Bârsa obârșia Byrsei

Fortăreața legendarului oraș fenician Cartagina, devenit capitala imperiului maritim în secolul VI î.H., poartă numele de Byrsa. Referitor la denumirea acestei fortărețe este izbitoare asemănare semantică a numelui Byrsa cu alte toponime, precum Bârsa, Barsa, Borsa sau Bursa, regăsite pe un vast teritoriu euro-afro-asiatic. Această asemănare nu este deloc întâmplătoare având în vedere originea acestor nume, ce țin de răspândirea vechii civilizații pelasge în spațiile geografice aferente locului lor de obârșie. Primele civilizații umane menționate în istoria antică, marile orașe ale istoriei antice au fost întemeiate și populate, cu precădere, de urmașii acestor pelasgi. Chiar dacă denumirea de arian este atribuită formal vechilor indo-europeni, este indiscutabil faptul că rasa ariană sa manifestat pe toate cele trei continente, incluzând aici întreg spațiul african aferent mării mediterane cunoscută în trecut ca marea „Internum” sau ca și marea „Filistinilor”. Această mare a fost controlată și stăpânită secole la rând de navigatorii fenicieni, care au întemeiat colonii pe întreg teritoriul bazinului mării mediterane.

Astfel ne putem pune legitim întrebarea dacă nu cumva este posibilă înrudirea acestor nume, având desigur undeva în trecut, o origine comună. Plecând pe urmele istoriei orașului Cartagina, ce reprezenta odinioară o încununare a civilizației lumii antice, nu mare mi-a fost mirarea când am identificat o mulțime de repere care susțin ipoteza menționată anterior. Nu am să zăbovesc prea mult asupra descrierii orașului, port la mare, dar am să vă invit să priviți câteva dintre imaginile care încearcă și reușesc să reproducă și să ilustreze orașul, așa cum arăta el în antichitate.

În prezent, pe lângă arheologia clasică au apărut discipline noi folosite în cercetarea arheologică multidisciplinară. Așadar pe baza descoperirilor moderne ale geneticii a fost posibilă încadrarea în clasa ADN U5b2c1 a osemintelor unui băiat, rebotezat (numit de arheologi) Ariche cu o vârsta aproximativă cuprinsă între 19 și 20 de ani. Aceste oseminte au fost descoperite în sudul Byrsei. Sa realizat chiar și reconstituirea fizică, după aceste oseminte datând din secolul șase î.H.. Băiatul, a cărui schelet a fost descoperit și dezgropat în anul 1994 la Byrsa, a fost cercetat de către o echipă mixtă, Franco-Tunisiană, de arheologi. Totodată a fost stabilită originea acestuia. Astfel, toți purtătorii de ADN U5b2c1 raportați sunt presupuși a avea descendenți de orgine Europeană provenind fie din Spania, Portugalia, Anglia, Irlanda, Scoția sau Germania. Probabil că viitorul ne va rezerva surprize noi în acest domeniu de cercetare al geneticii aplicate pe mostre de ADN vechi, disciplină numită paleogenetică.

Revenind însă la investigația lingvistică să vedem ce înseamna Byrsa în limba feniciană, punică vorbită pe vremea aceea în Cartagina. Byrsa a fost așadar cetatea cu pereți înalți de deasupra portului Cartaginei antice. Tot acesta a fost numele dealului pe care cetatea a fost ridicată. Conform unor surse, numele este derivat din cuvântul fenician pentru cetate; potrivit altora este o formă coruptă a cuvântului Barsat, care înseamnă bastion în feniciană.

Elemente de etimologie

Punic – Byrsa – fortăreață, deal
Hindi – Barsat – ploaie
India – Barsana – localitatea în apropiere de Mathura în care a crescut Krishna, zeitate hindusă. Numele provine din derivarea numelui Brahma-sanu, dealul lui Brahma.
Persă – Barsan – partea superioară, capătul unei străzi înguste și lungi
Armenia – Barsanes – rege antic al Armeniei, cel prea înalt sau fiu al soarelui
Asia – Barskan Barsḡān – un loc asia centrală regiunea Yeti-su, „țara celor șapte râuri” astăzi în republica Kyrgiză, numit astfel pentru a diferenția ținutul de sus de cel de jos numit Transoxania (interesantă aici asemănare semantică cu Transilvania).
Kurdistan – Barzan – este o localitate localizată în guvernoratul Erbil din Iraq.
Canaan – Barsan – regele Adullam a cărei fată Bath-shua se mărită cu Judah. Apare menționat în testamentul celor doisprezece patriarhi (texte apocrife).
Palestina – Barsanuphius – Sfânt cunoscut sub numele de Barsanuphius din Gaza
Cappadocia – Barzanes – Ariobarzanes, o serie numeroasă de regi. Satibarzanes satrap în Persia pe vremea lui Darius.
Persia – Barzaentus pe la anul 331 î.H. a fost satrap al Arachoti și Drangae.
Persia – Barsine – (363-309): Prințesă persană devenită soție a lui Alexandru Macedon.
Ierusalim – Barsabbas – În faptele Apostolilor, Joseph (cunsocut și ca Justus) este unul dintre candidații calificați pentru a fi ales unul dintre cei 12 apostoli după ce Iuda Iscarioteanul se sinucide.

Somalia – Barsa – localitatea Gumbi Barsa, situată în aria Lower Juba S 0° 27′ 0” E 41° 35′ 0” Africa

Scoția – Barsallach – Indică un ținut al Scoției de pe coasta regiunii Wigton în golful Luce la 8 mile NW de Burrow
Franța – Barsac – nume dat mai multor localități
Franța – Barzan – este o localitate în departamentul Charente-Maritime, regiunea Poitou-Charentes din sud-westul Franței
Italia – Barzana – locație în Italia regiunea Lombardia provincia Bergamo
Spania – Barca – orașul Barcelona de astazi
Balcani – Barsaban – Isidor din Sicilia spune că „pe la anul 149 î.H., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban”.
Spargapițiî lui Herodot, regii Agathyrşilor, sunt identici ca familia şi ca dinastia cu Barsabanii lui Diodor cu Zarabii lui Dio şi cu Basarabii.

Română
Bârsă – Parte a plugului pe care se montează brăzdarul, cormana și plazul. /Cuv. autoht.
Bara – A opri, a împiedica trecerea, circulația, intrarea
Obârșie – creastă, creştet, culme, pas, pisc, strâmtoare, trecătoare, vârf, deal
Obârșia unui izvor: obîrșia unui rîu, partea de sus, înălțime

Din lucrarea „Elemente lexicale străromâneşti” a autorului Alexandru Pele citez următoarele:

” … Termeni înrudiţi în română şi în feniciană

Din punctul nostru de vedere ar fi posibil ca şi limba dacică să fi păstrat în lexicul ei nu numai sufixul -aş, ci şi primul element de compunere dac. ora (< trac. ora, hora; cf. cim. ora; fenic. hora etc.), fapt ce ar conduce la originea autohtonă a acestui cuvânt românesc.

La această ipoteză s-a ajuns prin simpla observare a unor forme feniciene foarte apropiate de cele româneşti, între care amintim doar câteva:
– fen. äräş “ţară, dar la început însemna doar regiune” (cf. äräş – Kéna‟an “ţara purpurei”, după cum arată Constantin Daniel în Civilizaţia Feniciană (CIV. FEN., p. 150) : rom. oraş;
– fen. arşay “pământ” (GFT, p. 197) şi fraza ‟il gny ‟arş “El creatorul pământului” (GFT, p. 332) : rom. (criş.) arşeu “unealtă veche de lucrat pământul; hârleţ, casma”;
– fen. byrsa “piele de bou” şi Byrsa “cartierul portului din Cartagina” (CIV. FEN., p. 48), apoi centrul religios şi politic al oraşului (CIV. FEN., p. 58) : rom. bârsă “traistă de piele (de bou)”, dar şi “lemnul care lega jugul de plugul de lemn, apoi numai “organ de plug pe care sunt montate brăzdarul, cormana, plazul, formând trupiţa plugului” (DER, I, p. 370).
În română mai apar şi alte forme de la tema bârsă: bârsană (“oiţă bârsană”); bârsan “moţ de păr, în frunte, la fete, scos pentru a părea mai frumoase” (LRg, p. 17) etc.

Bârsa este prezentă şi în toponimia nord-dunăreană:

– Ţara Bârsei;
– Bârsa (jud. Arad, Sălaj);
– Bârsana (jud. Alba, Maramureş);
– Bârsăneşti (jud. Bacău, Botoşani);
– Bârsău (jud. Hunedoara, Satu-Mare, Sălaj);
– Bârsăuţa (jud. Sălaj);
– Bârseşti (jud. Gorj, Vâlcea, Vrancea, Argeş, Teleorman);
– Bârsoiu (jud. Vâlcea) etc.
– feniciene sunt, de origine şi cuvintele greceşti: kasas, sakkos, myrra, kados (CIV. FEN., p. 285), care par foarte apropiate de formele rom. casa, sac, mir, cadă şi care în greacă au sensurile “pânză groasă (de casă)”, “sac, pânză de sac”, “mir” şi “urcior de păstrat vin” (pentru rom. cadă).
În regiunile antice situate în teritoriile feniciene sau în apropierea acestora apar numeroase toponime identice cu cele dacoromâne. Ca de pildă:
– fen. Arad(us) (CIV. FEN., p. 75) : rom. Arad;
– Dorbeta, cu metateză, faţă de dacicul Drobeta;
– Rhadu, Latha, Albana, Amara, Draga, Saraca, Deva, Petra, Suratha, Aurana, Sora, Nasaudum, Dacisis, Arina, Aripa, Baba, Badea, Banasa, Cerbica, Floria, Magura, Colonia, Orbita, Sudava, Themisua, Vacca, Albus, Buzara, Mandrus, Alba, Ardallo, Nigris, Vior, Gaia etc. toate cu corespondenţi româneşti identici ca formă.

La acestea, Nicolae Densuşianu mai adaugă şi faptul că în Libia s-au găsit şi urmele unei limbi rustice de origine latină: annu, berbece, camara, casae, cerbus, serbus, socra, vetranus, mama, tata, baba, mandrus, vacca, vior etc., dar autorul mai precizează şi faptul că “elementele latine din Africa ar fi fost anterioare dominaţiei romane… şi că au un caracter traco-danubian” (Săptămâna, nr. 475 / 11.01.1980).

Pentru economia lucrării nu vom insista asupra termenilor care apropie limbile română şi feniciană, ele neintrând în profilul acestui studiu, dar ca o notă de curiozitate menţionăm apropierea dintre numele regelui erou Decebal şi unele nume feniciene, ca de pildă: Merbal, Ozibal, Abibaal etc. (GFT, p. 31, 32, 260), ca şi Hannibal, de altfel. …”

Observăm așadar o arie de răspândire foarte largă a numelui Barsa, lucru care indică vechimea acestuia. Semnificația principală a cuvântului poate fi asociată cu înălțimea, adeseori cu aspirația către înalt sau către divin. Adesea numele este folosit ca și titlu onorific sau este însușit ca și nume propriu personal sau de grup. Regăsim totodată toponime, hidronime cu acest nume pretutindeni ceea ce indică o disipare a acestui nume, probabil încă din perioada preistorică. Revenim însă la subiectul acestui articol și anume la Byrsa feniciană, apărută înaintea numelui consacrat al orașului Cartagina, fiind în fapt numele inițial pe care orașul la purtat la obârșie.

Byrsa a fost așadar cetatea încercuită de ziduri înalte, care pe alocuri atingeau 55 de metrii, chiar în regiunea din dreptul portului Cartaginei. Legenda spune că orașul cetate a fost întemeiat de către regina Elissa (regina Deido în Greacă sau Didon în Latină). Frumoasa Elissa și fratele ei Pygmalion erau copii regelui Matten al orașului cetate Tyr. Temându-se de fratele ei, care-i ucisese soțul în speranța de a dobândi puterea și averea acestuia, Elissa a părăsit orașul Tyr alături de un grup de susținători ce includea și câțiva senatori. Eceștia plecând în exil au făcut un popas pe insula Cipru unde și-au alăturat grupului, prin captură, mai multe persoane în principal femei, cu scopul de a-și crește numărul. Orașul a fost așadar fondat în anul 814 î.H. de către un grup mixt de persoane conduse de prințesa Elissa din Tyr. În legătură cu fondarea orașului Cartagina descoperim o mulțime de mituri și legende. De exemplu, în lucrarea Eneida scrisă de Virgil (Publius Vergilius Maro), este evocată epopeea dragostei dintre Dido și eroul troian Aeneas care poposește în Cartagina ca urmare a unei furtuni pe mare. Aenea și Dido se îndrăgostesc urmând a se căsătorii pentru ca în cele din urmă totuși Aeneas să se îmbarce pe un vapor, continuându-și drumul destinului către Etruscia, pentru a forma mai târziu Roma antică.

Interesantă originea și asemănarea numelui orașului Tyr cu actualul Tiraspol, care pare să provină de la hidronimul Tyras, denumirea antică și medievală dată Nistrului de astăzi. Din lucrarea „ROMÂNII O MARE ENIGMĂ”, a autorului Dr. Lucian Iosif Cueşdean, extragem câteva paragrafe:

„… Adoptarea şi adaptarea alfabetului fenician de către greci s-a realizat în secolele X – IX î.e.n., la 2-3 sute de ani de la dispariţia Imperiului Hittit. Până la apariţia scrisului grecesc ştirile despre popoarele europene sunt sporadice şi datorate contactelor (războaielor) cu cei care scriau.

Adevărata istorie începe cu Herodot, primul care a făcut o anchetă în acest domeniu (10 p.136). El s-a născut în 480 î.e.n. Se întreba de ce s-au dat pământului trei nume diferite adică Europa, Asia şi Africa (Libia), când el este unul singur. Herodot constata că producătorii de cereale sunt Sciţia, Mesopotamia şi Africa de Nord (10 p.136), fapt ce arată că el nu făcea o distincţie clară între traci şi sciţi.

Dintre europeni, cei ce au beneficiat de consemnări scrise în primul mileniu î.e.n, au fost grecii, tracii, sciţii, cimerienii, etruscii, romanii şi celţii, în rest nu există alte informaţii decât arheologice şi toponimice. Romanii la rândul lor au consemnat informaţii despre celţi, ilergeţi, iliri şi germani.

Între cultura Ariuşd-Cucuteni-Tripolia şi prima jumătate a mil. I î.e.n., etniile Europei Continentale se defineau prin cultul morţilor, după ritualul de incinerare sau înhumare, după obiectele păstrate în aceste morminte şi după evoluţia metalurgiei aramei (calcoliticul), a bronzului şi a fierului. În funcţie de criteriile de mai sus se fac prezumţii pe teme etnice. România fiind centrul Europei locuibile în preistorie este şi locul de unde se divid culturile amintite.

Între oraşele feniciene vecine ARAD şi DOR era şi oraşul TYR. Din harta făcută de grecul antic Ptolemeu rezultă că TYR era numele Nistrului de astăzi, unde atunci dominau Tyrageţii. În urmă cu peste 5.000 de ani, această zonă a Nistrului (a râului Tyras) era patria de origine a grecilor.

Aceeaşi zonă a Nistrului (a Tyrului) putea să fie şi patria de origine a Fenicienilor, de vreme ce unul dintre oraşele lor importante se cheamă Tyr, altul ARAD şl altul DOR, în Fenicia. DOR-OHOI este în România, pe malul drept al Nistrului. Poate să fie o simplă coincidenţă de nume, aşa cum poate fi şi faptul că Grecii, îi numeau pe Etrusci „Piraţi Tyrenieni”, atunci când Etruscii stăpâneau Mediterana. Numele Fenicienilor se trage, de la faptul că aveau părul roşcat, dovedind astfel o origine europeană. Populaţii blonde sau roşcate cu ochi căprui, verzi ori albaştri nu pot fi originare din Asia sau Africa, unde părul brunet şi ochii negri constituie o regulă. Oricum, originea Fenicienilor nu este cunoscută. Legenda spune că Fenicia (Libanul de astăzi), a fost întemeiată de „un uriaş Usoos, vânător, care a cutezat cel dintâi să încalece pe un trunchi de copac şi să plutească pe apele mării ajungând până la tărâmurile Siriei, unde a întemeiat oraşul Tyr” (p.13).

Ieri am consultat un uriaş roşcovan, foarte bine proporţionat, cu înălţime de 2,20m., de profesie inginer constructor, din Bucureşti. Mama era ardeleancă şi tata era din Odesa (adică din TYR). Locuitorii de la munte sunt în general voinici, pentru că urcă şi coboară, iar plutăritul este şi astăzi prezent în Moldova.

Cred că Fenicienii îşi datorau numele, părului lor roşcat şi nu purpurei pe care au inventat-o (aşa cum susţin unii). Nu este întâmplător că mulţi evrei din Galiţia erau roşcovani cu ochii verzi sau albaştrii, fenomen absent la asiatici (turcomani, chazari). Români din aceiaşi zonă sunt blonzi şi roşcovani. Galiţia din Nordul României este locul de unde izvorăşte râul Tyr (Nistrul de astăzi).

Zarurile sorţii schimbă statele şi limbile lumii, dar criteriile genetice se menţin multe milenii şi constituie un argument precis în a stabili etnogeneza unei populaţii. Pornind de la faptul că semiţii fac parte din rasa albă, pare logic de presupus că în Preistoria cea mai îndepărtată, au plecat din Europa, triburi de europeni şi au ajuns în Peninsula Arabă şi Golful Persic, ocupând tot Orientul Mijlociu şi apropiat. Aceste triburi europene au evoluat disparat şi au format limbi semitice diferite, în funcţie de populaţia băştinaşă afroasiatică cu care s-au amestecat.

De la începuturile istoriei, aceste triburi europene, ajunse popoare semitice, babilonieni, asirieni, caldeeni, persani, canaanieni, arabi, au încercat să facă traseul invers, din Asia Mică spre Europa. În tratatul, despre fenicieni, amintit mai sus, (p.74, 82), autori iluştrii dovedesc, convingător, că egeo-cretanii (vechii greci), au fost semiţi. Această argumentaţie savantă, poate fi folosită în egală măsură pentru a dovedi aspectul opus, în sensul că semiţii erau egeo-cretani şi europeni la origine. …”

Legături, influențe, politică și războaie

În contextul relațiilor externe, de factură politică, economică sau religioasă, de la jumătatea mileniului I. î.H., demn de remarcat este și influența pe care Fenicia o exercita asupra celorlalte puteri maritime din bazinul mediteranean. Mă refer aici în principal la Eleni (Ionieni, Dorieni, Aeolieni și Aheeni), Etrusci, Egipteni și Perși.

De exemplu, amploarea schimburilor intelectuale între eleni şi cartaginezi a fost considerabilă, iar Cartagina a primit cu mult mai mult decît a dat. Ateliere de sculptură elene s-au înfiinţat la Cartagina. Cartagina a fost chiar patria unui artist în bronz, elen celebru, Boethos, fiul lui Apollodorus. La Cartagina a existat o şcoală de filozofi eleni pitagoricieni, celebră, condusă pe rînd de patru gînditori al căror nume este cunoscut. De asemenea în Cartagina au existat şcoli în care se învăţa limba elenă şi ştim că o serie de conducători puni vorbeau bine greaca, aşa cum o vorbea şi marele general Hannibal (cel favorizat de Baal). Aici este de menționat un aspect extrem de interesant al destinului familiei Barca, pronunțat Barsa în spaniolă, ce și-a legat făuritorul destin, de formarea orașului Barcelona de astăzi. Familia generalului cartaginez Hamilcar Barca își trăgea obârșia dintr-o colonie elenă numită Cyrene. Astfel, în timpul dinastiei Battusiene (approximativ în jurul anilor 550 î.H.), este fondată așezarea numită Barca, cunoscută în unele surse și ca Meri din Libia. Originea orașului cetate Cyrene este elenă precum și a majorității orașelor învecinate ale acestuia, ceea ce se răsfrânge direct și asupra toponimiei și cultelor religioase folosite în regiunea respectivă. În acele vremuri Oracolul (Apolonic) din Delphi avea o foarte mare influență asupra lumii antice. Zeul Apollo, reprezentând soarele, era slăvit și mărit. Este cunoscut faptul că frații divini Apollo și Artemis sunt zei de origine tracică adoptați și de eleni. Astfel chiar lângă Cyrene găsim o altă așezare numita Apollonia. De asemenea vorbind de zeii cartaginei nu putem să nu-l menţionăm pe Baal-Hammon, zeul suprem al fenicienilor. Sarcrificiile umane erau practicate în ambele culte. Cultul Apollo – Artemis la eleni și similar Baal – Anat la fenicieni.

Observăm așadar pe plan religios și cultural o legătură indiscutabilă între eleni și fenicieni. Cu toate acestea interesele economice au declanșat numeroase conflicte între aceste puteri. Disputele teritoriale au culminat cu mai multe războaie. Astfel după ce o perioadă Cartagina a fost nevoită sa se apere, în Sicilia, la 409 î.H. ea se consideră destul de puternică pentru a profita de prăbuşirea hegemoniei elene şi de eşecul încercării Atenei de a cuceri Siracuza. Luptele neîntrerupte dintre fenicieni şi eleni din Sicilia vor dura timp de un secol. După război coloniile elene din sudul Siciliei sunt nimicite de armatele punice, însă rezistenţa tiranului Siracuzei, Dionysos, îi opreşte pe cartaginezi şi salvează populaţia greacă din această insulă. Pe fondul acestor lupte între eleni și fenicieni o nouă putere începe să-și manifeste influența în regiune. În „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: „Zeiţa frigiană, introdusă la Roma pentru a salva republica, grav primejduită de armatele cartagineze, avea o istorie multimilenară. Piatra neagră în care era prezentă ritualic zeiţa Cybele probează vechimea cultului: piatra era unul dintre cele mai străvechi simboluri ale Mamei-Pământ.

Deşi angajată în războiul lung şi istovitor cu cartaginezii (264-146 î.H.), Roma îşi trimite armatele şi în Peninsula Haemusului, unde, după două războaie cu ilirii (229-228 şi 219 î.H.), coasta Ilyriei trece sub stăpânirea romană. După câţiva ani, Roma începe primul din cele trei războaie cu Macedonia, cel mai lung (215-205 î.H.). În aceeași perioadă Hannibal biruieşte şi nimiceşte armatele romane la Trasimene şi la Cannae (217 — 216 î.H.). Pe de altă parte doi regi helenistici devin aliaţi ai lui Hannibal, Filip al V-lea al Macedoniei şi Hieron din Siracuza, dar fără să-şi trimită multă armată în ajutorul lui Hannibal, care rămînea imobilizat în Italia. După înfrângerea suferită de Hannibal în al treilea război punic la Zama (202 î.Hr.), acesta își oferă sprijinul armatelor în luptă cu Roma. Retras în regiunea Bitniei, la curtea lui Prusias I, pentru a nu cădea în mâinile romanilor care ceruseră predarea lui, se sinucide la Libyssa, în anul 183 î.Hr. în apropiere de orașul Bursa de astăzi. Pe măsură ce puterea Cartaginei slăbea, Roma poate să reia luptele în Balcani, cauzând regelui Filip al V-lea o mare înfrângere în al 2-lea război macedonean (200-197 î.H.). Angajată şi în alte lupte în Elada şi Orient, Roma revine împotriva regatului Macedoniei în 171 î.H., în al 3-lea război macedonean (171-168 î.H.), care a însemnat şi sfârşitul independenţei Macedoniei, regatul fiind împărţit de 4 State tributare Romei.

În loc de încheiere

Fără a trage concluzii, în încheierea acestui articol aș dori să adaug următoarele:

Cheia descifrării misterelor antice există și este deja pusă în lumină de ultimele cercetări din domeniul lingvisticii, geneticii, geologiei sau arheologiei. Este numai o chestiune de timp până când toate aceste informații vor fi puse cap la cap iar vechiile teorii ale originii civilizațiilor vor fi regândite și reformulate. Există deja premizele unei noi expuneri a istoriei antice, a unei noi interpretări a istoriei, prin prisma adevărului științific. Preistoria sau istoria antică prezentată trunchiat, incomplet sau incorect pot fi acum descifrate, corectate, completate și decodificate de istoricii care sunt dispuși să cerceteze istoria pe aceste baze noi pluridisciplinare. Efectele acestei regândiri a istoriei se vor face simțite cu siguranță și în istoria mai recentă precum cea a epocii clasice, a evului mediu sau a renașterii. Vremea șabloanelor istorice doctrinare poate fi desființată așa cum astăzi în eopca modernă, granițele statelor se deschid circulației și schimburilor culturale internaționale. Spre exemplu istoria României, Bulgariei, Serbiei, Ungariei, Ucrainei sau Moldovei se întrepătrunde adesea până la suprapunere sau contopirea uneia cu cealaltă. Diferențele istorice sunt mai mult de ordin imaginativ decât reale. Naționalismul de secol XIX nefiind bine documentat și argumentat a creat premizele formării unor clișee istorice eronate, nefondate care nu fac decât să aducă deservicii adevărului istoric. Politica corectă, practicată astăzi la scară largă, introduce noi clișee ce se suprapun peste cele naționaliste care la rândul lor sau suprapus peste cele imperialiste, producând astăzi o istorie aberantă, adesea de neînțeles pentru o minte rațională.

Surse:

– Civilizația Feniciană de Constantin Daniel
– Românii o mare enigmă de Dr. Lucian Iosif Cueşdean
– Elemente lexicale străromâneşti de Alexandru Pele

articol de Dan Bârsan