În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci români! În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania care au practicat transhumanţa încă din secolul XII.
Pe la 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas. Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă. Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară. Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră.
Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.
Cauzele primelor veniri ar fi fost condițiile grele din Ardeal, lipsa de pășiuni și faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiți cu drepturi și pământuri. Azi, valahii din Carpații polonezi sunt în întregime slavizați și mai păstrează doar câteva cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Ultima „infuzie” cu iz românesc a intrat in sudul Poloniei dupa cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a comunităților poloneze din Maramureș și Bucovina s-au repatriat. Aceștia au adus în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureș.
Goralii polonezi sunt asimilați perfect în țara gazda dar, deși reprezintă un procent foarte scăzut în rândul polonezilor, ei se diferă foarte mult de aceștia iar imaginea lor este cunoscută și apreciată în toată Polonia. În Polonia, goralii sunt asimiliați cu eroi, cu oameni liberi ai munților.
Datorită faptului că își păstrează cu sfințenie tradițiile, goralii constituie o puternică concurenta pe piața agroturismului montan. Nu rareori, românilor le este dat să audă, de la turiștii străini: „păi astea le-am văzut și în Polonia, și încă mai bine păstrate!”
preluat de pe http://mugetulcarpatiloronline.blogspot.ca/
Este adevărat că prin transhumanță niște români, nu toți românii, au străbătut teritorii întinse. De exemplu spre est până în Caucaz și înapoi. Tura dura 5 ani. La fel de adevărat este că nobili din Slovacia au adus comunități de oieri transilvani pentru reluarea meșteșugului de face brânză, când acesta a dispărut din acele locuri. La fel de adevărat este că în Carpați și nu numai, există o comuniune culturală materială și spirituală, diferențiată doar prin limbă. Cât privește religia nu era obligatoriu ca acei români să fi fost ortodocși. Este posibil ca tranhumanța spre nord și spre nord-vest să fi fost favorizată tocmai de faptul că acei români erau de fapt supuși Romei de la bun început. Din punc de vedere istoric direcțiile de răspândire spre nord în geneeral ale românilor sunt explicate de Dimitrie Onciul în ale sale Studii Istorice. Ceea ce este cel mai important de înțeles este faptul că populațiile etnice în antichitate, evul mediu sau epoca modernă nu erau compacte, nu erau unitare și exista între ele suficient loc pentru aducerea sau venirea altora. I.G.