Lăutare, măi bătrâne
şi străin pe lumea nouă,
de-aş putea în clipa asta
inima mi-aş rupe-o-n două
şi străin cum sunt pe lume
şi bătut de sărăcie,
jumătate, măi moşnege,
bucuros ţi-aş da-o ţie,
tu din ea ca să-ţi pui strună
dorul ei şi-ntreg amarul
şi să-mi cânţi, apoi, bătrâne,
să-mi izbesc în zid paharul!
(Luceafărul, anul V, nr. 7, 1 aprilie /1906, p. 152).
Comentarii recente