Felix îmi face semn să nu mă grăbesc. Șezătoarea a început să-i placă și lui. Recitări, poezii originale, proiecte, traduceri, fiecare se simte de al casei. Ba întrebări și pe telefon, chiar dacă nu suntem pe ZOOM: ”Ce părere aveți despre ”Ce gândește Dumnezeu?” a lui Gabriel Liiceanu.” Admir îndrăzneala gânditorului, dar mă opresc la subtitlul, care s-ar vrea ironic, ”Puțină teologie”. Mă mir până unde se poate merge cu reclama pentru a atrage atenția și ați vinde marfa. Spre deosebire de Pleșu, amândoi l-au cunoscut pe Noica, Liiceanu se vrea filosof și rămâne ”filozof”, se vrea teolog și nu reușește. Atât filosofia, cât și teologia, au nevoie ca scule de lucru, printre altele specifice domeniului, de logică și bunul simț.
După isprăvile ”Școlii de la Frankfurt” asistăm la o răsturnare a valorilor în care obiectul ”iubirii înțelepciunii” a devenit cel al filopornosofiei. Cantitatea de ”puțină teologie” nu te scuză de ceeace poți debita, sau delira, în numele unei discipline. Teologia implică relația cu un ”Theos” pe care un ateu îl găsește motiv hilar de a-i reduce țărmurile cognitive la o biată mlăștinuță cu ”puțină teologie”. În sensul real și profund, teologia este nu un manual pentru examen, ci este trăire a Logosului, în acest sens vorbind de ”îngerii care teologhisesc despre El”, adică cresc și se hrănesc din abisul Logosului, ca Dumnezeu-Cuvântul.
După cum pornografia nu este nuntă, comuniune, iubire și subliniere a divinului dintre mire și mireasă, la fel filosofia renunțând la regulile elementare ale modului de a gândi logic devine filopornosofie, sau tot felul de aberații ieftine de scandal mediatic. Reducerea unei realități transcendente,infinite și veșnice, la o idee, sau gând, poate să o facă un ateu înverșunat mascat cu ”puțină teologie”. Aici nu discutăm despre rafturile scolasticei cu argumentele pentru existența , sau inexistența lui Dumnezeu și nici despre, citez ilustrația folosită de Liiceanu: ”Dumnezeu este ”cuierul ontoilogic” în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte”, ci de instrumentele inadecvate pentru chirurgia săvârșită atât de filosofie, cât și teologie. Deci în care sală de operație vei lucra? În una în care ca ființă umană ai o relație personală și vie cu Ființa, sau în cea de lângă morgă unde lui Theos i-au dat deja sentința lui Nietzsche? În cazul în care obiectul de studiu al tău este un ”cuier ontologic” pentru relația vie cu Logosul, e de ajuns Coana Leana de la recepție să te ajute cu acest ”cuier ontologic”. Întrebarea e: Ce cauți tu cu ”puțină teologie” să-l chemi pe Procust să te ajute și într-un orgoliu ridicol să-l chemi pe Dumnezeu la examinarea anuală? Crezi, ori nu crezi în El, ca realitate transcendentă pentru a-L examina, trebuie să ai instrumentele de operație pe care logica te obligă să le folosești. A înțelege ceva înseamnă a cuprinde, comprehendere. Poate gândul creaturii să cuprindă pe Creator? Veșnicia sau infinitul, spre a le măsura, trebuie să ai instrumente deosebite decât oca, metru, sau termometru. Introducerea în acest mod dereglat de la legile logicii ca știință duc la concluzia autorului că noi stăm cu ochii la Dumnezeu și nu ”Dumnezeu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee.” E adevărat că Dumnezeu nu e arbitrul vieții omului, dar relația creaturii cu Creatorul, are explicare a cauzalității prin cea a iubirii. Dumnezeu este Iubire pentru că e Persoană, că Treimea este iubirea tripersonală, iar omul este ”chipul și asemănarea” lui Dumnezeu și nu invers. Gândul este un concept, iar ceea ce este conceput nu poate fi mai mare decât cel care concepe. Paradoxal și cu curaj putem afirma că Dumnezeu nu gândește fiind deasupra actului gândirii in se ca fiind ”Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”. Și dacă este așa înseamna că Persoana infinită și veșnică nu are nevoie de domnul Liiceanu să-i ceară voie ce și cum să gândească, folosind titlul care face praf prostimea snobilor. De aceea, filosofia pentru a nu cădea în depravarea filopornosofie are nevoie și de bunul simț. Și ceva mai mult decât ”puțină teologie”.
”Mai vreți cafea, Părinte?” mă întreabă doamna de la bucătărie care abia a terminat să-și ajute fiul să ducă până la bun sfârșit o poezie despre toamnă. Felix îi face semn să-mi umple ceașca din nou, iar mie, – dând din mână însemnând să nu mă grăbesc, deși, deși… Oare de unde o mai fi apărut și timpul în calea omului? Dar, cafeaua cea mai bună e cea cu timpul amar, ”amar” în spaniolă însemnând a ”iubi”.
Sursa: Dumitru Ichim < https://www.facebook.com/dumitru.ichim.16
Comentarii recente