„UN ZEU POGORÂT DIN ÎNĂLŢIMI SĂ MÂNGÂIE DUREREA NESFÂRŞITĂ A OAMENILOR”
E cunoscut impresionantul episod narat de Tudor Arghezi al vizitei nocturne pe care George Enescu i-a făcut-o lui Ştefan Luchian paralizat spre a-i uşura suferinţa:
„Luchian plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu»”.
Dar aceasta nu a fost o întâmplare singulară. Iată-l pe Orfeul vremurilor noastre colindând lazaretele de zdrenţuiţi de pe toate fronturile Primului Mare Război într-o mişcătoare evocare de
Irina Monica Bazon:
„După începerea Primul Război Mondial, titanul muzicii româneşti, care devenise deja celebru în multe ţări ale lumii, a considerat ca pe o datorie patriotică să se reîntoarcă în ţară. Aici a susţinut multe concerte în scopuri de binefacere, pe care le-a continuat şi după intrarea României în război. A susţinut numeroase recitaluri şi concerte prin ţară, apoi în Moldova, după refugierea la Iaşi a autorităţilor şi familiei regale. Primăvara lui 1917, când epidemia de tifos exantematic făcea ravagii în rândul populaţiei, îl găseşte pe marele compozitor cutreierând spitalele de răniţi şi de bolnavi de tifos, cântând la căpătâiul suferinzilor, gest care acestora le aducea mare mângâiere şi bucurie. În memoria colectivă a rămas mai ales această imagine a lui Enescu, în acele vremuri de restrişte, implicându-se în această nobilă lucrare de a alina durerile şi a reda speranţa, cu arcuşul său fermecător.
Iată ce scria dirijorul Jean Bobescu în memoriile sale: „Pe Enescu lumea aceasta de estropiaţi, în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiţi de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrenţuite de schije şi de gloanţe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeu pogorât din înălţimi să mângâie durerea nesfârşită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strângea mâinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mângâia frunţile înfierbântate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul uşii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire.”
Enescu a susţinut concerte inclusiv în Basarabia, având fixat un concert în Chişinău chiar pe data de 27 martie 1918, concertul fiind amânat cu o zi din cauza marelui eveniment al Unirii cu patria-mamă.
De asemenea, susţine numeroase concerte la orfelinatele din oraşele Moldovei, şi nu era spital de răniţi pe care să nu-l viziteze. Din concertele caritabile din aceste oraşe strânge o sumă importantă – 400.000 de lei –, pe care o donează comitetelor ce se ocupau de îngrijirea orfanilor.
La începutul lui 1916, o publicaţie din Huşi, „Gânduri Bune” (anul II, nr. 8-10, decembrie 1915 – ianuarie 1916), consemna cu entuziasm faptul că marele violonist, un miracol al muzicii, venise să concerteze în „micul oraş dintre vii”. Cineva, semnat I. Neculau, îi dedică, în paginile revistei, şi un poem numit expresiv „Privind o scripcă”: „Un neam întreg fără noroc/ Gemea-n acordurile tale./ Din jale însă către joc/ Schimbai a sufletului cale,/ Căci vechiul vis nelămurit/ Lua o clipă întrupare./ Cioban străvechiu ce-a regăsit/ Perdutu-i cârd sau i se pare…/ Ne furi, ne duci în câmp cu flori,/ Iubiri, parfum de micşunele…/ Ne porţi şi prin furtuni, prin nori,/ Iar prin seninul dintre nori/, Iar prin seninul dintre stele,/ Ne urci apoi încet, mereu,/ Ne-adapi cu-a mângâierii rouă,/ Şi ne uneşti cu Dumnezeu,/ Tu pururea cântare nouă!”
Sursa: Facebook – Prieteni cărora le place Dacia Edenica – Grup public
Comentarii recente