Articolul de faţă urmăreşte o trecere în revistă a modului în care Dochia este reprezentată în istoriografie, mitologie și literatura română.
Din moşi strămoşi, ziua de întâi martie aparţine Babei Dochia, străveche zeitate agrară. Numele acesteia apare și în calendarul bizantin, unde în prima zi a primăverii este celebrată Sfânta Evdokia, ce a trăit pe vremea împaratulului Traian (98-117), în cetatea ce se numește Iliopolis, care era în Siria, în stăpânirea Feniciei din Liban. Mitul Babei Dochia este unul dintre cele mai frumoase şi importante mituri autohtone, cunoscând mai multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia zilele cuprinse între întâi martie, început de an în vechiul calendar autohton, şi nouă martie, ziua echinocţiului de primăvară în calendarul iulian.
Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire.
De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai, toate acestea apărând ulterior perioadei glaciațiunii.
Preotul istoric Dumitru Bălaşa, într-o extrem de incitantă lucrare recentă, rod al unor cercetări şi reflecţii de-o viaţă, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, 1997, regăseşte în basmele şi tradiţia românilor o alta, poate prima, regină-zeiţă, Dacia-Dochia, fapt care îl conduce la formularea ipotezei că regatul Daciei a fost, la început (după o tradiţie a matriarhatului), un regat feminin – şi arată că mitul acestei regine-zeiţe a rămas în Dacia, fiind preluat de stăpânirea romană, imortalizat pe monede, ca divinitate protectoare a provinciei nou cucerite. Deci, înainte ar fi fost Dacia-Dochia, urmată de Hesta-Hestia, apoi de Bendis, şi ea zeificată ulterior, însuşită şi aceasta de greci şi de romani, sub numele de Artemis, respectiv Diana, „metamorfoză” care demonstrează încă odată că „Cetatea zeilor” a fost în spaţiul illiro-traco-geto-dac, de unde grecii şi romanii nu i-au „furat” ci şi i-au însuşit, într-o fază iniţială, când copiii împart bunurile părinţilor ca pe o „moştenire”. Izvoarele vorbesc de „traca Artemis”, „regina de altădată”, pentru care femeile din Tracia, când îi aduc jertfă, folosesc paie de grâu (112/I, 31). Iar Hesichios din Alexandria notează: „Marea Zeiţă – zice Aristofan despre Bendis; căci este zeiţă tracă” (112/II, 391, s.n.). Armata acestor regine, devenite ulterior zeiţe, ar fi fost formată din fecioare-amazoane, care luptau pe cai, cu arcul şi suliţa; iar în cronistica spaniolă – citează D. Bălaşa pe Al. Busuioceanu – se ştie că „aceste femei fabuloase erau de neam getic” (1/35-36).
Multe se spuneau despre Baba Dochia, Zeița Mamă, a cărei zi era în prima zi din luna lui mărțişor. Şi tot în luna lui mărțişor se sărbătorea şi Ziua Preoteselor Vestale, tinere virgine. Şi era şi Sâmbra Oilor sau Ziua Şarpelui, atunci când bărbatul casei aprindea Focul Viu în sobă frecând între ele două lemne uscate. De Măcinici, ziua când murea Baba Dochia, oamenii îşi aminteau de sufletele moşilor şi strămoşilor şi mâncau colăcei cu miere şi nucă.
Mitului calendaristic al Babei Dochia s-a încercat să i se dea o interpretare istorică, punându-l în legătură cu faptul cuceririi Daciei de către Traian, iar numele Dochiei fiind asociat, când fiicei lui Decebal, când Daciei cucerite. Acest “mit de factura cărturărescă” s-a impus datorită eforturilor unor poeți romantici, precum Gh. Asachi, cu legenda Traian si Dochia sau istorici de factură romantică, precum N. Densușianu, cu masiva sa carte Dacia preistorică.
George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române, vorbind de cele patru mituri fundamentale care au modelat cultura şi spiritualitatea românească, pe lângă mitul Mioriţei, al Meşterului Manole şi al Zburătorului, pomeneşte şi de mitul istoric al lui Traian şi Dochia.
În lucrarea sa Mitologie română, la capitolul Etnogonia, Romulus Vulcănescu observa că “după George Călinescu, etnogonia poporului român se reduce pe plan legendar mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, care reflectă şi simbolizează constituirea însăşi a poporului român. În literatura română acest mit etnogonic literaturizat a făcut carieră strălucită mai ales în secolul al XIX-lea.
În legătură cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrântă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase sa fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o dacă a văzut printesa dacă, iar Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.
În cercetările de teren, aşa cum constata Romulus Vulcănescu “întâlnim legenda Babei Dochia literaturizată la nivelul tuturor genurilor literare populare”. Se opreşte, cu titlu de exemplificare, la un colind vânatoresc editat de Nicolae Densusianu în volumul “Vechi cântece si traditii românesti”, colind intitulat Ana Dochiana, care reprezintă o transsimbolizare a legendei Babei Dochia. E vorba de căpetenia unei ciurde de ciute – Ana Dochiana, care de tristeţe nu mai paşte, nu mai bea apa, pentru că Traian voinicul e pe urmele ciurdei de ciute, care va fi vânată. Numai ciuta Ana dochiana o să scape “sub stana de piatră”.
După George Călinescu etnogeneza poporului român se reduce pe plan legendar – mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, în timp ce în Descrierea Moldovei , Dimitrie Cantemir prezintă două informaţii care infirmă aceasta. Prima legendă din lucrarea voievodului – savant susţine că Dochia, fiica lui Decebal, a înaintat în fruntea unei armate pentru a despresura cetatea Sarmisegetuza, asediată de romani şi a-şi elibera tatăl. Oastea ei a fost de asemenea înfrântă, iar Dochia a fugit în munţi pentru a scăpa de urmăritorii ei conduşi de împăratul Traian. Urcând culmile şi-a dat seama că nu mai are scăpare şi s-a lăsat deznădăjdiută în genunchi implorându-l pe Zamolxe să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă cu câteva oi în jurul ei şi această nouă înfăţişare l-a derutat pe împărat, care şi-a continuat căutarea, iar Baba Dochia a rămas stăpână pe timpul acela. Cea de-a doua legendă relatează că muntele Ceahlăul are un vârf în formă de turn înalt, iar în vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi. După mitologia moldoveană, închipuirea Babei Dochia, împietrită cu oile sale, este dovada pedepsei că a sfidat puterea dezlănţuirii naturii declanşate de zeul fenomenelor naturii. Legenda e însoţită de tradiţia străveche a sărbătorii primăverii prin cele 7 « zile ale babelor ».
În Dochia si Traian, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană, nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori, Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia.
În drama Decebal, de M. Eminescu Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. După informaţiile lui Petru Creţia, genealogia este imaginară. Şi la M. Eminescu, Dochia, vara primară a lui Boris (principe dac), are rostul de a pregăti în tratarea dramaturgică împietrirea. Desigur, în dramă se conturează ca personaj, aici, în legendă, ca portret-simbol. Dochia, văzută ca o zână în ambele opere, reprezintă faţa antitetică a lui Decebal.
M. Sadoveanu în Mărţişor are o altă variantă despre Dochia. Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor…
Există în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia o viziune diferită de cele întâlnite până acum despre Dochia. Dochia i-a fost dată lui Ovidiu ca „femeie de serviciu. E încă indiferentă, nu ştie decât puţine cuvinte latineşti, câteva greceşti şi mă învaţă limba getă, limba ei. Ar putea fi frumoasă (…) Printre geţi, desigur trebuie să treacă drept o frumuseţe, cu părul ei castaniu şi ochii adânci care vor să pară severi. (…) cu siguranţă e o poveste în viaţa ei” (DNE, 10). Femeia a fost adusă în casa poetului de Honorius, centurionul roman care întruchipează puterea romană la Tomis. Undeva, în afara cetăţii, are o casă în care locuiesc tatăl şi fiica sa, care îi poartă numele. Identitatea tatălui acestui copil e încă ascunsă, însă pe parcursul întâlnirilor, Ovidiu simte că în trăsăturile acestui copil este ceva cunoscut („Ochii ei îmi amintesc ceva, expresia cuiva, dar încă nu-i cunosc tatăl şi-mi pare de prisos să caut un nume acestei asemănări.”, DNE, 118). În paralel, constată o metamorfozare a lui Honorius, care, la început, părea „îmbibat de romanitate”, iar apoi, subtil, pare să se transforme: „În figura lui se schimbase ceva, îmi părea mai slab şi mai îngândurat, dar îmi dădui repede seama că schimbarea nu venea dinăuntru şi că transfigurarea, ca să spun aşa, se datora bărbii pe care o lăsase să crească, ca romanii din timpurile lui Caton cel bătrân. Sau ca geţii. (…) Numai barbarii au păstrat acest obicei care-i fac (!) asemănători fiarelor sălbatice” (DNE, 32). Precipitându-se evenimentele, Ovidiu află că „Honorius este soţul Dochiei şi micuţa Dochia e rodul legitim al dragostei lor. Un preot dac a unit acestă pereche, după legea lui Zamolxe. Este deci vorba de o nouă «trădare». Honorius e dac, a devenit dac când, lepădându-se de legea Romei, s-a unit cu o femeie getă, împotriva regulamentului militar. (…) A voit să rămână totuşi fidel misiunii sale şi uniformei pe care o purta şi nu mi-a dezvăluit marele secret al vieţii sale. A făcut-o în clipa când, rechemat la Roma, s-a hotărât să plece dincolo de Dunăre” (DNE, 163-164). Nici simbolistica numelui nu este de neglijat. Oarecum facil, personajul feminin poartă numele Dochia, trimiţând direct la mitul etnogenezei şi la toate implicaţiile etnogonice şi literare ale acestuia. Mai mult, dincolo de rânduri, se simte intenţia autorului de a face trimitere la etnogonia daco-romană, fundamentată pe „simbioza poporului dac cu populaţia romană, legionari şi veterani, oameni din administraţia provinciei Dacia.
Simbioza devine un leit-motiv, transferul (entropic) de trăsături insinuând ideea unei populaţii noi. Dochia şi Honorius „şi-au transmis, unul altuia, ce aveau mai bun în ei, ca şi gesturile cele mai frumoase. Mica Dochie le seamănă, dar e în acelaşi timp altfel, o fiinţă nouă, un nou chip omenesc, chipul perfect al unei rase care va fi făcut din ceea ce e mai bun la daci şi la romani. O rasă a viitorului, dragă lui Dumnezeu” (DNE, 164). Generaţia care se întrezăreşte „amestecă vorbele dace cu cele latineşti, făcând un fel de limbă secretă” (DNE, 183).
În cadrul ideologic şi geopolitic actual dacă ne întrebăm cum scriem istoria, un posibil răspuns ar fi: cu ajutorul literaturii. Apelul la miturile originilor nu dă greş niciodată, indiferent de context.
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, 1913
Nedelcu, Monica, Studiu: Un roman al exilului între nostalgia spaţiului pierdut și dorul metafizic, Universitatea Complutense, Madrid 1978
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987
Horia, Vintila, Dumnezeu s-a născut în exil, Ed. Europa, Craiova, 1990
Dumitru Bălaşa, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, 1997
Olimpia Cotan-Prună, Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, 2011
Octavian Sărbătoare, Cartea legii strămoșești sau calea înțelepciunii lui Zamolxe, 2012
Comentarii recente