Ronin şi Mazil sau Miyamoto Musashi şi Barilă Dosoftei

Miyamoto Musashi şi Barilă Dosoftei sunt două figuri istorice marcante, care, deşi contemporani, trăind în colţuri de lume opuse, fără nici o legătură directă, aparţin totuşi unei lumi în plină schimbare, o lume ce urma să apună. O lume care se restructura, în care vechile elite nu se mai regăseau, o lume căreia îi dispărea rânduiala tradiţională. Ambii au trăit experienţe de viaţă ieşite din comun şi asemănătoare din mai multe puncte de vedere. Deşi calea pe care aceştia au urmat-o în viaţă diferă, cu siguranţă însă rezultatul final este unul comparabil. Musashi spadasin renumit, ascet budist şi artist, Dosoftei călugăr creştin şi erudit al cuvintelor. Musashi a trăit în Japonia perioadei feudale iar Dosoftei a trăit în Moldova anilor de după Mihai Viteazul. Musashi a fost „Ronin” iar Barilă era „Mazil”. Aceste aşa zise „titluri” de ronin şi mazil, cu ghilimelele de rigoare, sunt termeni oarecum sinonimi care prezintă mai multe asemănări. Să aruncăm aşadar o privire asupra explicaţiei lingvistice a termenilor supuşi discuţiei. Pentru a descifra şi a înţelege pe deplin semnificaţia acestor două cuvinte, am extras următoarele descrieri a termenilor:

Ronin, este un substantiv masculin care desemnează un cavaler feudal japonez exclus din rândul seniorilor. Mai înseamnă şi samurai sărăcit sau declasat şi care ducea o viață de cavaler rătăcitor. Termenul este unul generic japonez folosit pentru samuraii fără stăpâni din perioada Edo (1600-1868).

Mazil, este un substantiv masculin care desemnează un membru al unui rang inferior al boierimii format din boierii rămași fără slujbă și din urmașii acestora, sărăciți cu timpul. Sensul cuvântului este de boier destituit, dat afară din funcție sau serviciu. Se spunea despre principii destituiți de sultan, ca și despre demnitarii concediați; aceştia din urmă formau o clasă aparte, de boieri supuși unui regim special de dări. În Moldova aceştia formau un corp de călărime alcătuit de toți boierii ieșiți din slujbă sub comanda Serdarului de mazili. Perioada coincide cu cea a dominaţiei otomane şi ulterior fanariote dintre anii (1600-1821)

Aşadar fie că este vorba de perioada feudală japoneză sau de cea românească, este vorba evident de o perioadă în care se produc schimbări importante în structura socială a societăţii acelor vremuri. O clasă socială este înlocuită cu alta, raportul de forţe în societate se schimbă, principiile religios-morale se redefinesc iar mişcarea de rezistenţă, de păstrare a vechilor relaţii tradiţionale, se înteţeşte. În Ţările Române se face simţită tot mai pregnant influenţa puterilor străine, cea otomană şi cea slavă iar în Japonia şogunatul capătă o importanţă aparte pe când clasa socială a Samurailor începe să decadă până la dispariţie către sfârşitul perioadei Edo. Atât Musashi cât şi Dosoftei sunt exponenţii unor clase sociale supuse opresiunilor din partea puterii dar care prin activitatea lor refac, într-o măsură oarecare, echilibrul de forţe dintre vechea şi noua clasă conducătoare. Acest lucru este înfăptuit prin activitatea acestora de redefinire şi afirmare a spiritului autentic tradiţional. În perioada lui Dosoftei, Ţările Române intră sub o puternică influenţă a catolicismului dar şi a mohamedanismului iar păstrarea limbii şi a credinţei ortodoxe devin pentru Dosoftei un crez. În perioada lui Musashi în Japonia budismul introduce o nouă filozofie a păcii, morală care contravine spiritului războinic, bushi, de inspiraţie shintoistă. Acest lucru influenţează morala religioasă în societate, fiind criticată „calea sabiei” şi a luptelor între clanurile conduse de daimyo. De asemenea, în perioada feudală, Japonia se izolează de restul lumii evitând astfel influenţele externe, însă persecutând orice fel de influenţe alogene.

Aceste schimbări sociale survenite în epoca feudală se datorau parţial puterii armate expansioniste, maritime sau de sol, care dispunând de noi tehnologii, arme şi strategii de luptă începe să se impună prin stăpînirea şi controlul unor spaţii şi teritorii tot mai extinse. Praful de puşcă este folosit cu mai mare eficienţă înlocuind treptat arbaleta, arcul şi suliţa. Comerţul pe mare devine global. În aceste condiţii, rezistenţa militară armată fiind mai puţin fezabilă, atât ortodoxia cât şi şintoismul, ca forme de conservare şi afirmare etnică, se întăresc fiind păstrate, ca definitorii pentru aceste naţiuni, până în zile noastre. Elementul etnic autohton s-a manifestat atât în lucrările lui Musashi cât şi în cele ale lui Dosoftei. Aceast spirit s-a constituit într-o veritabilă rezistenţă culturală ce a condus în cele din urmă la afirmarea acesteia şi promovarea ei în posteritate.

Sf. Nicolae al Japoniei şi Takuma Sawabe

Sf. Nicolae al Japoniei şi Takuma Sawabe

De abia în secolul al XIX-lea Sfântul Nicolae al Japoniei a adus creștinismul ortodox în Japonia. Se spune ca Sfântul Nicolae a fost înfruntat cu fermitate de un războinic samurai, pe nume Takuma Sawabe, care era preot Shinto. Înarmat cu sabia lui Katana, Sawabe îl înfruntă pe tânărul preot Nicolae cu intenția de al ucide înainte de a predica noua religie. Dar, după ce a vorbit cu sfântul, samuraiul s-a îndrăgostit de credință și a devenit primul convertit japonez la Ortodoxie.

Japonia

Perioada Edo sau perioada Tokugawa este perioada în care şogunatul a condus Japonia alături de cei 300 de daimyō regionali şi de împărat, care deţinea o funcţie mai mult simbolică. Perioada aceasta este caracteriztă printr-o creştere economică, o ordine socială strictă, o politică externă de izolare, o populaţie stabilă şi o perioadă de pace fără războaie. Totodată în această perioadă au înflorit artele şi cultura.

Şogunatul din perioada Tokugawa, a perceput creştinismul catolic ca pe un factor extrem de destabilizator şi în consecinţă a decis să-l interzică. Rebeliunea Shimabara din anii 1637–38 pune capăt astfel mişcării creştine chiar dacă neoficial şi în secret, creştinismul mai este practicat de aşa zişi Kakure Kirishitan.

Musashi

Musashi

Musashi

Miyamoto Musashi, născut la 1584 a trăit până pe data de 13 iunie 1645, fiind cunoscut și sub numele Shinmen Takezō, Miyamoto Bennosuke, sau numele budist Niten Dōraku. Musashi a fost un spadasin japonez faimos pentru duelurile sale şi stilul lui distinctiv de a lupta cu două săbii. Este fondatorul stilului Hyōhō Niten Ichi-ryū (sau Niten-ryū) și autorul cărții „Gorin no Sho” adică „Cartea celor cinci cercuri – Pământul, Apa, Focul, Vântul și Vidul”.

Musashi este cunoscut de majoritatea practicanţilor de arte marţiale şi este considerat Kensei, un sfânt al sabiei, în Japonia. Personalitate complexă, Musashi a fost pe rând samurai, scriitor, pictor şi caligraf şi ascet. Miyamoto Musashi, împreună cu legenda care-l însoţeşte şi opera pe care a creat-o fac parte din patrimoniul culturii japoneze.

Deşi în tinereţe practică calea sabiei şi lupta, spre sfîrşitul vieţii, Miyamoto Musashi işi dedică timpul caligrafiei, picturii,
ceremoniei ceaiului, sculpturii şi poeziei. Astfel, el a creat capodopere de pictură reprezentind păsări, dragoni şi zeităţi Shinto.

Musashi a fost şi un caligraf de excepţie, evidenţiindu-se în special prin piesa Senki (Spiritul războiului). Musashi a sculptat în lemn zeităţile Karmon şi Fudo Myo, remarcîndu-se prin forţă şi expresivitate. De asemenea, el a sculptat în metal şi a fondat o şcoală specializată în formarea artizanilor care crea tsuba (garda pentru sabie).

Picturile sale sînt semnate cu sigiliul său „Musashi” sau cu pseudonimul literar „Niten” (două ceruri), cu referinţă la şcoala sa de sabie. La vîrsta de 60 de ani, Miyamoto Musashi se retrage în peştera Ungan de pe muntele Kimpo, departe de lume şi de confortul unei vieţi liniştite. Aici, el a găsit calmul necesar elaborării operei vieţii sale, „Gorin no Sho” din care extragem în continuare un paragraf.

Gorin No Sho

Gorin No Sho

Pământul

Mai întîi, pentru a da un sens clar Căii, voi spune că: în budism, Calea vine în ajutorul omului; în confucianism, Calea corectează scrierile; în medicină, Calea vindecă bolile; anumiţi poeţi arată Calea în poezie; artiştii, cei care trag cu arcul sau oamenii care aparţin oricărui alt domeniu al artelor, exercită arta lor aşa cum o înţeleg şi o apreciază numai după concepţia lor, în timp ce, pentru hyoho, rari sînt cei cărora aceasta le place.
În primul rînd samuraii trebuie să se antreneze urmând în acelaşi timp Calea artelor marţiale şi pe aceea a literaturii. Aceasta este Calea lor. Chiar dacă nu au calităţi naturale, samuraii trebuie să îşi îndrepte toate eforturile către practica hyoho, în funcţie de gradul lor de perfecţionare.
Atunci când reflectez la ceea ce trebuie să fie un samurai, sânt convins că el trebuie să accepte ideea morţii, dar Calea morţii nu este rezervată numai pentru Bushi (oameni de arme). Călugării, femeile, ţăranii şi în general toate persoanele trebuie să ştie să decidă moartea lor în faţa obligaţiilor sau a onoarei personale.
În acest sens, nu este nici o diferenţă între samurai şi ei. În ceea ce îi priveşte însă pe samurai, aceştia urmează şi Calea hyoho. Samuraii trebuie să fie superiori adversarilor în tot ceea ce fac. Fie atunci când cîştigă o luptă individuală sau ies învingători într-o bătălie, ei işi vor ilustra atât numele lor, cât şi pe cel al conducătorului lor, îndeplinindu-şi datoria. În aceasta constă natura hyoho.

Ţările româneşti

Este cunoscut impactul deosebit asupra ţărilor româneşti pe care l-au avut domnitorii fanarioţi. Aceştia proveneau din rândul negustorilor greci și a clericilor de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare prosperitate economică și politică după căderea Constantinopolului. Aşadar, aceştia au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, așezându-se în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461, la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Datorită nereuşitelor militare avute de turci în incursiuniile pe teritoriile româneşti, sultanii otomani au preferat să primească tribut şi să intervină în politică, făcând presiuni pentru alegerea domnitorilor de-a lungul mai multor secole. Din secolul al XV-lea, nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali, reuşind să se impună încă de la începutul secolului al XVI-lea.

Mazilirea boierilor locali a fost încurajată în ţările române de turci. Aceştia simţeau din ce în ce mai primejdioasă alianţa și promisiunea dată de imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecție a populație românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Apropierea de ţarul Petru a fost facilitată atât de Dimitrie Cantemir cât şi de alţi ierarhi precum Dosoftei Barilă.

Dosoftei

Dosoftei Barila

Dosoftei Barila

Dosoftei, s-a născut în anul 1624, în Galiţia, nordul Moldovei istorice şi a trecut la Domnul în 1693. După Pavel Balmuş, Dosoftei de la naştere până la călugărire se numea Dimitrie Barilă. Devenind ulterior Mitropolit al Sucevei şi a toată Ţara Moldovei, om de cultură, poet, reprezentant de frunte al vechii culturi româneşti, teolog, neobosit traducător şi editor de cărţi, poliglot, patriot înflăcărat, el a tipărit la Mitropolia din Iaşi, în româneşte, principalele carţi liturgice, şi a militat pentru introducerea limbii române în biserică. De asemenea, a fost primul poet cult al românilor, fondator al poeziei religioase şi laice, deopotrivă. Opera principală care i-a adus titlul de prim poet cult al românilor, de fondator al poeziei, este Psaltirea în versuri.

În anul 1671 ajunge mitropolit al Moldovei. În această calitate va sprijini în anii următori politica antiturcească a lui Ştefan Petriceicu. Ajungând părinte duhovnicesc şi păstor al întregii Moldove, marele ierarh uimea pe toţi cu blândeţea, cu smerenia şi cu înţelepciunea sa, precum îl înfăţişează însuşi cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazil, preaînvăţat; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceastă vreme nu este om ca acela… Cantemir-Vodă să mâniase pe (a)cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt”.

„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei. Cătălin-Mihai Ştefan, pedagog muzeal la Muzeul Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, face următoarea afirmaţie: „Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi cucerească și pe ei, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai bine prin viu grai. Dacă îi dădeai unui neștiutor de carte Psaltirea în versuri și se punea să o memoreze, el o mai spunea și altora. Cu siguranță că așa stăteau lucrurile atunci, pentru că așa stau și acum, când nu ar mai fi cazul să se întâmple astfel. Încă circulă snoave, bancuri, versuri.”

Psaltirea în versuri

Psaltirea în versuri

PSALMUL 10
Cătră tine, Doamne, mi-i toată nedejdea*,
De-m eşti razăm tare la toată primejdea.
Zică cât le place ceia ce n-au minte,
De vor să mă sparìe cu a lor cuvinte,
Să fug pre la munte cu pădure deasă,
Ca o vrăbiuţă să mâi fără casă.

Că iată păgânii încordară arce,
Pun săgeţ în tulbă, să grijesc de lance
Şi vin prin tunerec cu arce pre-amână,
Întru să săgete pre cei fără vină.
Giurământul nú-ş ţân, hotarăle strică,
Şi de-mpăcăciune nu gândesc nemică.

Ce eu am pre Domnul care mă grijeşte,
Din svânta sa casă ce să odihneşte.
Din svântul său scaun din ceri caùtă Domnul
Cu ochii săi céi svinţi, de cearcă-n tot omul.
Vede pre cel meser şi pre tot lipsitul,
Derepţâi şi strâmbii de pre tot pământul.

Deci strâmbătatea cine o iubeşte,
Acela el sângur sufletul ş-ureşte.
Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă
Preste necuraţâi, şi holbură groasă,
Foc şi sterevie cu năvală mare,
Le-a trimite laţuri, păhar de pierzare.

Că direptu-i Domnul, dereptăţ iubeşte,
Giudecări direpte faţa lui prăveşte.

La final

Deşi Dosoftei a intrat în conflict cu Cantemir-Vodă care se mâniase pe el, şi-i făcuse afurişanie de la patrierhi, nimic nu s-a atins de dânsul, iar oamenii ziceau de el că-i sfânt. Deşi Musashi intrase în conflict direct cu noua putere instalată de şogun, în final acesta primeşte titlul de Kensei „sfânt al sabiei” şi rămâne astfel în conştiinţa şi memoria colectivă. Două destine care s-au înălţat din popor deasupra mulţimii şi care au fost destinate posterităţii spre luare aminte şi spre cunoaştere. Am făcut această paralelă între Miyamoto Musashi şi Barilă Dosoftei pur şi simplu pentru că am fost inspirat de termenii ronin şi mazil. Orice alte comparaţii, între cei doi, fie de natură morală sau religioasă nu-şi are locul în acest articol. În condiţiile vremurilor în care au trăit, ambele personaje au urmat drumul către absolut, către înţelepciune pentru ca în cele din urmă să izbândească, iar învăţăturile lor să se impună prin valoarea lor intrinsecă.

În zilele noastre, prin răspândirea şi generalizarea accesului la informaţie, prin mixarea populaţiilor, culturilor şi artelor, aceste modele de viaţă şi cultură ale trecutului, se răspândesc şi se cultivă cu repeziciune. Valorile autentice se promovează de la sine putere pe când chiciul are nevoie de marketing şi multă reclamă. Dintr-un articol scurt ca acesta sau chiar şi dintr-un film de scurt metraj poate că reuşim să înţelegem anumite aspecte ale vieţii personajelor descrise, însă fără un studiu aprofundat asupra relaţiilor conjuncturale şi a specificului epocii studiate nu ne putem forma o imagine reală de ansamblu.

Conştient sau nu fiecare dintre noi poartă moştenirea trecutului în structura sa fizică şi eterică. Fie că este vorba de moştenirea genetică sau de cea spirituală, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi suntem legaţi de trecut prin fire invizibile. Dacă zăbovim o vreme pentru a studia aceste legături tainice, pe care le avem cu trecutul, putem învăţa multe despre noi ca indivizi sau despre poporul nostru ca neam. Vom înţelege mai bine poziţia şi rolul noastru în societate cât şi specificul neamului nostru printre celelalte neamuri. Dacă în muzee găsim urmele fizice ale trecerii strămoşilor noaştri prin viaţă, prin cultură şi credinţă descoperim spiritul care ne-a animat existenţa. Fie că este vorba de mitologie, folclor, istorie, limbă sau religie, spiritul creator şi-a făcut mereu simţită prezenţa în viaţa oamenilor, din cele mai îndepărtate timpuri până în prezent.

Trăim într-o lume în care civilizaţia noastră este constrânsă în a-şi găsi valoarea sa fundamentală, altminteri ea se va descompune. Aşa-zisa corectitudine politică, practicată astăzi global, din nefericire nu legiferează toleranţa, ci doar organizează ura. În această lume, atât de contorsionată şi guvernată antagonic, corectitudinea e doar o faţetă a falsităţii. Astăzi vorbim de o lume eminamente materială şi materialistă în care economia de piaţă presupune doar corectitudine omenească, nu însă şi cinste umană. Vorba aceea, hoţul neprins negustor cinstit. Războiul economic este global şi produce agitaţie, dezordine şi conflicte în interiorul sufletului omenesc. Politica corectă nu este doar o corectitudine a viciului ci reprezintă totodată o incorectitudine a virtuţii autentice în care respectul, onestitatea, curajul, loialitatea, onoarea sau bunăvoinţa sunt substitute ale habotniciei, prostiei, extremismulmui, anarhismului, nonconformismului sau degradării. Din fericire, pentru noi oamenii, aceste probleme nu sunt o noutate. Pe parcursul istoriei oamenii sau mai confruntat cu astfel de probleme. În definitiv rămâne la latitudinea noastră în a ne lăsa manipulaţi sau nu de aceste vicii şi de a accepta sau nu această schimbare produsă de noua ordine mondială. În cele din urmă, prin cultură, putem adopta o atitudine protecţionistă şi ne putem dezice de acest tăvălug globalizator al omogenizării, standardizării, etichetării şi controlului absolut al maselor. Există modele nenumărate de a opune această rezistenţă. Maziliţi sau decăzuţi din drepturi vom fi oricum dacă nu vom reuşi a ne ridica deasupra acestor probleme de ordin moral. Voi încheia cu o poezie semnată de Radu Gyr – Îndemn la luptă.

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci câand sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.

Dan Bârsan

Surse:
Miyamoto Musashi – Cartea Celor Cinci Cercuri – Traducere şi comentarii de Nicolae Amălinei
Dosoftei Barilă – Psaltirea în versuri
Epoca fanariotă – De la Wikipedia, enciclopedia liberă