Bârsanii Vâlceni

Neamul Bârsanilor este atestat din cele mai vechi timpuri pe teritoriul României. Astfel un document intitulat, „Carte de mână a lui Mircea Ciobanul”, de la 8 iulie 1558, menționează următoarele:

“Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi prebunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon şi lui Laţă şi lui Jigmon şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche şi dreptă ocină şi dedină , încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru aceasta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită ”(D.R.H., B, V, p. 138).

Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Voda nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectiva și tradiție. Cererea de judecată este adresata lui Mircea Ciobanul de catre trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Laţi (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E 81. Uni istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada de la anul 1330.

Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzandu-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăiesti-Bârsești și Budesti, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirmă celor trei maghiari dreptul de proprietate asupra pământului lor.

În ce temei aveau însa cei trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor înca din zilele lui Negru Voda, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară?

În Letopisetul Cantacusinesc se explică în mod detaliat acest aspect: “Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao.”

Acei trei maghiari sunt urmasii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Voda peste munți.

Astăzi la Bârseşti – Mihăeşti se regăsesc mai multe ctitorii ale urmașilor Bârsanilor. La Bârseşti – Mihăeşti, biserica „Sfântul Nicolae” din satul Bârseşti al comunei Mihăeşti este ctitorita lui Barbu Otetelişanu şi a ieromonahului Filaret Bârseanu, din anul 1755-1756. Fresca iniţială a fost realizată de ierodiaconul Dimitrie şi Costandin, în 1755-1756. În anul 1809, pridvorul şi exteriorul sunt pictate de zugravul Ioan din Teiuş, cu ucenicii săi Ion, Ilie şi Costandin.

Ursar bisrerica Sf Nicolae Barsesti

Ursar bisrerica Sf Nicolae Barsesti

Ursar, Biserica „Sf. Nicolae” din Bârsești, ctitori Barbu Otetelișanu și ieromonahul Filaret Bârseanu, zugravi Dimitrie ierodiaconul și Constandin, 1755-1756, ctitori zugravi exterior Ștefan și Petrache Bârsescu, Rafail monah, zugravi Ioan ot Teiuș, Ion, Ilie și Constandin, 1809, fotograf Luiza Zamora

La nici 30 de kilometri sud de Bârsești regăsim localitatea Bârsoiu din Stoileşti. În cătunul Văcăria al satului Bârsoiu din comuna Stoileşti, se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”; este ctitoria lui Ştefan şi Ioan Mazilu, din anul 1837; are turlă de lemn şi pridvor pe coloane, iar paramentul – împărţit în două registre, cel superior fiind pictat de preotul Nicolae şi Ilie din Teiuş.

Toponimia reprezintă totalitatea denumirilor date de locuitorii unei zone, în cadrul relaţiilor dintre ei şi natura înconjurătoare în care își trăiesc viaţa, cu scopul de a putea indica despre care loc este vorba. Denumirea acestor locuri s-a făcut din timpuri străvechi din necesitatea cunoaşterii poziţiei lor. În documentele păstrate întâlnim unele din aceste denumiri vechi, dar multe dintre ele au dispărut prin transformările care au avut loc de-a lungul timpului. Cele mai multe nume topice, păstrate până în zilele noastre, sunt chiar numele satelor respective, rămase în istorie încă de la prima lor atestare documentară.

Satele medievale de pe valea Râului Doamnei, judeţul Argeş, în cea mai mare parte, au numiri derivate de la nume de persoane, deci nume topice, cu originea în antroponimie, exemplu: Negreni, Miceşti, Petreşti, Bădeşti etc. considerându-se nu atât faptul că ele îşi trag originea dintr-un strămoş comun (fondatorul satului) cât mai ales acela că topicele cu nume la plural ilustrează organizarea lor socială pe bază de obşte.

Un exemplu de aşezare rurală care poartă nu (neapărat) numele strămoşului comun, ci al unui stăpânitor feudal local, îl constituie satul Negreni, vecin cu satul Piscani.

Prima menţiune documentară din care se constată cert existenţa acestui „stăpân” feudal, datează din 29 decembrie 1532, când Vlaicu clucer cumpără cu 2.600 de aspri „partea lui Negre, toată, căci a cumpărat-o de la Dragomir, fiul lui Negre”. Ulterior, prin 1549-1550, printre martorii menţionaţi într-un zapis al lui Stan Bârs din Miceşti, este menţionat şi Dragomir din Negreni, aceasta fiind considerată şi prima menţiune documentară a satului.

De asemenea, Râmnicul apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov emis de cancelaria lui Mircea cel Bătrân la 20 mai 1388, prin care voievodul întăreşte Mănăstirii Cozia „o moară pe care a dăruit-o Dan Voievod”. Localitatea, astfel, se dovedeşte a fi mai veche deoarece documentul aminteşte de fratele lui Mircea cel Bătrân, aflat la con­ducerea Ţării Româneşti între anii 1383-1386. Acest document menţionează o altă donaţie „şi via de acolo” (Râmnic) din partea lui jupan Budu, după voia lui Radu voievod (1377-1383), dovedind astfel că datarea localităţii Râmnic este anterioară anului 1388.

Un alt document care menţionează Râmnicul, este cel emis la 4 septembrie 1389, în care se arată că Mircea cel Bătrân a dat această scrisoare „în oraşul domniei mele”, pentru a lărgi hotarul mănăstirii Cozia, cu un loc ce ţinea de localitatea Jiblea, menţionând mai mulţi martori printre care: popa chir Nicodim şi Sarapion ieromonah şi jupanii Vladislav vornic, Bârs, Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan, Oncea, Mogoş, Daciul, Cârstian.

Într-un recensământ realizat pe 2 Iulie 1833 apar în cadrul celor două comune Bârsoiu următoarele date:

FOAIE ARĂTĂTOARE DE CÂTE BISERICI SĂ AFLĂ ÎN COPRINSUL ACEŞTII PLĂŞI, CÂTE SUNT DĂ ZID ŞI DĂ LEMN. PLAIU LOVIŞTII FOAIE ARĂTĂTOARE DE CÂTE BISERICI SĂ AFLĂ ÎN COPRINSUL ACESTUI PLAIU, CÂTE SUNT DE ZID ŞI CÂTE DE LEMN, 1833 IULIE 2. Pă ce moşii sânt:

Satu BÂRSOIU, moşiie megieşască (stăpânită de-a valma), hramul Sfântului Ierh. Nicolaie: O biserică trei preoți și trei diaconi.
– Popa Dumitru sin popa Matei Hardabelea
– Popa Ion sin pp. Dincă
– Popa Radu sin diiaconu Ion
– Deaconu Nicolaie sin pp. Dincă
– Deaconu Dincă sin p. Dincă
– Deaconu Pan‹ă› sin popa Din

Ipac (Ipac înseamnă de asemenea, așijderea, tot așa.) la sat BÂRSOI, la Piscul Urşilor, moșie megeeşască stăpânită de-a valma, hramul Sfinţii Voivozii: O biserică doi preoți și trei diaconi.
– Popa Ion sin deaconu Anghel duhomnic
– Popa Cosdn. sin popa Ion
– Popa Duminică sin popa Matei
– Deaconu Pătru sin popa Matei
– Diiaconu Ianache sin deaconu Toma

Facem mențiunea că megieși, țăran megieș, în Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească înseamnă Țăran liber, stăpân de pământ.

Text cules și îngrijit de Cornel Bârsan și Dan Bârsan