoti aceste principii, se va desolidariza de societatea cultă a omenirii civilizate și, îndată ce a făcut aceasta, s-a desolidarizat și de rezultatele mântuitoare ale gândirii universalității românești. Și statul care va cădea în acest păcat nu va putea exista și se va prăpădi, ca unul care nesocotește principiile moralității adevărate (s.a.). Numai înțelegerea acestor principii și introducerea lor în viața de stat pot face ca statul să înflorească și să fie un scut puternic al neamului propriu și al întregii civilizații omenești. Aceste principii sunt: democrația adevărată, dreptatea socială, constituționalismul și parlamentarismul nefalsificat (s.a.) care izvorăște din democrația adevărată”.

Iată cum gândea Iuliu Maniu şi cei angajaţi în politică ce au fost lichidaţi, asasinaţi de comunişti. A face politică înseamnă a servi şi nu a se servi. Aşa ar trebui să gândească clasa politică de astăzi. Marea ei majoritate este însă departe de a înţelege obligaţia unei astfel de atitudini; ea este responsabilă pentru situaţia în care se afla astăzi Ţara.

Dacă pe plan extern situaţia este relativ bună, România fiind membră UE şi NATO, sub aspectul respectării statului de drept, al separării puterilor în stat, al independenţei justiţiei lucrurile continuă să fie îngrijorătoare. Există grave deficienţe. Tom Gallagher afirma în cartea sa “Romania and the European Union”, tradusă în română sub titlul “Deceniul pierdut al României”, că ţara noastră excelează în “faire semblant”, adică a da impresia că face şi de fapt trişează.

Corneliu Coposu, în lungile convorbiri pe care am avut onoarea să le am cu el, nu a încetat să insiste asupra faptului că principalul lucru care contează este ca frontiera care separă lumea valorilor europene de lumea euro-asiatică dominată de Rusia să treacă la est de spaţiul românesc, de spaţiul României Mari. Aceasta era şi viziunea lui Iuliu Maniu.

Din nefericire, modelul occidental, fără îndoială net superior celui ruso-asiatic, este şi el departe de-a fi perfect. Nici el nu ierarhizează corect valorile şi eficacitatea primează în faţa eticii, nu o serveşte. În ultimele decenii acest fapt s-a manifestat sub diferite forme.

Vă dau un exemplu, pe care l-am cunoscut îndeaproape în contextul responsabilităţilor pe care le-am avut în diferitele organisme internaţionale. După absorbţia Uniunii Europene creştin-democrate (UECD) în Partidul Popular European (PPE), în 1998, valorile creştin-democrate – care ar trebui să stea, aşa cum se prevăzuse, la baza proiectului Uniunii Europene, UE fiind în principal un proiect creştin-democrat – au fost marginalizate. PPE-ul de astăzi nu mai are nimic de-a face cu creştin-democraţia; pragmatismul şi eficacitatea dictează. Prezenţa lui Traian Băsescu în PPE ilustrează perfect acest lucru.

Politica Occidentului a rămas în mare neschimbată de la acordul Churchill-Stalin din octombrie 1944, prin care Europa Centrală şi de Est a fost livrată Ruşilor până astăzi. România, în cadrul acestei înţelegeri Churchill-Stalin, s-a aflat în poziţia cea mai defavorabilă, influenţa sovietică acceptată a fost de 90%.

Un alt aspect al politicii occidentale, care după căderea Zidului Berlinului a ridicat mari semne de întrebare şi este strâns legat de promovarea eficacităţii în detrimentul eticii, este cel privind memoria. Amintesc două exemple: 1) Romulus Rusan, în remarcabila sa carte despre Memorialul din Sighet, intitulată “Cum se construieşte un miracol”, spune cât a fost de şocat când “i s-a părut că occidentalii nu vor să afle adevărul despre comunism” şi a aflat, în 1995, de ipotetica “includere a lui Ion Iliescu în board-ul internaţional al Memorialului Victimelor Comunismului de la Washington”; 2) Recent, într-o emisiune a Radio France International a fost prezentat punctul de vedere al unui cercetător de la CNSAS, Mihai Demetriade (susţinut ulterior de un alt cercetător CNSAS, Mădălin Hodor), care relua tezele Securităţii din anii 1950 privitoare la sinistrul Experiment Piteşti. Un fapt scandalos.

Un dicton bine cunoscut spune că pentru a controla prezentul şi viitorul trebuie controlată istoria, trecutul. Consider că, dacă este o luptă în care oamenii de bună credinţă trebuie să se angajeze, aceasta este lupta pentru adevăr, căci, aşa cum spune Scriptura, numai Adevărul te face liber.

Sunt, din fericire, şi veşti bune – spre pildă: Rezoluţia Parlamentului European (PE) din septembrie trecut privitoare la “importanţa memoriei europene pentru viitorul Europei”, care denunţă cu luciditate şi curaj şi cu aceeaşi vigoare cele două totalitarisme criminale ale secolului XX: nazismul şi comunismul. În această rezoluţie se spune în legătură cu România: “ocuparea şi anexarea în iunie 1940 de către Uniunea Sovietică a unor părţi din teritoriul românesc, care n-au fost niciodată restituite”. Este pentru prima dată după cel de Al Doilea Război Mondial când UE afirma cu atâta claritate situaţia tragică în care se găsesc Basarabia şi Bucovina de Nord.

La această afirmaţie se adaugă şi alte trei:

“Dacă crimele regimului nazist au fost judecate şi pedepsite la procesul de la Nürnberg, este urgent să fie sensibilizată opinia publică pentru a se face un bilanţ moral al acestei perioade şi să se facă anchete judiciare privind crimele stalinismului şi ale altor dictaturi.”

“Se consideră că este cazul de a se prezerva memoria unui trecut european tragic pentru a onora victimele, a condamna autorii crimelor şi a pune astfel bazele unei reconcilieri fondate pe adevăr şi pe memorie.”

PE “îşi exprimă îngrijorarea în privinţa eforturilor făcute de conducătorii Rusiei de astăzi cu scopul de a deforma faptele istorice şi de a spăla crimele făcute de regimul totalitar sovietic.”

Cum timpul trece repede şi cum discursurile cele mai apreciate sunt cele scurte, vă mai reţin atenţia cu o singură informaţie privind Asociaţia La Maison Roumaine care, considerându-l pe Iuliu Maniu personalitatea cea mai reprezentativă a României europene, are efigia lui pe pagina sa de Facebook, unde se află şi vorbele sale de stringentă actualitate: “Avem întâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice. Între un hoţ fără caracter, dar priceput, şi un om cinstit mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora le sticlesc ochii numai după afaceri”.

Închei cu un citat din Iuliu Maniu reprodus de Romulus Rusan în cartea deja evocată, “Cum se construieşte un miracol”. Într-un raport din aprilie 1947, cu numai câteva luni înainte de arestarea sa, el spunea: “Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i pot ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile, care circulă, oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care stăruie întotdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală (…). Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României”. Trebuie să credem că Sfinxul de la Bădăcin are dreptate.

Print Friendly