Istoria Ţării Româneşti (cca.726 – 1290)

inelul lui Negru Vodă

inelul lui Negru Vodă

Legendele şi povestirile cu privire la “descălecarea” lui Radu Negru Vodă în Muntenia, undeva în jurul anilor 1290, apar nu numai în hrisoavele medievale valahe ci şi în cele străine, fapt ce scoate din discuţie, inexistenta acestui act istoric. Este mai mult ca sigur că un personaj important a venit din Transilvania în Ţara Românească, împreună cu supuşii lui pentru a încerca împreună cu cnezii şi voievozii locali să întemeieze un stat suveran, independent faţă de coroana maghiară.

Care a fost motivul acestei alianţe, şi cum a fost acceptată de către conducătorii locali?

La data “coborârii” lui Radu Negru Voda, Ţara Românească era teritoriu vasal Regatului Maghiar, umare a morţii voievodului Litovoi, Bărbat, fratele acestuia fusese înscăunat de către Ladislau Cumanul (1272 – 1290), în schimbul acceptării vasalităţii.

Situaţia românilor din Transilvania era oarecum identică cu cea din Ţara Româneasca, toţi erau supuşi ai coroanei maghiare. Acest fapt va conduce la revolta românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, ridicarea voievozilor români, acceptarea lui Radu Negru ca reprezentant al tuturor şi întemeierea statului independent al Ţării Româneşti.

“Săracul Negru Voda ! Unii istorici români îl ţin numai de figura unei legende ori a tradiţiunii poporaleşti pentru aceasta l-au scos din şirul domnilor Valahiei, şi astfel l-au scos din istoria ţerii. Dacă o legenda despre mănăstirea Argeşului, prin faptul că acolo într-adevăr s’a zidit o mănăstire, la spatele ei are un adevăr istoric; asemenea o tradiţiune, ca descălecarea din Făgăraş, prin faptul că descălecarea într’adevar s’a întâmplat, la spatele ei are un adevăr, un fundament istoric. Atâta rătăcire la cronicarii şi istoricii români! În 600 – 700 de ani ei n’au avut timp ca să scruteze că, pe lângă toata legenda şi tradiţiunea, unde e şi ce e adevărul istoric şi cum stă persoana cea grandioasă a lui Negru Vodă faţă de istorie ? Şi nimeni n’a întrebat de izvoarele documentate ale epocei lui Negru Vodă, şi nimeni nu le-a scrutat, cum ar fi trebuit să le scruteze, ca să se poată afla adevărul istoric!” (Negru Vodă şi Epoca lui – Dr. Atanasie M. Marienescu, membru al Academiei Române)

Care este motivul ignorării şi de cele mai multe ori a negării existenţei lui Negru Vodă şi a actului descălecatului. Din păcate este una care ţine de factorul uman. Asemeni descălecatului Moldovei, care întotdeauna a fost tratat, pueril, din punct de vedere al legendei lui Dragoş, ignorându-se evenimentele şi personajele excepţionale care au dus la Întemeierea Ţării Moldovei, şi, Întemeierea Ţării Româneşti este falsificată, încercându-se impunerea lui Basarab I şi a unui personaj inexistent din punct de vedere istoric, Thocomerius.

Basarab I al Valahiei

Basarab I al Valahiei

Este binecunoscută dorinţa multor istorici de a încerca dovedirea vechimii dinastiei Basarab încă din anul 1241, în persoana acelui Bezeranban, care din păcate se dovedeşte a fi voievodul Litovoi. Tot o alta teorie la modă este încercarea D-lui Neagu Giuvara de a ne demonstra că Basarab I este fiul lui Thocomerius, care era un mare conducator de origine cumană. Teorie care a provocat o adevarată isterie naţională, ducând pâna la dezgroparea rămăşitelor domnilor pentru a li se preleva probe pentru stabilirea tipului de ADN.

Care este motivul acestei prelungite bâlbâieli. În general mulţi dintre istorici sunt deranjaţi de faptul că întemeierea statelor româneşti medievale s-a facut de către voievozi ardeleni, iar elementul autohton nu este evidenţiat în documentele timpului. Primii care vor încerca să corecteze acest lucru, practic să intervină în cursul derularii evenimentelor istorice, sunt cronicarii care au întocmit Letopiseţul Cantacuzinesc.

„Atunce s-au ales dintr-înşii boiari carii au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce la zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 <1292> , fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi facut-au oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au facut şi o biserică mare, frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi iară au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iară noroadele ce se pogorâseră cu dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului şi până la Brăila, iar alţi s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până la Olt. Atunci şi Basarabeştii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-se sa fie subt porunca lui şi numai el să fie peste toţi stăpânitor. Şi de atunci s-a numit de-i zic Ţara Românească. Iar tituluşul domnului s-a facut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Românească, dintru Ungaria descălecat şi de la Amlaş şi Făgăraş herţeg. Acesta iaşte tituluşul domnilor de atunce începându-se pân-acum, precum adevărat să vede ca iaşte scris la toate hrisoavele ţării. Şi într-acestaşi chip tocmitu-s-au Radu Vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată, şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Si au domnit ani 24.”

Letopiseţul Cantacuzinesc este o compilaţie, făcută in secolul al XVII-lea, a mai multor cronici. Scriind despre “descălecatul” lui Negru Voda, cronicarul, constătând că din toată povestea lipseşte elementul baştinaş, adaugă de la sine povestea care va duce ulterior la multe fabulaţii, despre pretinsa existenţă a neamului Basarabilor înainte de anul 1290. Anterior am pomenit despre convingerea multora dintre istorici că acel Bezerenban din anul 1241 nu este altceva decât utilizarea titulaturii lui Litovoi, Ban al Severinului, şi nu confirmă existenţa unui Basarab în acele vremuri.

Nu afirmăm că elementul autohton, boierii munteni nu ar fi existat, ci dorim să lămurim faptul că aceştia nu erau Basarabi. După moartea lui Litovoi, fratele acestuia, Bărbat, şi alţi voievozi şi cnezi din Muntenia îşi vor duce în continuare viaţa de zi cu zi, dar sub dominaţie maghiară. Este mai mult ca sigur că “descălecatul” a fost hotărât şi făptuit prin întelegerea românilor de ambele părţi ale Carpaţilor, şi Negru Vodă a fost întâmpinat şi acceptat de către cnezii şi voievozii din Muntenia, dar repetăm, aceştia nu erau din neamul Basarabilor, ci din neamul lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş şi a altor conducători de voievodate existente.

Cronicarul a ales numele de Basarab, deoarece la data la care a fost scris acest document, domnitorul Ţării Româneşti era din spiţa Basarabilor, şi atunci era neapărat mare nevoie să se afirme vechimea acestei familii.

Acest document va fi însă preluat de către unii istorici, care vor încerca negarea existenţei lui Negru Vodă, a fenomenului “descălecatului” şi a procesului de “întemeiere” a Ţării Româneşti.

Primul istoric care ocupându-se de identitatea lui Negru Voda, Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), încearcă şi el să modifice istoria, afirmând că Negru Voda a “descălecat” din Oltenia, din “Vechiul Banat al Basarabilor” şi care ar fi purces ulterior la cucerirea Ţării Făgăraşului (!).

Marele istoric, Nicolae Iorga (1871-1940) va fi unul dintre promotorii teoriei prin care îl elimina pe Negru Voda în totalitate din istoria Ţării Româneşti:

”Basarabă nu trebuie confundat cu personalitatea legendară, adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului, care este Negru Vodă, pretins întemeietor venit din Făgăraş, regiune care n-a fost colonizată şi organizată politiceşte decât în a doua jumătate a veacului XIV-lea. Legenda acestui Negru Vodă nu are nimic de-a face cu personalitatea istorică a adevăratului Radu-Vodă, domniind în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, voievod de oarecare însemnătate pentru călugării pe care îi ocrotise şi de la care n-a rămas nici un document. Cât pentru Negru, e vorba de Neagoe Basarab, care fiind mare ctitor, a săvârşit prin a fi considerat de popor ca acela care ar fi ridicat toate vechile zidării”.

Să specificăm că “Radu-Vodă”, este Radu I (1377-1383), fiul lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) şi nepotul lui Basarab I (1315-1352). Care este însă legătura între descălecat, Negru Vodă si domnul Radu I.?

Al doilea personaj istoric pomenit de Nicolae Iorga este Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, care nici nu făcea parte din familia Basarabilor fiind fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu şi al soţiei acestuia Neaga. Neagoe Basarab şi-a motivat pretenţiile la tron pretinzându-se fiu, din flori, a lui Basarab IV Ţepeluş (1477-1461). După părerea istoricului, se pare că până la Neagoe Basarab, nici un alt domnitor nu ar fi ridicat şi ctitorit biserici, omiţându-se lungul sir de domnitori care vor ridica lăcaşe de cult încă din anii 1300, precum Negru Vodă, Basarab I, Nicolae Alexandru Basarb, Vladislav, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân, şi mulţi alţii. Tot Nicolae Iorga va fi cel care va lansa ipoteza posibilei cumanităţii a lui Basarab I, atât de dragă d-lui Giuvara.

În baza pisaniei de la Biserica veche din Câmpulung, ctitorită de către Negru Vodă o serie de istorici, precum Aexandru D. Xenopol (1847-1920), Dimitrie Onciul (1856-1923), Atanasie M Marienescu (1830-1915), propun ca dată a descălecatului anul 1215, încercând pe motivaţia extinderii puterii Cavalerilor Teutoni aduşi de regele Andrei al II-lea (1205-1235) în Ţara Bârsei în anul 1211, să justifice posibilitatea unei “coborâri” a lui Radu-Negru în acele vremuri.

Înexistenţa sau lipsa unor documente avea să ducă la încercări de “umplere” a golurilor prin întocmirea de documente false sau interpetări forţate. O astfel de “manipulare” a istoriei a făcut-o şi Em. C. Grigoraş în lucrarea să “Criptografia şi istoria românească” aparută în anul 1924. Dar pentru a întelege care a fost motivaţia şi cadrul întocmirii acestei lucrări de către domnia sa, vom prezenta momentul care va declanşa o succesiune de mari “descoperiri” istorice, făcute de către Grigoraş prin decriptarea diverselor inscripţii sau documente.

În anul 1920 în timpul unor lucrari de restaurare a Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, lucrare supravegheată de către istoricul Virgil Drăghiceanu, se descoperă 14 morminte domneşti. Între acestea, mormântul nr. 10 este găsit intact, perfect conservat: “Sub pulberea de raze ce se împrăştia de la fereastra din apropiere, apare întins pe un pat subţire de nisip, în toată maiestatea morţii, scheletul unui domn, cu faţa craniului căzut spre dreapta. Un giulgiu de mătase, bucăţit, acoperea torsul, oasele picioarelor goale. În dreptul bărbiei, o materie scămoasă, neagraă, câlţoasă, care dă impresia unei bărbi, dar în care, prin cercetări făcute la microscop de doctorul Grigoriu, se constată textura de mătase, amestecată cu fire de păr castaniu. Prin petecele de giulgiu se distinge la mijloc cordonul pe care scânteiau perle; pe degetele mâinilor se distingeau inelele, pe care le-am şi ridicat, în speranţa de a deslega enigma numelui; la gât, sub giulgiu, apărea ca o bordură, ornamentată strălucit în romburi, dar care, în realitate, era diadema căzută de pe cap; butoni plaţi apar pe mijlocul pieptului tunicii şi pe coatele mânecilor, urme de broderie cu mărgăritare pe marginea mânecilor tunicii.

Se desface giulgiul de pe Negru-Vodă. Se vede foarte bine, acum, forma tunicii sale, eleganţa manşetelor, nasturii cu stema Basarabilor, copiată de pe cea angevină. Se descoperă paftaua de aur; o suviţă de păr castaniu, pe umărul drept, urme de fire de mustaţă, amestecate cu o materie scămoasă, o dantelă de Veneţia ce fusese pusă pe faţa mortului.

M.S. Regele, domnii Iorga, Vaida, Maniu, General Răşcanu, Brătianu, vizitează în mijlocul unei afluenţe enorme de lume, venită din toate colţurile ţării, ce necesitează postare de gardă militară pentru mormintele găsite”

Tragedia se produce însă imediat după ridicare pietrei de mormânt, osemintele domneşti şi ţesăturile se pulverizează rapid în contact cu aerul. Disperat istoricul Nicolae Iorga a cazut atunci în genunchi şi s-a rugat spre iertare, pentru profanarea rămăşiţelor domneşti. Iniţial cercetătorii de faţă au consemnat în scrierile lor că personajul îngropat este Negru–Vodă , după care s-a trecut la presupuneri că de fapt acesta ar fi fost Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav I sau fratele său Radu I.

Scriitorul Grigore Băjenaru, autor al celebrului roman autobiografic “Cişmigiu & comp.” face o menţiune interesantă legat de acest eveniment.: Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.

Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul român făcuse însemnata descoperire. Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti. Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medieval.

Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.

Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!
― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!…”

În imediata apropiere a mormântului nr. 10 s-au mai descoperit încă două morminte. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav Vlaicu, dacă interpretarea inscripției șterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la şi is, deci posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I, fiul lui Radu I. Personajul din interior mai purta dintre podoabe doar diadema de pe cap. Naosul bisericii adăpostea alte doua morminte domneşti, considerate ca fiind a lui Radu I şi al fratelui său, prinţul Voislav.

Cine este însă personajul de doi metri înălţime descoperit în mormântul nr.10, ştiind că atât Basarab I , cât şi fiul său Nicolae Alexandru au fost îngropaţi la Biserica Mănăstirii “Negru Vodă” de la Câmpulung ?

Este demn de menţionat că bijuteriile descoperite în mormântului nr. 10: diadema de mărgaritare, lanţ de aur pentru păr, treizeci de nasturi de aur, pafta de aur , inele de aur împodobite cu pietre preţioase, aveau să impresioneze în egală măsură istoricii dar şi capetele încoronate Se ştie că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: “Majestate, lăsaţi-le! Sînt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern-Sigmaringen”.

Perioada de după a descoperiri mormintelor voievodale de la Curtea de Argeş, avea să genereze o stare euforică, de factura romantică. Istoricii, oamenii politici ai vremii, scriitorii aveau să se întreacă în a face diverse supoziţii şi speculaţii legat de identitatea şi legitimitatea celor înhumaţi sub pardoseala bisericii.

Unul dintre aceştia este şi Em.C.Grigoraş care în cartea lui ’’Criptografia şi istoria românească’’, avea să prezinte „noi” descoperiri istorice legat de începuturile Ţării Româneşti, Negru Vodă şi binenţeles Basarabi.

Grigoras ne povesteşte că în anul 1687, amiralul veneţian Francesco Morosini a cumpărăt din Pireu doi lei din piatră, aşezându-i în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia (existenţi şi în ziua de azi). Inscripţia de pe capul unuia din lei, parţial ştearsă de vitregiile timpului nu a putut fi tradusă în totalitate, de către autorul lucrarii, ci doar fragmente, primul fiind :’’ 1128 egipsia iglisia i Valakia’’ (biserica egipteană şi valahă), iar al doilea ’’1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria’’ (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei ).

Ce se poate înţelege din acest fragment de inscripţie ? Anul 1128 pare să reprezinte anul terminării bisericii, de cult egiptean, după cum ne explică textul, dar si valah (?). În general pe frontonul bisericilor noastre este menţionat anul începerii construcţiei, anul terminării, ctitorul şi numele constructorilor . De ce este prezentă această inscripţie pe unul din lei ? Mai mult ca sigur că ei reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab.

Cine este acest Nicolae Basarab ? De unde apare el în anul 1113, când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, care devine domn în anul 1315 ? Titulatura lui Nicolae Basarab este simplă şi clară, domn ’’al Valahiei şi Bulgariei’’.

Tot Grigoraş face o încercare de decriptare a inelului “cavalerului” înhumat sub pardoseala bisericii de la Curtea de Argeş ajungand la concluzia că literele, presupuse slavone se traduc sub forma: “ Io Radu Nigru W, Priştina 1128”. La fel se face decriptarea inscripţiei aflate pe o icoana din Biserica Domnească de la Curtea de Arges, prin care i se atribuie unui voievod pe nume “ Voislav” ctitorirea acestei biserici la anul 1213, asemeni criptogramei de pe o icoană aflată în biserică,care face mentiunea despre un voievod “ispravesce Voislav” , anul zidirii şi data “1213 Aprihil 5, egipsziea Eglisia” 1213, biserică de rit egiptean.

În căutarea lui de legitimare a identităţii şi continuităţii românilor în Ţara Românească, profesorul Grigoraş, mai identifică pe două icoane aflate în Biserica de la Studeniţa (Serbia), şi un conducător al ţinutului Oltului , pe la anul 1111, pe nume Coşnila Asanos.

Nu afirmăm că în totalitate aceste informaţii sunt greşite, doarece un sâmbure de adevăr există în ele, considerăm însă că anii menţionării personalităţilor sunt forţaţi dintr-un scop ascuns al autorului.

Voievodul pomenit între anii 1113 si 1128 sub numele de Nicolae Basarab, nu este altul decât Nicolae Alexandru , fiul lui Basarab I, care este pomenit în cronicile maghiare sub numele de Nicolae Alexandru Basarab (!). Ştim că acesta a fost iniţial, asociat al tatălui său la domnia Ţării Româneşti, urmându-i acestuia ca domn cu drepturi depline. Mai ştim că Basarab I şi Nicolae Alexandru Basarab, aveau legături strânse cu ţarii vlaho-bulgari: sora lui Nicolae Alexandru, Teodora va fi soţia ţarului Ivan Alexandru (1330 – 1371) şi mama viitorului conducător al Vlaho-Bulgariei, Straţimir. Deci asocierea dintre numele lui Nicolae şi Bulgaria nu este întâmplătoare, însă traducerea textului nu este corectă nici ca şi conţinut nici ca şi informaţie, iar anii sunt antedataţi forţat.

Menţionarea unui voievod pe nume Radu Nigru la anul 1128, inscripţie aflată pe inelul cavalerului îngropat sub pardoseala bisericii este făcută în două scopuri. Primul scop este cel de a confirma din punct de vedere istoric existenţa acestui voievod, şi-i a-i atribuii osemintele descoperite în mormântul din biserică.

Al doilea scop este cel legat de anul 1128, pomenit atât în cazul inelului, atingătoare de Radu Negru, cât şi a inscripţiei găsită pe leul veneţian, atingătoare de Nicolae Alexandru Basarab. Se ştie că în anul 1128, Cavalerii Templieri, întorşi din Ierusalim în Europa au fost recunoscuţi în mod oficial de către Consiliul Bisericii de la Troyes (Franta) ca ordin religios-militar.

Artefactele descoperite în mormântul domnesc de la Curtea de Argeş, precum şi piatra de mormânt (existenţa unui desen straniu – un arbore al vieţii, încununat cu o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri, simboluri solare, cruce templieră, steaua lui David, paftaua sub formă de cetate cu patru turnuri, având în centru o lebădă cu cap de femeie) aveau să-l inspire pe Grigoras, cât şi pe alţi urmaşi ai lui, de a crea o legătură între Cavalerii Templieri şi sectele ezoterice, cu cei doi domnitori, Radu Negru Vodă şi Nicolae Alexandru Basarab. Lucru care ni se pare cu totul ridicol şi imposibil din punct de vedere istoric. Toate aceste informaţii nu au făcut decât să denatureze adevărul istoric, provocând confuzii şi interpretari greşite.

O alta eroare survenită în interpretarea anilor, este cea legata de anul ctitoririi bisericii din Câmpulung. Pe pisania aflată pe frontonul bisericii din Câmpulung, Arges, se menţionează: “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam şase mii şapte sute douăzeci şi trei” (6723 = 1215). Anul 1215 nu este însă cel real. Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între anii 1635 si 1636. Tot atunci s-a refacut şi pisania. În lucrarea de restaurare a ei, datorită gradului ridicat de uzura, litera chirilică 800 (ω) a fost confundată cu litera 700 (ψ), astfel că anul 6723 era defapt 6823, respectiv anul 1315. Acestă părere este împărtăşită şi de majoritatea istoricilor.

Anul 6723, respectiv, 1215 a fost preluat, în mod eronat, şi de alte două documente: hrisovul lui Matei Basarab din 1 aprilie 1647 şi pomelnicul de lemn de la Mănăstirea din Câmpulung.

Legat de pomenirea “voievodului Voislav” la anul 1213, Grigoraş încearcă confirmarea ctitorisirii Bisericii Domneşti de la Curtea de Arges de un “anume” voievod. Nu putem afirma că în interpretarea lui s-a greşit cu 100 de ani, anul exact fiind 1313.

Tot în acelaşi fel se redatează anul inscris de către meşterul constructor, care a efectuat lucrarile de restaurare şi s-a semnat la terminarea lucrarilor: “Inika 14 novembrii 1261, Io, Dumitru ”, anul real fiind 1361.

Povestea despre existenţa unui conducator oltean cu numele de Coşnilă Asanos şi încercarea lui Grigoraş de al confirma, ca un strămoş al celebrei dinastii a Asăneştilor sunt după parerea noastră pur si simplu, nimic altceva decât interpretari eronate.

Radu Negru Vodă (1291 – 1315), Intemeietorul Tării Romaneşti

Care au fost cauzele trecerii lui Radu Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului, cel pomenit în cronică ca mare „herţeg”, termen germanic preluat de maghiari, cu sensul de mare domn sau principe, termen utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele domneşti.

Pentru a putea întelege mai bine acest eveniment vom analiza situaţia existentă în Transilvania, la sfârsit de secol XIII.

Pe fondul vechilor neînţelgeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania între anii 1285 şi 1290 acestea se transforma în conflicte armate. Refuzarea constanta de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte 3 naţii favorizate, maghiari,secui şi saşii,, vor duce la generarea unor adevărate războaie civile. Toate acestea vor culmina cu anul 1290 când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte de nobili români si cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ Bihor. Fratii Borsa sperau în câstigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de acesta.

În timpul acestor confruntări este mai mult ca sigur că va fi implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea lui se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui va solicita în faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291 la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata, de care fusese candva deposedat (Ioan Cavaler de Puşcariu – Ugrinus, 1291). Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea supusului maghiar va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută în posesia coroanei maghiare. Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari.

Voievodul Ţării Făgăraşului devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului.

Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, Voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii lui, trec graniţele Transilvaniei şi se asează în Ţara Românească, in vara-toamna anului 1291.

De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacţie la un asemenea gest al voievodului român, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, regele Andrei, nu va mai avea resurse să intervină pentru a-l urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui.

Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar era maramureşan, vorbitor de limbă română.

Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului va fi cheia, pretenţiei, ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor doua provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se poate explica acest fenomen, regii maghiari niciodată nu au daruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor.

Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „intemeierea” ţării a fost de lungă durată. Cronica menţionează întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domnesti, extinderea teritoriului până la apa Siretului şi la Brăila, întemeierea unor orasă şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar cronicarul face specificaţia că acestea sau făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod : „ şi au domnit ani 24 ” . Dăca facem un simplu calcul matematic, adunat la anul descalecatului 1291, 24 de ani ne rezulta 1315. Stim sigur din documente ca in anul 1317 , Basarab I era domn al Tarii Romanesti, cea ce ne duce la identificarea anului din care devine domn, 1315.
*
Pe ce ne argumentăm aceste afirmaţii ?
Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne, pentru ocuparea tronului după moartea regelui Ungariei, Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III –lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al Transilvaniei , Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III de Bavaria (1305 – 1307) acesta intră în conflict cu Ladislau Kan, în anul 1307, care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Voda, “domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).

Este mai mult ca sigur, ca încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă sa făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou legaturile existente între cele doua provincii şi conducători lor români. Să amintim că în urma morţii lui Ladislau Kan, fii acestuia se vor refugia în Ţara Românească în timpul lui Basarab I.

Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi imbolnavit, şi ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu uităm însă că cronicarul era de origine germană, şi a incercat să-i creeze o aura romantică conationalului său, Otto de Bavaria.

Prin informaţiile date de acest cronicar , corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă, anul 1315, ca ultim an al domniei lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.

În ajutorul celor afirmate vom reaminti eroarea produsă cu ocazia refacerii inscrisului pisaniei de pe frontonul Bisericii de la Câmpulung : “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam „< şase mii opt sute douăzeci şi trei (6823 = 1315).> .

Cronica menţionează că la începutul descălecatului, Radul Negru Vodă, poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este anul 1291 sau1292. Anul terminării construcţiei bisericii este 1315, an inscripţionat pe pisanie.

O altă confirmare a prezenţei lui Negru Vodă în Ţara Românească este existenţa unei pietre tombale din Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este menţionat comitele săsesc al oraşului. Inscripţia făcută în anul 1300, şi care este cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească, are următorul text: “Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC.” (“Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300.”).

Cine este acest comite ? Cum apare un comite sas la Câmpulung în tinutul Argeşului?

Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru la trecerea lui în Ţara Românească a fost însoţit de “mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”.

Radu Negru a fost însoţit în afară de români şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală fie că au fost unguri sau saşi. Pentru „Intemeierea” ţării, Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal, indiferent că erau maghiari, saşi sau români ardeleni. Conspiraţiile vremii şi asasinatele frecvente nu iî confereau acestuia încredere în orişicine. Numirea lui Laurencius cel numit de Longo-Campo în functia de comite (primar) al orasului s-a facut în baza cunoaşterii lui si a priceperii acestuia în problemele administrative ale noii comunităţi.

O alta confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 – 1360) care în lucrarea sa ” Istorii Bizantine “, elaborată în 37 de cărţi, scriind despre regele Serbiei, Ştefan Milutin, (1282 – 1322) şi care a trăit între anii 1253 – 1321, nu uita să specifice despre necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: ” Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, de şi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea d’intâi femeie, fiică principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s’o lepede curând după aceea, si el lua în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o incuscrire mai strălucită” (A.D.Xenopol – Istoria Românilor din Dacia Traiană).

Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, “herţeg” în limba maghiară, aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui personajelor apare şi la Gregoras, ţarul vlaho-bulgar, Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de “Sfendislav”, deformări practicate şi de alţi scriitori şi copişti în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă, care în documentul maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.

Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei, ne aduce o informaţie foarte importantă, existenta unei fiice a lui Radu Negru Vodă, a-l carui nume nu-l cunoaştem din păcate.

În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de către Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352 urmatoarele: “Negro Voeuoda di natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s’era impadronito di quella parte di Valachia” respectiv, Negru Vodă, de naţiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise la 1310 acea parte din Valahia.

Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari , specificând clar că în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă Negru Vodă, şi nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Voda ca fiind de “naţie” maghiară, adică român supus coroanei maghiare.

Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Ori Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile maghiare cu acest nume, Luccari îl numeste Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui A.D.Xenopol). Care este numele adevărat defapt ?

Aceasta atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de Tihomir – Tocomerius, forma latinizată, numele tatălui său.

Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic – nepot. Nicolae Basarab îşi va numii fii, Vladislav (Vlaicu), Radu şi Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copii sunt botezati cu numele bunicului sau străbunicului. Astfel Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, cunoscut de sârbi si sub numele de Ivancu, si, al treilea dupa numele lui, Nicolae.*

“ Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Romaneşti… Si acolo, împrejurarea face posibila ipoteza descălecatului din Ardeal – si chiar verosimilă – este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlaturare a valahilor din Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei , în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului.

Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a facut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor…

Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor,în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult încălcate de noua ordine feudală. De altă parte la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului , tradiţia le cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul , ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi, peste munţi şi al ‘descălecării’ care încheagă într-o singura formaţiune de stat cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului….

Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-I aflam nouă temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care la capătul acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie Ardealului rolul său firesc de leagan al statului, după cum cercetarile filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi al poporului român” (G.I. Bratianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti)

Bărăţia din Câmpulung

Legat de întemeierea orasului Câmpulung, istoricii în general, bazându-se pe existenţa pietrei tombale care îl menţionează pe comisul sas ,Laurentius de Longo-Campo şi a Bisericii Catolice (Bărătia), pun aceasta pe seama ordinului cavalerilor teutoni.

Nimic mai fals şi nedovedit istoric.

După ce creştinii implicati în cruciade, au fost rând pe rând înfrânţi, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost nevoit şi el să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Europa.

Regele maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235) îi va invita în anul 1211 să se aşeze în Ţara Bârsei. Scopul colonizării acestor călugări razboinici era asigurarea siguranţei graniţelor de la sudul şi estul Carpaţilor, nesigure datorită frecventelor incursiuni ale cumanilor, pecenegilor şi valahilor. Un alt interes al regelui era supravegherea comunităţilor valahilor din Ţara Bârsei şi încercarea convertirii acestora la religia catolică.

Pe fondul creşterii puterii lor în zonă şi a dezvoltării unor relaţii foarte apropiate cu regele german Frederic al II-lea (1198 – 1250) şi cu papa Honoriu al III-lea, aceştia au început să se desolidarizeze faţă de regele Ungariei, tinzând spre creerea unui stat monastic independent, pus doar sub autoritatea papei. În urma acestui fapt şi a existenţei unor conflicte de natură economică si administrativă cu comunităţile săseşti şi valahe, regele Andrei al II, îi expulzează din Transilvania în anul 1225 pe Cavalerii Teutoni.

Ordinul se va stabili în Polonia unde vor înfiinţa un puternic stat monastic care în timp va ajunge să ameninţe independenţa Poloniei. În anul 1410 la 15 iulie o puternică coaliţie formată din polonezi, lituanieni, ruşi, ruteni, tătari şi un detaşament de călăreti moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun, vor purta o răsunătoare victorie asupra Cavalerilor Teutoni, în bătălia dată la Grunwald.
Unii istorici încearcă să dovedească că oraşul Câmpulung ar fi fost fondat de către Cavalerii Teutoni, fiind ulterior populat cu saşi şi maghiari.

Nu există nici o dovada istorică, că ordinul s-ar fi extins până în Muntenia, în zona oraşului Câmpulung. Existenţa lor în Ţara Bârsei a fost scurtă , circa 10 ani, tinând cont că între anii 1217 – 1221 au participat şi la Cruciada a V-a din Egipt. Fortificaţiile pe care le-au construit sau consolidat sau situat în limita Tării Bârsei, respectând astfel actul de donţie teritorial al regelui maghiar.
Dar care este explicaţia existenţei pietrei tombale a sasului Laurenţiu şi a Bisericii Catolice din Câmpulung.
Am explicat mai sus că în momentul trecerii lui Radu Negru Voda, la 1291, din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, acesta a fost însoţit de mult norod: români, maghiari, saşi, secui şi alţii.

Este corect că în momentul ctitoriri unei Biserici Ortodoxe la Câmpulung , domnitorul să permită aliatilor lui de origine catolică (unguri, saşi, secui) şi constuirea unei Biserici Catolice, biserica denumita în decursul timpului de cloaşter, de la germanul “kloster” care înseamnă, mănăstire.

Un alt argument la fel de solid este şi faptul că un document românesc confirmă ca această Biserica Catolica fusese ctitorită de către Doamna Marghita, soţia lui Radul Negru Voievod. Pe ce se bazeaza aceasta afirmaţie. În anul 1656, judele Gherghina a fost desemnat să cerceteze plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de proprietate asupra bisericii. Argumentul călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda în care se preciza că : “această Biserică care se cheama Cloaşter o au făcut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod” şi le-a fost acestora trecută cu drept de proprietate. Hotărârea judelui avea să fie adusă la cunoştiinţă domnului acelor vremuri, Constantin Vodă Şerban (1659 – 1661) : “ < călugării > le avea Beserica de milă de la răposata doamnă Marghita, care au fost catolică, a răposatului Negru Voievod”.

Un alt argument privind ctitorirea biserici în timpul lui Negru Vodă este şi denumirea dată acesteia: Bărăţia. Cuvântul “bărătia” provine din limba maghiara “barat” cu sensul de: prieten, termen derivat din slavonul “brat” care înseamnă “frate” . Acest termen provine de la denumirea ordinului dominican “ Ordo fratrum Radicatorum” şi ordinul franciscan “ Ordo fratrum Minorum, aceştia fiind cele doua grupări monahale care au ridicat biserici catolice în Transilvania, Moldova şi Muntenia. De la denumirea lor “fratrum” , promovat de maghiari prin cuvantul “barat”, toate mănăstirile catolice din sud şi est de Carpaţi au fost denumite de populatia băştinaşă “bărăţii”.

Să nu uitam că în anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea (1316- 1334) îi va solicita ajutorul lui Basarab I, privind ocrotirea călugărilor dominicani împotriva ereticilor, dominicani care erau mai mult ca sigur încartiruiţi în Biserica Catolică de la Câmpulung.

Reiese clar că cavalerii teutoni nu au avut nici un rol în întemeierea oraşului Câmpulung şi a construirii Bisericii Catolice (Bărăţia).

Tihomir / Tatomir / Thocomerius

Numele lui Tihomir (Thocomerius în varianta Djuvara) provine dintr-o singură sursă, un document oficial emis în anul 1332 de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, în care menţionându-l pe Basarab I, îl identifica ca şi fiu a lui Tihomir/ Thocomerius, „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”

Acest document a provocat şi provoacă mari discuţii şi contradicţii, în ultima vreme, între istoricii care susţin varianta slava a numelui (Tihomir) şi istoricii care susţin varianta cumana a numelui (Thocomerius).

Pe baza acestui document , emis de cancelaria maghiară, Neagu Djuvara clădeste în lucrarea sa, “Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” o intreaga istorie cumano-română privind întemeierea Ţării Româneşti. Atribuind numelui Thocomer origine turanică, respectiv cumanică (prin exces de zel, numele este si latinizat, Thocomerius) autorul lucrarii, se cramponează strict de numele personajului istoric, ignorând evenimentele istorice ale timpului, petrecute în spaţiul Europei de Est, şi mai ales interpretând în favoarea ipotezei lui, documentele existente acelor vremuri şi ulterioare. Ipoteza lui îşi va găsi numeroşi adepţi printre istoricii şi cercetătorii români dar şi printre cei străini.

Într-un exces de zel se va ajunge până a se alcătui un “pedigree” uluitor, afirmându-se că Thocomerius, cu numele lui tătaro-cuman de Toq-tamir ar fi un fiu al lui Monke Temur, hanul Hoardei de Aur , nepot al lui Batu – han, şi prin acesta descendent a lui Genghis Han.

În acelaşi spirit, “inovator” dl.Neagu Djuvara face afirmaţia că Negru – Vodă, Thocomerius ar fi fost favorizat de către tătari pentru a trece din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, tocmai pe motivul că era cuman, ignorand în totalitate evenimentele istorice care au dus la destrămarea stătuleţului cuman, numita Cumania, din sudul Modovei şi emigrarea acestora în Ungaria şi la sud de Dunăre în Imperiul Asăneştilor. Din păcate dl.Djuvara uită un aspect foarte important din istoria cumanilor. Încă din momentul existenţei lor în Asia, cumanii au intrat în conflict cu tătarii. Iar aceşti tătari vor duce împotriva lor o luptă de exterminare populaţională de o rară cruzime. Să nu uitam dezastrul suferit de alianţa ruso-cumană de la Kalka din anul 1223 şi distrugerea Episcopatului Cuman de la Milcov din sudul Moldovei în timpul marii invazii tătare dintre anii 1241 – 1242.

Tot în acelaşi spirit se face afirmaţia că între valahi şi cumani ar fi existat o perioada de lungă durată de comunitate paşniă, uitând însă că nici un document al timpului nu menţionează acest lucru, ci din contra menţionează, comunităti mixte valaho – pecenege, acei biseni , pomeniţi des în cronicile maghiare.

În anul 1290, în ajunul evenimentelor premergatoare “descălecatului” situaţia cumanilor era departe de a fi sigură atât în Ungaria, unde în urma asasinării regelui maghiar Ladislau Cumanul, aceştia vor fi nevoiţi să părăsească regatul, şi nici în Ţara Românească , teritoriu supravegheat de tătari. Astfel că este mai mult ca imposibil, ca un “vodă” de origine cumanică să fi traversat munţii din Ţara Făgărasului în Ţara Românească şi să fi încercat să întemeieze un nou “stat cumanic” tocmai într-o zona supravegheată şi controlată de tătarii, vechii şi veşnicii lor dusmani. Mare parte a cumanilor “fugiţi” din Ungaria, după 1290, vor fi preluaţi de către tătari, care vor coloniza cu ei ţinuturi din nordul Mării Negre.

Legat de originea lui Negru Vodă, evenimentele şi documentele timpului, cât şi cele ulterioare confirmă faptul c era “rumân” .
Constantin C. Giurescu afirmă în lucrarea sa “Istoria Românilor” că Tihomir respectiv Radu Negru era un personaj cunoscut la curtea regală maghiară. Acest lucru rezultând şi din evenimentele care au avut loc în anul 1307, cand Ladislau Kan îl detronează pe regele Ungariei, Otto III de Bavaria şi-l trimite prizonier în “tara valahilor” în grija lui Radu Negru Voievod “domn (Herr) peste ceilalţi” . Termenul de Herr, fiind prescurtarea nobiliarului “ Herteg “ – principe, asa cum îl cunoaştem din tituluşul Domnilor Ţării Româneşti.

Pisania făcută în anul 1315, probabil, în urma decesului domnitorului îl indică cu numele şi titulatura de “bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti”

În anul 1352, Nicolo Lucari îl aminteşte pe domnul întemeietor cu numele de “Negro Voeuoda” de natie “Ungaro” (respectiv Român Ardelean) menţionând şi faptul că încă în anul 1310 ocupa o parte din Valahia.

Confirmari ulterioare ale numelui voievodului făgărăşan întălnim:
– în anul 1549, când la 3 mai , Mircea Ciobanul , domnul Ţării Româneşti (1545-1559, cu întreruperi) întăreşte printr-un hrisov mai multor boieri, satul Hiriseşti arătând că „ am văzut domnia mea şi carte de la mâna tatălui domniei mele (Radu cel Mare) şi altă carte de la mâna lui Negru Voievod cel Bătrân (Negrum Voivoda) „
– la 8 iulie 1558 acelaşi domnitor, Mircea Ciobanul întareşte proprietatea unor tărani cu specificaţia ca aceştia le stăpâneau încă din zilele lui Negru Voievod.
– la 8 ianuarie 1569, domnitorul Alexandru II Mircea (1568 – 1577) confirmă că satul Elhoviţa aparţine Mănăstirii Tismana: „veche şi dreaptă obcină şi dedină încă de la întemeierea Ţării Româneşti, întâi de la Negrul Vodă şi apoi de la toţi domnii…” , reconfirmând-o la 28 aprilie 1576 : „Pentru că acest sus-zis sat, Bistreţul şi toate bălţile lui au fost moştenire şi vechi şi drepte obcine ale sfintei mănăstiri şi dăruite de răposatul Negrul Voivod.”
– în jurnalul de călătorie, datat 1585, al învătatului şi seniorului Jacques Bongars, acesta menţioneaza că la trecerea din Transilvania în Ţara Românească a văzut pe malul Dâmboviţei cetatea lui Negru Voda „Nigravoda”.
– la 13 noiembrie 1618, Gavril Movila domnitorul Ţării Româneşti între anii 1618 – 1620, emite un hrisov prin care confirma stăpânirea satului Bădeşti, dăruită initial bisericii de catre Nicolae Alexandru, „nepotul răposatului Negru Radul Voivod”
– într-un hrisov emis la 3 mai 1646 de către domnitorul Matei Basarab (1632 – 1654) se face atingere la mai multe documente existente în cancelaria domnească, emise de către domnitorii Radu Negru, Michail (fiul lui Mircea cel Batran) si Vladislav al II-lea: „Cu mila lui Dumnezeu creştinu, Mateiu Basarab W şi Domn a totă Ţera Românească dat-am această porunca a Domniei mele, oraşului Domniei mele, Campulungului, lui Stanu …
Pentru ca vezutu însumi Domnia mea multe cărţi bătrâne şi chrisoave vechi, tote făcute pentru această tocmire, precum şi mai susu este zisu: întaiu chrisovulu strămoşul Domniei mele alu reposatului Radu Negru W cându au fostu cursului aniloru: 6800 (1292) şi chrisovulu lui Michail W. leat 6900 (1392) şi chrisovulu lui Vladu W 6960 (1452) şi încă multe chrisoave.”
– în Letopiseţul Ţării Româneşti, păstrat în versiunea arabă a lui Macarie Zaim (cca.1600 – 1672), considerată cea mai veche cronică a Tarii Moldovei, despre începuturi se mentionează că „cel care a cucerit Ţara Românească a fost Ankro Voivod (Ankro=Negru)”. Cronica a fost scrisă înainte de anul 1658.
– Fiul lui Macarie Zaim, Paul de Alep (1627 – 1669) îl numeşte, în scrierile lui, pe primul domnitor al Ţării Româneşti, „Negru Voievod, adică Domnul cel Negru” .
– Letopiseţul Cantacuzinesc scris în jurul anului 1665 şi Cronica Bălenilor, scrisă în jurul anului 1678 vor prelua şi ele numele de „Radu Negru Voievod”.
– în anul 1656 judele Gherghina, desemnat de către Constantin Şerban Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1654 – 1658, cercetează plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de proprietate asupra Bisericii Catolice. Argumentul hotărâtor al călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda, în care se preciza că : “această Biserică care se cheamă Cloaşter o au focut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod”.
– în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza “hrisovului lui Negru Vodă
– în cronica călugărilor franciscani din anul 1764 aferent de istoria oraşului Câmpulung şi a Bisericii Catolice este menţionat faptul că: “Acest târg este supus judelui şi administratorului de la Muscel (Muschelensis) şi îşi trage începutul din vremea lui Radu Negru Vodă (Radul Njegru voda) de pe la anul 1299, …… Primii locuitori ai acestui târg au fost saşi catolici amestecaţi cu valahi, însă ca număr saşii îi intreceau pe valahi ….. , Vechiul nostru convent de la Câmpulung fusese situat dinspre Mănăstirea Sf.Ilie şi începuturile sale şi le trage aproximativ în aceeaşi vreme cu oraşul populat de saşi de prin împrejurul anului 1304. El ne-a fost construit nouă de principesa catolică Margareta, soţia lui Radu Negru Voda (conform unui act) al carui original se găseşte azi la Câmpulung. “ .

Bogaţia informaţiei din aceste documente enumerate ne confirmă că :
o Radu Negru Vodă a “descălecat” din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească în anul 1291 ;
o Radu Negru a fost însotit de un alai numeros alcătuit din români, maghiari şi saşi;
o Radu Negru era român ardelean supus regatului şi regelui Ungariei;
o Radu Negru era căsătorit la data “descălecatului”, soţia lui Margareta fiind catolică;
o Radu Negru Vodă a avut cel puţin un fiu, pe Vlaicu Basarab, deoarece Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I este numit nepot al lui Radu Negru;
o Radu Negru a avut şi o fată, căsătorită în jurul anului 1300 cu regele sârb Ştefan Milutin;
o Radu Negru este adevaratul Intemeietor al Tarii Românesti şi nu Basarab I.

Concluziune

Rămâne însă un singur document în care voievodul făgărăşean este numit altfel, Thocomerius, respectiv Thocomerii: „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” , cel emis in anul 1332 de catre regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Supunand textul documentului la o analiza atentă, eruditul preot catolic orădean J.Karacsonyi, remarcă posibilitatea existenţei unei erori în scrierea numelui Thocomeri, datorită motivului confundării dese în hrisoavele maghiare din secolele XIII – XIV a literelor T si C. Astfel că in opinia sa numele, tatălui lui Basarab, era defapt Thotomeri. În documentele cancelariei maghiare apar foarte multe variante ale acestui nume ca: Thatamir, Thatamer şi Thathomir toate aceste nume fiind latinizarea prin preluare din pronunţia maghiară a numelui românesc Tatomir. La observaţia făcută de către preotul orădean se raliază şi Maria Holban (1901 – 1991), fostă membră a Academiei Române.

Numele de Tatomir era foarte frecvent în toată Transilvania sec.XII-XIV, asemeni numelui Basarab, Litovoi, Seneslau, Farcas, s.a.

În Maramureş avem dovada existenţei unui Tatomir, voievod de Ung şi Bereg, între anii cca. 1280 – 1320. Descendenţii acestui voievod, menţionaţi în diplomele maghiare sunt: Stanislău de Dolha, voievod de Ung, Maxim, cneaz de Iloşva şi Crăciun de Bilca, voievod de Bereg. Toţi trei fraţii au fost înobilaţi de către regele maghiar Carol Robert de Anjou în anul 1343. Prezenţa acestora în diplomele maghiare va fi foarte frecventă, participând ei, sau urmaşii lor la evenimente petrecute în regatul maghiar. Numele de Tatomir va mai apareă frecvent în diplomele maghiare în anii 1387 când este pomenit Tatomir, nepotul lui Dragoş Vodă, ucis în timpul luptelor de la Bieltz; sau în anul 1406, numitul Tatomir fiul lui Mihail, stăpânitor al moşiei Ialova din Maramureş.

Numele de Basarab îl întălnim de asemenea frecvent în Transilvania mai ales în Ţara Haţegului. Unii istorici ajungând să opineze că de fapt Radu Negru ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului şi nu din Ţara Făgăraşului.

O astfel de pomenire de nume este legată de un conflict inter-etnic, din anul 1341, purtat între Egidiu, fiul lui Basarab şi fii comitelui Werner, saşi din Saschiz. De remarcat este faptul că tatăl lui Egidiu, Basarab, posesor al moşiei Zoltan (jud.Mureş) a trait în aceaşi perioadă cu omologul său, Basarab I, domnitorul Ţării Româneşti.

Numele de Basarab mai este menţionat în ţinuturile româneşti în anii: 1358, de doi cnezi Basarabi in Craşova, în anul 1360 de către Basarab Longus din Haţeg; în anul 1398 de cneazul Basarab din Râuşor-Haţeg, în anul 1447 de preotul Ioan Basarab din Vaideei, în anul 1450 un Basarab este pomenit ca proprietar al unor moşii în localitatea Telciu din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, în anul 1546 este menţionată o “doamnă Băsărăboaie” în zona de munte a Argeşului.

Care este legatura între Tatomir şi Radu Negru, şi de ce Negru, Paul de Alep specificând în mod expres termenul de “Domnul cel Negru” ?
Este posibil ca acest Tatomir să fi fost Radu Negrul Voievod, sau Tatomir să fi fost tatăl lui Radu. În cronicile maghiare se tinde în general să se amintească filiaţia, respectiv ascendenta şi descendenţa familiei. Totdeauna, după fiu este specificat tatăl, deoarece existau mai mulţi Tatomiri sau Basarabi, care erau din familii diferite. Astfel Ioan şi Ştefan, sunt menţionaţi ca descendenţă din Iuga, voievodul Maramureşului, frate cu Bogdan Vodă. Acest sistem de nominalizare a persoanei se întamplă şi în prezent la tară, când o persoană este identificată ca fiind “ a lui ……” ( exemplu: Ion, a lui Creangă)

În memoria nobililor maghiari vor ramâne vii evenimentele din anii 1290 – 1291 când Radu Negru se va rasculă împotriva autorităţii coroanei maghiare şi va trece munţii. Dar după 41 de ani, de la acele evenimente, din timpul regalităţii lui Carol Robert de Anjou, scribi care au întocmit documentul, îl menţionează ca tată a lui Basarab pe Thocomerii,acesta fiind de fapt numele tatălui lui Negru Vodă. Funcţionarii cancelariei nu au mai verificat documentele anterioare din anii 1290, mulţumindu-se din amintiri, cei bătrâni, să pomenească numele conducatorului familiei din care descindea Radu Negru.

Astfel se ajunge ca Basarab să-l aiba tată pe Tatomir şi nu pe Radu Negru.

Legat de numele Negru este mai sigur că era un cognomen atasat numelui sau, Radu, descriptiv al unei însuşiri fizionomice sau al culorii ţinutei în care se imbraca. Se ştie că tătarii numeau Ţara Românească “ Kara Ulagh” , ţara vlahilor negri. Este posibil ca în cronicile tătare, noul conducător al Ţării Româneşti, acceptat de ei, să fi fost “botezat” şi el cu numele de “negru”, devenind “Domnul cel Negru” conform celor scrise de Paul de Alep. Acest nume de Radu Negru Vodă s-a transmis încă din anul 1315 şi va rămâne sub această formă în toată istoria scrisă de catre toţi cronicarii si istoricii timpurilor ulterioare.

Se mai cuvine să menţionăm că din documentul de la 1332 mai aflăm o serie de informatii importante. Basarab este numit “valahul nostru infidel” în urma infrângerii suferite de către Carol Robert de Anjou la “Posada”, asemeni cum va fi numit ulterior peste câţiva ani Bogdan , Voievodul Maramureşului de către Ludovic I de Anjou. Pe lângă această etichetare, scribii cancelariei nu uita să menţioneze şi termenul de “schismatic”, atribut atât de utilizat pentru românii ortodoxi, nesupuşi biserici apusene. Cea ce ne confirma însă faptul că Radu Negru Vodă, era ortodox de credinţă, religie pe care a transmis-o şi fiului său.

Un alt fapt neluat în seamă de către cercetători şi istorici este numele de botez acordat Domnitorilor Ţării Româneşti şi procedeul de atribuire de nume. Se ştie că în general există o filiaţie bunic – nepot , astfel încât de cele mai multe ori nepoţii dau copiilor lor numele bunicului sau al tatălui. Analizând cu atentie numele de botez al Domnitorilor Ţării Româneşti vom constata în decursul a circa 370 de ani, de existenţă a Dinastiei Basarabilor frecvenţa repetiţiei numelui. Astfel că numele de Radu este preluat de domni de 11 ori, Vlad/Vladislav de10 ori, Basarab (4), Mircea (4), Alexandru (3), Dan (3) Petru (3), Nicolae (2), Mihnea (2), Mihai, Neagoe şi Vintilă doar o dată.
Filiaţia bunic – nepot este si mai determinativă în acest caz:
• Nicolae Alexandru , fiul lui Basarab şi nepotul lui Radu Negru, îşi botează fiul cu numele de Radu (Radu I, domn 1377-1383)
• Mircea cel Batran, fiul lui Radu I, şi nepotul lui Nicolae Alexandru, îşi botează un fiu cu numele de Alexandru (Alexandru I Aldea, domn 1431 – 1436), iar pe altul Radu (Radu II , domn 1420 – 1427, cu întreruperi)
• Vlad II Dracul, fiul lui Mircea cel Batran şi nepotul lui Radu I, îşi botează un fiu cu numele de Radu (Radu III cel Frumos, domn 1462 – 1475 , cu întreruperi)
• Vlad IV Călugărul, fiul lui Vlad II Dracul şi nepotul lui Mircea cel Batrân, îşi botează doi fii (?) cu numele de Radu (Radu Călugărul, domn 1521, si, Radu IV cel Mare 1495 – 1508)
• Radu IV cel Mare, fiul lui Vlad IV Călugărul şi nepotul lui Vlad II Dracul îşi botează copii cu numele de Vlad (Vlad VI Vintilă, domn 1532-1535, cu întreruperi), Mircea (Mircea III Ciobanul, domn 1545-1559, cu întreruperi) şi alţi trei fii (?) cu numele de Radu ( Radu zis Bădica, domn 1523 – 1524 ; Radu Paisie, domn 1534 – 1545, cu întreruperi ; Radu de la Afumaţi, domn 1522 – 1529, cu întreruperi)
Acest fenomen se manifesta şi cu alte nume, şi în cazul filiaţiei unchi – nepot: Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I îşi va numit un fiu Vlad (Vlad II Dracul, domn 1436 – 1447, cu intreruperi) după unchiul său Vladislav, domn intre anii 1364 – 1377, fratele lui Radu I.

Din simplă analiză a arborelui Dinastiei Basarab nu identificăm nici un nume transmis, ulterior sub forma de Thocomerius, lucru ce ar trebui să-i dea de gândit d-lui Djuvara. Totodată se observă că Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I, şi, nepotul lui Radu Negru îşi va boteza fiul Radu I cu numele bunicului Radu,nici într-un caz, Thocomerius.

Cea ce ne certifică adevărul istoric, Radu Negru a fost tatăl lui Basarab I, şi bunicul lui Alexandru Nicolae Basarab.
Speculaţia legata de numele lui Basarab privind originea lui sunt simple pierderi de timp a istoricilor. Numele de Basarab ales de către Radu Negru si soţia lui, pentru fiul lor era un nume obişnuit în acele vremuri în Transilvania, şi larg răspândit, precum Tatomir, Seneslau, Crăciun, Bogdan, Drag cu variantele Dragoş şi Dragomir, s.a.

Pe eupedia.com există un studiu genetic elocvent privind populaţiile din Europa, bazat pe analiza haplogrupurilor, adică ramuri ale arborelui genealogic uman, alcătuite din totalul mutaţiilor pe care le-a suferit o populaţie de-a lungul miilor de ani. Potrivit acelui studiu, pe teritoriul României haplogrupul N, specific populaţiilor uralice (deci şi cumanilor), are o frecvenţă zero, în timp ce haplogrupul Q, specific populaţiilor turcice (implicit hunilor, magharilor şi tătarilor), are o frecvenţă de 2 %.

Dacă Thocomerius era cuman, haplogrupul specific popoarelor altaice se trasmitea întregii familii a Basarabilor. Tinând cont de numărul mare al urmaşilor acestora înruditi şi încuscriti cu numeroase familii româneşti ar fi trebuit să avem totuşi o frecvenţa mai mare, fata de acel 0% absolut, măcar pentru a se putea forma un judeţ cu minoritate cumanică majoritar ! (?)

Tot procesul de dezinformare, manipulare, interpretare părtinitoare a documentelor şi popularizare excesivă, pornit de către d-l Djuvara, în încercarea de a ne convinge că dinastia Basarabilor este o dinastie de origine cumană nu este unică.

În “Monografia judeţului Satu- Mare”, la pagina 586, conform informaţiei date de catre preotul St.Tăsiedanu din Ciumeşti, legat de genealogia familiei Ilosvay de Nagyiloşva se afirmă în mod foarte senin că: “ Cel intâiu stramoş cunoscut < al familiei > este Tugomir, al cărui fiu este Bazarad, voieovodul român. Pe fiul acestuia, pe Bogdan, l-a colonizat Carol Robert în Maramureş. Nicolae şi Maxim s’au asezat între anii 1330 – 1334 în judetul Beregh, ocupând teritoriu de 24.000 de iugăre lângă râul Iloşva unde s’au aşezat întaie-dată Iloşva Mare şi de aici s-au împrumutat numele şi mai târziu atributul familiar . Tăsiedanu în sprijinul afirmaţie celor de mai sus, pomeneşte despre existenţa din vechime şi a unui munte aflat la graniţa dintre judeţele Maramureş şi Nasaud, pe nume Basarab.

Nimic nou sub soare, iată cum o familie nobiliară maghiară care se trăgea din spiţa Voievodului Tatomir, încerca să rescrie istoria în favoarea ei, pretinzându-se descendenţi a lui Basarab I, Domnul Tării Romăneşti. Bine-nţeles că personajele istorice sunt amestecate, aparănd ca fiu a lui Tatomir, un Bogdan în locul lui Seneslau de Dolha şi un Nicolae, în locul lui Crăciun de Bilca, tatăl lui Nicolae de fapt. Totodată în text se integrează şi cunoscuta teorie imigraţionistă, susţinută de către istoricii maghiari, precum că Bogdan ar fi fost adus din Serbia de către Carol Robert de Anjou, şi colonizat în Maramureş, în jurul anului 1340, în urma aşa ziselor lui fapte de vitejie.

Ca o concluzie în final, de subcapitol, voi reveni asupra altei afirmaţii făcute cu dezinvoltura dezarmantă de către dl.Djuvara : “ Cumanii sunt cei care i-au învăţat pe români arta războiului.” (Thocomerius – Negru Voda, Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti.)

Aceaşi afirmaţie gratuită o mai face şi cronicarul Anonymus, când povestind despre luptele dintre maghiarii conduşi de Tuhutum şi valahii conduşi de Gelu, îi eticheteaza pe cei din urmă ca fiind cei “mai neînsemnaţi din toată lumea” neavând decât “ arcul şi săgeţile pentru apărare “ şi că “n-ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor.” Totusi Anonymus îşi va corecta afirmaţia completând cauza slăbiciunii valahilor, cauzată de “multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor.”

Arta războiului moştenită de către valahi de la dacii cei războinici le permitea să lupte în acelaşi timp împotriva a trei duşmani: cumanii, pecenegii şi ungurii. De altfel Tuhutum nu va obţine o victorie supremă asupra valahilor, în urma mortii lui Gelu, ci va căuta o întelegere pasnică cu boierii voievodului român.

Aceasta stăpânire a “artei războiului” la români îi va obliga pe maghiarii aliaţi cu cumanii şi pecenegii să lupte timp de peste 250 de ani până să dobândeasca Transilvania, iar dorinţa lor de expansiune în Moldova şi Ţara Românească va fi stopată din primul moment de “cei mai neînsemnaţi din toată lumea.”

Istorie

Un rezumat al evenimentelor petrecute între anii 1291 şi 1315, şi a identităţii Întemeitorului Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă, poate fi sintetizată prin documentele timpului şi ulterioare:
– documentul din primăvara anului 1291, prin care Ugrinus este pus în posesia celor doua moşii din Ţara Făgăraşului;
– cronica lui Nicefor Gregoras, care menţionează despre existenţa unui principe al Valahiei în jurul anului 1300;
– inscripţia de pe mormântul lui Laurentiu de Longo Campo din anul 1300;
– menţionarea Valahiei şi a unui mare conducător al ei, în anul 1307, în cronica lui Ottokar de Styria;
– pisania de pe frontispiciul Bisericii din Câmpulung care menţionează anul sfiinţirii ei, 1315;
– documentul emis în anul 1332, de cancelaria regală maghiară, în care Radu Negru este menţionat sub numele de Tatomir;
– cronica lui Nicolo Luccari, din anul 1352, care îl identifică pe Radu Negru ca Întemeietor al Ţării Româneşti;
– hrisovul din anul 1549 a lui Mircea Ciobanul, în care se confirmă existenţa unor acte de danie din timpul lui Negru Vodă;
– idem, în anul 1558, acelaşi domnitor Mircea Ciobanul;
– 1569, domnitorul Alexandru II Mircea re-confirmă actul de danie a lui Negru Vodă;
– în anul 1585, seniorul Jaques Bongars, vizitează ruinele cetăţii lui Negru Vodă;
– in anul 1618, Gavrilă Movilă confirmă un act de danie făcut de către Nicolae Alexandru Basarab, “nepotul răposatului Negru Radul Voievod” ;
– Matei Basarab, confirmă în anul 1646 existenţa în cancelaria domnească a unor documente de pe vremea lui Negru Vodă;
– în Letopiseţul Ţării Româneşti a lui Macarie Zaim, scrisă în jurul anilor 1640-1650, scrie despre Ankro Voivod (Negru Vodă);
– în jurul anilor 1660, Paul de Alep, scrie despre “Negrul Voievod, adică, Domnul cel Negru”;
– în anul 1656, călugării de la Bărătia, prezinta un document autentificat cu pecetea lui Negru Vodă, judelui Ghergina;
– în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza “hrisovului lui Negru Vod㔑
– Letopiseţele Cantacuzinesc şi al Bălenilor, scrise în jurul anilor 1665 – 1678, îl menţionează pe Radu Negru Voievod ca descălecator;
– în anul 1682, Gheorghe Duca, întăreşte privilegiile câmpulungenilor în baza hrisovului lui Negru Vodă;
– cronica călugărilor franciscani din anul 1764, mentioneaza întemeierea oraşului Câmpulung de către Radu Negru.

În baza documentelor, mai sus prezentate, se poate alcătui o cronologie a evenimentelor care au dus la Întemeierea Ţării Româneşti.

Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315) a ales drumul surghiunului, descălecând in Ţara Românească, însoţit de supuşii lui în anul 1291, şi Intemeind Ţara Românească. Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) şi avea, cel puţin doi copii, Vlaicu zis şi Basarab şi o fată al cărei nume nu-l cunoaştem, din păcate. Soţia lui Radu era de naţie maghiară şi era catolică, cea care va iniţia construcţia Biserici Catolice din Câmpulung. Radu Negru va construi în Campulung doua biserici, una ortodoxă, terminată şi sfiinţită în anul 1315 şi una Catolică, pentru supuşi lui catolici, fideli, sfiinţită în anul 1304. Piatra de temelie a Oraşului Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea oraşului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurentiu. Tot in anul 1300, Radu Negru îşi va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând din anul 1304 oraşul Câmpulung va deveni capitala oficială a Ţării Româneşti. Radu Negru, Întemeitorul Ţării Româneşti va trece la cele vesnice în anul 1315, conducerea destinelor locuitorilor acestei ţări trecând în maînile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria oficială, ca şi Basarab I.

În documentul emis de cancelaria maghiară în anul 1332 prin menţiunea referitoare legat de numele de Basarab, „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”, istorici şi cercetătorii noştri, începând cu Nicolae Iorga şi până la Neagu Djuvara, omit întelegerea textului.

Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român). Cum se poate ca fiul, român fiind, să fie de neam cuman, prin tată?

Surse:

http://istoriefurata.istorieveche.ro/

http://istoriefurata.istorieveche.ro/negru-voda-1291-1315/