La anul 1591, cu doi ani înainte de urcarea pe jilțul domnesc a lui Mihai Viteazul, în Oceanul Atlantic s-a purtat ultima bătăliei a navei REVENGE descrisă în mai multe publicații englezești. Interesant pentru noi este menționarea amiralului armadei (flotei) spaniole pe numele său “Don Alonso de Barsan”.
În continuare vă ofer o traducere aproximativă a textului în care acesta este menționat.
Ultima bătălie dată de REVENGE 1591
Pag 68
[În 1591, Sir Thomas Howard a fost trimis cu șaisprezece nave în Azore, cu scopul de a aștepta flota spaniolă a comorilor, care se întorcea de pe coasta de sud a Americii de Sud. El s-a trezit brusc față în față cu o forță mult mai mare de cincizeci și trei de nave și a refuzat cu dreptate să intre în luptă. Sir Richard Grenville, la bordul navei Revenge cu o greutate de 500 de tone și 250 de oameni (nava amiralului Drake împotriva Armadei), a fost izolat în timp ce își încărca numerosii bolnavi la bord. Refuzând să fugă într-un mod ciudat, a încercat să treacă prin linia spaniolă, dar a rămas fără vânt și a fost atacat. Timp de cincisprezece ore, micuța navă a respins asalturile întregii flote spaniole și a cedat doar când mai rămăseseră în viață mai puțin de douăzeci de oameni, iar comandantul său a fost rănit mortal. Această poveste epică a fost relatată de multe ori, în special de faimosul văr al lui Sir Richard, Sir Walter Raleigh.] La cinci și douăzeci august, Armada regală, ieșind din Faro, a ajuns în Tercera, fiind în total treizeci de nave, basci, portughezi și spanioli, și zece fluyts olandeze, care fuseseră arestate la Lisabona pentru a sluji regelui, în plus față de alte nave mici, patachos, care veneau să servească ca mesageri de la un loc la altul și să descopere mările. Această flotă a venit pentru a aștepta și a escorta navele care veneau din Indiile Spaniole, iar fluyts-urile erau destinate să preia bunurile salvate din nava pierdută care venea de la Malacca și să le escorteze la Lisabona. La treisprezece septembrie, această armată a ajuns la insula Corvo, unde englezii cu aproximativ șaisprezece nave, așa cum stăteau în acel moment, așteptau flota spaniolă, dintre care unele sau majoritatea erau deja acolo, iar englezii aveau mari speranțe să-i captureze.
Pag 69
Dar când au perceput că armata regelui era puternică, amiralul, Lord Thomas Howard, a comandat flotei sale să nu atace, niciuna dintre navele lor să nu se separe de el, decât dacă le-ar da permisiunea să o facă. Cu toate acestea, viceamiralul, Sir Richard Greenfield, aflat pe nava numită Revenge, a intrat în flota spaniolă și a deschis focul asupra lor, provocându-le pagube mari și crezând că restul companiei îl va urma, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceștia l-au lăsat singur și au plecat; motivele pentru care au făcut acest lucru nu le-au putut cunoaște. Spaniolii, văzând asta, cu șapte sau opt nave au abordat nava sa, dar ea le-a rezistat tuturor, luptând cu ei cel puțin douăsprezece ore și scufundând două dintre ele, una fiind o nouă flibot dublă de doisprezece mii de tone, și amiralul fliboturilor, cealaltă o biscaienă. În cele din urmă, din cauza numărului mare care a atacat-o, a fost capturată, dar la o pierdere mare pentru ei, deoarece au pierdut în luptă și prin înec peste patru sute de oameni; din partea englezilor au fost uciși aproximativ o sută, iar Sir Richard Greenfield însuși a fost rănit în cap, în urma căruia ulterior a murit. A fost dus pe nava numită Saint Paul, pe care se afla amiralul flotei, Don Alonso de Barsan: acolo, rănile i-au fost tratate de medicii spanioli, dar Don Alonso însuși nu a vrut să-l vadă sau să vorbească cu el. Toți ceilalți căpitani și nobili au mers să-l viziteze și să-l consoleze în nenorocirea lui, mirându-se de curajul și inima lui puternică, deoarece nu a arătat niciun semn de slăbiciune sau schimbare a culorii pielii. Dar simțind că ora morții se apropie, a rostit aceste cuvinte în spaniolă și a spus: “Aici mor eu, Richard Greenfield, cu o minte veselă și liniștită, pentru că mi-am încheiat viața așa cum trebuie să o facă un adevărat soldat, care a luptat pentru țara sa, regină, religie și onoare, astfel încât sufletul meu să plece cu bucurie din acest trup și să lase în permanență în urmă o faimă a unui soldat viteaz și adevărat, care și-a îndeplinit datoria, așa cum era obligat să facă.” Când a terminat aceste cuvinte sau altele asemănătoare, și-a dat duhul cu curaj și hotărâre, iar nimeni nu a putut percepe vreun semn de tristețe în el.”
Pag 70
Acest Sir Richard Greenfield era un gentleman mare și bogat în Anglia, și avea venituri mari anuale din moștenirea sa proprie. Cu toate acestea, el era un om foarte neliniștit în mintea sa și foarte atras de război, în așa măsură încât, din proprie inițiativă, și-a oferit serviciile reginei. El a săvârșit multe fapte viteze și era foarte temut în aceste insule și cunoscut de fiecare om; dar era de o natură foarte aspră, astfel încât propria sa oameni îl urau pentru cruzimea sa și vorbeau foarte aspru despre el: căci atunci când au intrat pentru prima dată în Flotă sau Armada, aveau velele mari pregătite și ar fi putut posibil să plece; pentru că era una dintre cele mai bune nave de vânt din Anglia; și Maestrul, văzând că celelalte nave îi părăsiseră și nu îi urmau, a dat ordin să taie velele mari, pentru a putea să plece: dar Sir Richard Greenfield i-a amenințat atât pe el, cât și pe toți ceilalți care erau la bordul navei, că dacă cineva ar pune mâna pe ele, îl va face să fie spânzurat, și astfel au fost siliți să lupte, și în cele din urmă au fost capturați. Era de o complexitate atât de aspră, încât, în timp ce se afla printre căpitanii spanioli în timp ce luau masa de prânz sau cină cu el, ar bea trei sau patru pahare de vin și, cu un curaj nebun, lua paharele între dinți, le sfărâma în bucăți și le înghițea, astfel încât de multe ori sângele îi curgea din gură fără niciun rău pentru el: și acest lucru mi-a fost spus de diverse persoane credibile care de multe ori au stat și l-au privit. Englezii care au rămas la bordul navei, ca și căpitanul soldaților, Maestrul și alții, au fost dispersați în diversele nave spaniole care i-au capturat, unde ar fi putut să izbucnească aproape o nouă luptă între basci și portughezi; deoarece fiecare dintre ei voia să aibă onoarea să abordeze prima navă, astfel încât s-a creat un mare zgomot și ceartă între ei, unul luând Ștandardul principal, iar celălalt Steagul, iar căpitanul și fiecare și-a menținut propriul loc.
Pag 71
Navele care au abordat-o erau în întregime avariate și deteriorate, iar mulți dintre oamenii lor erau răniți, ceea ce i-a determinat să vină în Insula Tercera pentru a se repara: după ce au ajuns acolo, eu și colegul meu de cameră am mers la bordul unei nave mari basce, una dintre cele douăsprezece Apostoli, al cărei căpitan se numea Bertandono și care fusese general al bascilor în flota care se îndrepta către Anglia. Când ne-a văzut, ne-a chemat în galerie, unde ne-a primit cu multă politețe, în timp ce era la masă cu căpitanul englez care ședea lângă el și purta o costumație de catifea neagră; dar nu ne-a putut spune nimic, pentru că nu știa decât să vorbească în limba engleză și latină, la fel ca și Bartandono. Căpitanul englez a fost permis să vină pe uscat cu arma la el și a fost în cazarma noastră cu englezul care era ținut prizonier pe insulă, fiind din nava de care au fugit marinarii, așa cum am spus mai devreme. Guvernatorul Tercerei l-a invitat la cină și i-a arătat mare politețe. De asemenea, Maestrul, cu acordul lui Bartandono, a venit pe uscat și a fost în cazarma noastră, având cel puțin zece sau doisprezece răni, atât la cap, cât și pe corp, și, după ce a fost la mare, între Lisabona și insule, a murit. Căpitanul a scris o scrisoare în care a descris toată desfășurarea luptei și a lăsat-o la comerciantul englez care era în cazarma noastră, pentru a o trimite Lordului Amiral al Angliei. Când căpitanul englez a ajuns la Lisabona, a fost primit bine acolo și nu i s-a făcut niciun rău, ci a fost trimis însoțit de o escortă bună la Sentuval și de acolo a navigat în Anglia, împreună cu toți ceilalți englezi care fuseseră luați prizonieri. Armata spaniolă a rămas în Insula Corvo până la sfârșitul lui septembrie, pentru a aduna restul flotei împreună: care în cele din urmă au ajuns la un număr de o sută patruzeci de nave, parțial venind din India, și parțial…
Personajul menționat mai sus apare a fi descris ca fiind “Alonso de Bazán”, fiul amiralului Álvaro de Bazán cel bătrân, Marquis del Viso, și frate al mai cunoscutului Admiral Álvaro de Bazán, prim Marquis de Santa Cruz. A fost comandant al armadei spaniole în timpul războiului Anglo–Spaniol (1585–1604) și a războiului de opt ani. (conform Wikipedia)
Admiral Don Alonso de Barsan
Comentarii recente