Problema ocupării tronului unei ţări este o chestiune politică foarte importantă, dar ea devine şi interesantă atunci când cel ce aspiră la el deţine deja unul.
Comunicarea de faţă încearcă să ofere un răspuns acestui titlu retoric care aduce în prim plan un om politic şi de stat ce şi-a legat destinele de România, văzut într-o ipostază mai puţin semnalată de istoriografia contemporană: acea de aspirant la tronul Bulgariei.
Această întrebare din titlu s-a născut în urma consultării unui articol publicat la Berlin în 1899 în Preußische Jahrbucher, nr.97, a dr. Emil Dan iels. Articolul se intitulează Prinţu l Bismarck şi acţiunea căilor ferate române şi surprinde unele aspecte economice şi politice ale Român iei după războiul rusoromâno-turc din 1877-1878. Fraza care ne-a atras în mod deosebit atenţia este: ” … ambiţiile oamenilor de stat din Bucureşti nu păreau a fi orientate în nici un caz spre câştigarea teritoriului naţional românesc, ci făceau impresia că dacă politica românească s-ar afla în împrejurări avantajoase nu s-ar fi dat înapoi să ocupe Bulgaria ce are o structură etnică diferită. ( … ) miniştri i-au făcut lui Carol propunerea de a-şi pune candidatura pe tronul bulgar care i-a oferit în contrapartidă prinţului Alexandru von Battenberg. Carol a respins propunerea nu din motive legate de principii, ci din motive oportuniste” l.
Înainte de a încerca să elucidăm această problemă, este necesară o prezentare sumară a situaţiei politice a celor două ţări implicate: România şi Bulgaria.
Deci, cronologic, ne aflăm la sfârşitul războiului ruso-româno-turc desfășurat în perioada 1877-1878. România a considerat că declanşarea unui război între Rusia şi Turcia este o ocazie prielnică câştigării independenţei. Oamenii politici români ştiau că marile puteri nu erau de acord cu un stat român independent în această zonă. De ce? Pentru că România deţinea o poziţie foarte importantă din punct de vedere strategic. La aceasta se adăugau avantajele economice ce decurgeau din faptul că avea ieşire la Marea Neagră şi era străbătută pe o distanţă mare de Dunăre.
Toate aceste lucruri au atras interesul marilor puteri pentru zonă şi este de înţeles de ce nu agreau un stat român independent ce le-ar fi periclitat interesele. Participând la acest război politicienii români au considerat că pot proclama independenţa, punând marile puteri în faţa faptului împlinit. Deţineau, astfel, un argument puternic, câştigarea ei cu arma în mână. Drept urmare, la 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa, care urma să fi e recunoscută de marile puteri la sfârşitul războiului. Participarea României la acest război şi proclamarea independenţei au atras după ele o serie de probleme.
Înainte de încheierea păcii, Rusia a început să ridice pretenţii cu privire la Basarabia (pe car e o pierduse în urma războiului Crimeei). Acest lucru contravenea înţelegerii încheiate la 4 aprilie 1877 la Bucureşti de Rusia şi România, în care se prevedea trecerea armatelor ruse prin ţară, în schimbul asigurării integrităţii teritoriale.
Pacea de la San Stefana, semnată la 19 februarie 1878 de Rusia şi Turcia, prevedea, pe lângă recunoaşterea independenţei României, şi cedarea de către aceasta a teritoriului Basarabiei în schimbul Dobrogei. Celelalte prevederi ale păcii de la San Stefana (recunoaşterea independenţei Serbiei şi Muntenegrului, crearea unui mare principat autonom al Bulgariei aflat sub tutela Rusiei) au nemulţumit celelalte mari puteri, creându-se o situaţie delicată ce putea degenera într-un nou conflict, de această dată cu o participare mai largă. S-a pus atunci problema unui congres care să restabilească liniştea şi ordinea. Între timp, diplomaţia românească a depus eforturi pe lângă cabinetele europene pentru a se face ceva în privinţa Basarabiei. Toate s-au arătat foarte rezervate în această problemă aşteptând desfăşurarea congresului.
În cele din urmă, congresul ţinut la Berlin în perioada 1 iunie – 1 iulie a hotărât, printre altele şi cedarea Basarabiei.
Ca şi la alte reuniuni de acest fel, marile puteri au ţinut cont în primul rând de dorinţele lor, şi numai după aceea de cele ale ţărilor mici, oricâte eforturi şi ajutor ar fi dat acestea. În acest sens, demne de remarcat sunt cuvintele lordului Beaconsfield, unul din reprezentanţii Angliei la congres, care spune reprezentanţilor României acolo (M. Kogălniceanu şi I.C. Brătianu), că “în politică ingratitudinea este deseori plata celor mai bune servicii” 2.
În ce priveşte recunoaşterea independenţei României, ea a fost condiţionată de art.44 şi art.45 al Tratatului de la Berlin, ce prevedea modificarea art. 7 al Constituţiei României prin acordarea de drepturi egale populaţiilor israelite cu a celei româneşti şi cedarea Basarabiei, Rusiei.
În privinţa Bulgariei, care ajutase şi ea trupele ruse şi române în timpul războiului, pacea de la San Stefano prevedea că Bulgaria devine stat autonom sub suzeranitate rusă, tributar Turciei, cu guvern şi armată proprie.
Congresul de la Berlin a hotărât împărţirea teritoriului bulgar în două provincii. În partea de nord s-a creat un principat autonom aflat sub suzeranitetea Rusiei, iar în partea de sud, provincia Rumelia Orientală, sub suzeranitatea turcească, condusă de un guvernator general. După congres s-a pus problema alegerii unui principe pe tronul principatului Bulgariei.
Pornind de la aceste date, putem să vedem dacă s-a pus sau nu problema alegerii lui Carol şi pe tronul Bulgarie, şi dacă s-a pus, în ce condiţii.
La începutul lui ianuarie 1878, deci, când încă nu a fost semnată pacea de la San Stefano, generalul Ignatiev vine la Bucureşti. El aduce atunci la cunoştinţa oamenilor politici români propunerea de a lăsa ruşilor Basarabia şi de a primi în schimb o bucată din Dobrogea. În treacăt pe lângă aceasta a pomenit şi de putinţa alegerii prinţului Carol pe tronul Bulgariei; şi-l întreabă ce ar avea de gând să facă dacă i s-ar propune acest lucru. Carol nu a răspuns nimic precis şi a cerut timp să se gândească 3.
Se pare că pe ruşi îi interesa această problemă care se vehicula deja în cercurile occidentale. Acest lucru este dovedit de un articol din Allgemeine Zeitung, din 26 mai 1877, ce preia părerile ziarului The Times, care îşi punea problema dacă nu cumva Bulgaria danubiană se va uni cu statul principelui Carol.
Deosebirea de rasă apare gazetei ca o piedică de netrecut, dar, “dacă s-ar putea constitui un stat dunărean cu o populaţie de 7-8 milioane de oameni sub protecţia şi graniţa Europei, el ar putea oferi chezăşia cea mai sigură împotriva repunerii pe tapet a chestiunii orientale. Exista o singură incertitudine: dacă Rusia
va consimţi la o soluţie atât de salutară. De şapte ori în cuprinsul acestui secol şi-a trimis trupele în acest teritoriu, astfel că edificarea unui stat neutru tocmai în acest loc ar reprezenta o dovadă decisivă de bunăcredinţă din partea ei”4. Carol trebuie să fi fost pus şi el la curent cu această propunere, şi atunci apare justificat demersul lui Igratiev de a testa terenul.
imperiul Vlaho Bulgar de la anul 1185 – 1396
Nicolae Iorga, ştiind de planul unui regat româno-bulgar, acuza diplomaţia română de a nu fi cerut eventual acest lucru într-un moment când ruşilor li se putea cere orice. Acest moment favorabil a fost în august 1877, când ruşii ceruseră insistent ajutorul trupelor române 5.
În aprilie 1878, după ce se cunoşteau prevederile tratatului de la San Stefano, Bismark îi spunea lui Brătianu (care îi cerea sprijin în problema Basarabiei) că “dacă România ar arăta bunăvoinţă Rusiei … ar putea să-i ceară mult şi să capete mult de la ea, o sută de milioane şi chiar compensaţii teritoriale mai
mari” 6. Să se fi gândit şi Bismark la eventualitatea unui stat româno-bulgar?
Că această problemă s-a pus şi la Berlin, ne-o dovedesc şi cuvintele principelui Carol-Anton de Hohenzollern, tatăl lui Carol I, care era un bun cunoscător al problemelor ce se discutau la Berlin (era rudă cu împăratul Wilhelm) şi care, într-o scrisoare adresată fiului său, vorbeşte de posibilitatea unui stat româno-bulgar 7. Datorită evenimentelor ce au avut loc ulterior, ne gândim la Congresul de la Berlin cu implicaţii sale, această problemă a căzut pe un plan secundar. Ea va fi reluată însă în august 1878. Legaţia Belgiei pe lângă Poartă relatează din Constantinopol pe 25 august că “biserica bulgară este în ajun de a deveni dependentă de sinodul de la Moscova. Mitropolitul bulgar de la Rusciuc şi-a dat demisia. Ea n-a fost acceptă de exarh. Mitropolitul se opune foarte mult ruşilor; acest prelat ar vrea ca principele Carol al României să fi e plasat şi în fruntea principatului Bulgariei …” 8.
În decembrie 1878 s-a pus oficial problema alegerii unui principe pe tronul Bulgariei. Politicienii români au testat terenul pentru a vedea ce şanse ar avea candidatura principelui Carol. La 9 decembrie 1878 fraţii Brătianu şi C.A Rosetti s-au dus la principe pentru a discuta această problemă. Carol a refuzat cu tărie ideea, arătând că acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul Rusiei şi nu împotriva ei, că relaţiile cu Rusia erau foarte proaste în acel moment şi nu se putea întemeia în Bulgaria nici un tron 9.
Revenind la titlul acestei comunicări, ideea a existat. Dar nu putem fi de acord cu dl. Daniels. care spunea că politicienii români nu depuneau mari eforturi pentru păstrarea Basarabiei, dar doreau să ocupe Bulgaria. În privinţa Basarabiei, sunt cunoscute toate demersurile făcute de politicenii români în toate
capitalele europene. Trezesc însă semne de întrebare celelalte cuvinte ale d-lui Daniels: “Carol a respins propunerea nu din motive legate de principii, ci din motive oportuniste” 10.
Să fi dorit Carol o uniune personală cu Bulgaria în ciuda diferenţelor etnice, lingvistice şi a tradiţiilor? Dacă în 1878 problema s-a rezolvat prin aducerea pe tronul Bulgariei a lui Alexandru Battenberg, ea va reveni însă în discuţie curând după aceea. Că aşa au stat lucrurile, ne-o dovedesc evenimentele ce au avut loc în Bulgaria, începând cu 1885.
Deci, este cunoscut faptul că, în urma răscoalei ce a avut loc în Rumelia Orientală în septembrie 1885, s-a proclamat unirea acestei provincii cu Bulgaria, iar Alexandru Battenberg a acceptat această unire, proclamându-se principe al Bulgariei unificate. El însă nu a cerut acordul Rusiei în această problemă. Unirea Rumeliei a trezit şi dorinţa principelui Milan al Serbiei de a obţine compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei. S-a declanşat un război între cele două state. Serbia a încercat să atragă şi România în acest război.
Probabil şi principele Milan ştia de propunerile făcute în 1878 lui Carol şi încerca să profite, gândindu-se că România va intra în război pentru a obţine unele teritorii. România însă s-a declarat neutră. Războiul se va încheia cu pacea de la Bucureşti, în urma intervenţiilor marilor puteri. Rezultatul nu a fost
decisiv pentru nici una din părţi.
După război, Battenberg nu mai voia să renunţe la unirea Rumeliei. Pe baza acordului turcobulgar, semnat în februari e 1886, se recunoştea suzeranitatea Porţii Otomane asupra Rumeliei Orientale, iar Alexandru Battenberg a fost numit guvernator al Rumeliei. Sub această formulă se realiza de fapt alipirea Rumeliei la Bulgaria.
Rusia a fost iritată de acţiunea lui Battenberg.
Dorind să scoată Bulgaria de sub influenţa Rusiei, cu prilejul unei vizite la Bucureşti, la începutul lunii iunie 1886, Battenberg ar fi propus lui Carol crearea unei federaţii româno-bulgare, cu guverne separate, cu o largă autonomie internă, cu politică externă activă pentru cucerirea Macedoniei de la Imperiul Otoman şi pentru stăvilirea amestecului Rusiei în Balcani 11. Carol nu a putut accepta acest lucru. El era coştient că Rusia nu ar fi agreat o asemenea federaţie.
În august 1886 ofiţerii bulgari filo-ruşi au organizat o lovitură de stat, silindu-l pe Battenberg să abdice şi să părăsească Bulgaria. Datorită amestecului Germaniei şi Austro-Ungariei, acest guvern a fost răsturnat şi s-a instalat o regenţă germanofilă. Este cunoscută şi intenţia acestei regenţe StambulovKaravelov-Mutkorov de a ajunge la unirea personală a Bulgariei cu România sub regele Carol 12. Rusia a protestat vehement, relaţiile ruso-germane devin foarte încordate, aproape să se ajungă la un război.
Situaţia a fost oarecum rezolvată prin aducerea pe tronul Bulgariei a lui Ferdinand de SaxaCoburg, fidel Austriei.
A existat, deci, un al doilea moment în decurs de câţiva ani cân d i se propunea regelui Carol tronul Bulgariei.
Nu ne putem pronunţa în privinţa seriozităţii cu care au privit oamenii politici români această problemă. Poate de aceea istoriografia actuală nici nu prea aminteşte aceste momente, sau poate pentru că nu sunt foarte cunoscute.
Am considerat totuşi că merită să arătăm că au existat astfel de propuneri şi poate are dreptate şi dr. Emil Daniels, un contemporan al evenimentelor, când spunea că propunerea nu a fost respinsă din motive legate de principii, ci din motive oportuniste, gândindu-se la participarea României la războaiele balcnice.
MIHAELA ISAC
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu
1. Vezi Convenţi a din 4-16 aprilie 1877 de la Bucureşti, în I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, C. Gheorghe, Relațiile internaționale ale României în documente. 1368-1900, Bucureşti, 1980.
2 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), Bucureşti, 1993. vo1.IV, p.136.
3 Mite Kremnitz, Regele Carol I al României (biografie), Iaşi, Editura Portile Orientului, 1995, p.82-83.
4 Independenţa României. Documente, Ed. Academiei R.S.R., 1977, Bucureşti, vol.III (presa străină), documentul 45, p.105.
5 Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Ee!. Societăţii “Eminescu”, Bucureşti, 1943, p.48.
6 Memoriile … , vol. IV, p.96-97.
7 Nicolae Iorga, Politica extemă a regelui Carol 1, Bucureşti. 1991, p.249.
8 Independența României … , vol II, partea a doua (corespondenţa diplomatică străină), documentul 188, p.341.
9 Memoriile … , vol. IV, p.l97: M. Kremnitz, op.cit., p. 90.
1O Emil Daniels, Fűrst Bismark und die rumänischen Eisenbanpapire, în Preußische Jahrbűcher, 97/1889, p.295-296.
11 Ş. Rădulescu-Zoner, Gh. Cazan, România şi. Tripla Alianță , Bucureşti, 1979, p.133-134.
12 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, 1994, p.147
Comentarii recente