Ciprian Porumbescu, tînărul compozitor bucovinean, membru important al Societăţii, a compus o nouă melodie pentru acest imn. Studenţii simţeau nevoia unui imn al lor, şi-au constituit un juriu şi au instituit un premiu pentru text, ca la Montpellier. S-a prezentat doar poezia „Pe-al nostru steag” a lui A. Bârseanu, care, pusă pe muzica de C. Porumbescu, a devenit „Imnul Unirii”. În timp, „pentru curăţenia sentimentelor lui patriotice şi pentru melodia lui de o caldă inspiraţie … a devenit al doilea imn naţional românesc”.
A. Bârseanu a scris sub magia „Cîntecului gintei latine”, păstrînd acelaşi metru, acelaşi sistem de rimă şi aceeaşi strofa5.
Poezia lui patriotică resimte influenţe din V. Alecsandri şi D. Bolintineanu. Activitatea sa multilaterală l-a impus atenţiei intelectualităţii ardelene şi mai ales în cadrul „Astrei”, acel „organ în care se concentra înainte de război mişcarea naţionalistă din Ardeal”. În consecinţă, Andrei Bârseanu este ales, în 1905, vicepreşedinte al „Astrei”, iar în 1912 preşedinte. Personalitatea cărturarului braşovean „fu aclamată unanim în rolul pe care mai înainte îl îndepliniseră barbaţi de vrednicia unui arhiereu ca Andrei Saguna, de erudiţia unui Timotei Cipariu şi de patriotismul unui George Bariţ”6.
Nicolae Iorga sesiza, nu fără regret, plecarea lui Andrei Bârseanu la Sibiu: „a plecat din Braşov unul din profesorii cei mai iubiţi, din cărturarii cei mai adevăraţi, un om care prin talentul sau discret, prin blîndeţea purtărilor sale, prin stricta îndeplinire a tuturor datoriilor sale şi, nu mai puţin, prin dovezile repetate că nu pune nimic mai presus de interesele şcolii, culturii, naţiei, cărora le-a făcut danii însemnate din puţinul său avut, era o podoabă, o mîndrie a românilor din acel bătrîn oraş al amintirilor şi străduinţelor noastre”. În Sibiul altei lumi, mai vioaie, mai agitată de pasiuni dar şi superior organizată celei de la Braşov, crede Iorga, viitorul preşedinte va depăşi greutăţile „prin aceleaşi însuşiri care l-au făcut, în orasul cel mai frămîntat de uri personale, să nu aibă nici un duşman fără să fi făcut nici o concesie, – însuşiri care sînt: lucrul continuu, voie bună faţă de oricine, delicată ascundere a jignirilor, exemplul zilnic al unui liniştit şi armonios caracter”7.
Responsabilitatea pe care şi-o asuma, în preajma izbucnirii războiului mondial nu era uşoară, era mai degrabă „punctul de mir asupra căruia se încrucişau focurile acelor ce duşmăneau cultura româna, era locul care aştepta pe omul gata de jertfa”8.
Andrei Bârseanu a înţeles că în această calitate, dat fiind marile primejdii care se înmulţeau asupra românilor în preajma războiului, nu are dreptul să şovăie şi cu cît membrii îşi slăbeau încrederea sub apăsarea primejdiilor, cu atît preşedintele trebuia să fie mai dîrz în exprimarea convingerilor sale, în afirmarea răspicată a nădejdilor nestrămutate ale neamului românesc. Şi astfel „feciorul preotului din Dîrstele Braşovului, indiferent de trăznetele ce se grămădeau asupra capului sau, cetia regulat la marile zile de sărbătoare ale «Asociaţiunii», în evanghelia sufletului sau naţionalist, cu credinţa nestrămutată cu care nenumărate generaţii de preoţi au cetit în bisericile neamului român din evanghelia lui Hrist”9.
S-a putut constata că A. Bârseanu a dovedit în conducerea „Asociatiunii” însuşiri asemănătoare cu ale ilustrilor sai înaintaşi: o neţărmuită dragoste pentru limba, istoria şi cultura românească, aceeaşi însufleţire nestinsa pentru misia „Astrei”, aceeaşi hotarîre nestrămutată de a munci pentru progresul ei.10.
Preşedinţia lui Andrei Bârseanu va rămîne ca una din cele mai rodnice în cursul celor peste 60 de ani de existenţă ai „Astrei”, cu toate că vitregiile vremii se vor resimţi, mai ales în anii razboiului, şi asupra acestei cetăţui culturale româneşti.
prof. univ. dr. Ioan Vlad
5. Ion Breazu, „Literatura Transilvaniei”, Casa Şcoalelor, 1944, p. 144;
6. C. Rădulescu-Motru, Andrei Bârseanu şi naţionalismul. Discurs rostit în şedinţa
solemnă din 9 iunie 1924 a Academiei Române, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 4;
7 N. Iorga, Oameni cari au fost, Bucureşti, 1935, vol. 2, p. 27 – 28
8. C. Rădulescu-Motru, op. cit., p. 4;
9. Ibidem, p. 6;
10. Ioan Lupaş, op.cit., p. 275;
Comentarii recente