Un secol pentru România în relatiile internationale din secolul al XX-lea
Principiile politicii externe a României dupa Marea Unire.
În urma semnarii tratatelor de la Conferinta de pace de la Paris, 1919-1920 (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria si Turcia), granitele României au fost recunoscute pe plan international.
Membra a Societatii Natiunilor, România a actionat pentru mentinerea pacii, stabilitatii pe continent si în lume si pentru pastrarea statu-quo-ului teritorial.
În perioada interbelica, au fost semnate tratate de alianta cu diferite state (precum cel cu Franta, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva României).
De asemenea, au fost încheiate tratate si aliante regionale cu Polonia, Cehoslovacia si Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929, denumit Iugoslavia). Cu ultimele doua, România a constituit, în anul 1921, alianta Mica Întelegere.
Pentru instituirea unui climat de încredere si colaborare internationala, statul român a semnat Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franta si S.U.A., de interzicere a razboiului pentru rezolvarea conflictelor internationale; în anul 1929, a semnat Protocolul de la Moscova, prin care România, U.R.S.S., Polonia si Letonia se angajau sa puna imediat în vigoare, în relatiile dintre ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg; a participat, cu diferite propuneri, la pregatirea Conferintei asupra dezarmarii (1926 – 1932) si la lucrarile acesteia, la Geneva, în anii 1932 – 1935.
Politica externa a României în perioada 1930 – 1944.
Chiar în conditiile agravarii relatiilor internationale, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, România a continuat sa desfasoare actiuni de colaborare cu toate statele. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definitia agresiunii în relatiile internationale.
Legaturile diplomatice cu statul sovietic au fost reluate, în anul 1934, deschizându-se legatii la Bucuresti si Moscova, iar România a sustinut admiterea U.R.S.S. în Societatea Natiunilor.
Totodata, la initiativa statului român, s-a putut realiza alianta cu Iugoslavia, Grecia si Turcia, Întelegerea Balcanica (1934).
Dezmembrarea Cehoslovaciei, în anii 1938 – 1939, si izbucnirea unui nou razboi mondial, în anul 1939, au adus schimbari în atitudinea României pe plan international. Teritoriul românesc a fost vizat de statele revizioniste prin întelegeri secrete, precum Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939, încheiat de Germania si U.R.S.S..
În anul 1940, dupa ce aliantele tarii noastre au devenit inoperabile (Franta a capitulat în fata Germaniei, Mica Întelegere si Întelegerea Balcanica nu au mai putut functiona etc.), România s-a gasit izolata pe plan extern.
În urma a doua note ultimative adresate la 26 si 28 iunie 1940, autoritatile de la Bucuresti au acceptat cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, ocupatia sovietica instituindu-se, cu acest prilej, si în tinutul Herta.
Prin arbitrajul Germaniei si al Italiei, la 30 august 1940, dictatul de la Viena, obliga România sa cedeze nord-vestul Transilvaniei Ungariei.
La 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.
Pentru a-si recupera teritoriile pierdute, tara noastra a intrat în razboiul antisovietic la 22 iunie 1941, eliberând teritoriile ocupate de U.R.S.S.
Continuarea razboiului peste Nistru, nu a fost sustinuta de cea mai mare parte a societatii românesti.
În conditiile contraofensivei sovietice din anii 1943 – 1944, atât Ion Antonescu, cât si regele Mihai I si opozitia au initiat actiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm etc., pentru iesirea României din razboiul împotriva Natiunilor Unite.
România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, la 23 august 1944, si a semnat armistitiul cu Uniunea Sovietica, la 12 septembrie 1944. Prin lupta, întregul teritoriu al Transilvaniei a fost eliberat la 25 octombrie 1944.
Orientarea externă a României la începutul regimului Ceauşescu
Noul secretar general nu a fost ales aşa cum prevedea Constituţia Republicii Populare, adică prin întrunirea Biroului Politic. În schimb, se pare că primul ministru Ion Gheorghe Maurer s-ar fi întâlnit neoficial cu Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici, doi membri proeminenţi ai Biroului încă din 1955, primul ocupâdu-se de „cadre”, adică de avansarea ierarhică a membrilor de partid, în timp ce ultimul asigurase funcţia de ministru de Interne, postură din care se făcuse direct responsabil pentru atrocităţile comise în pentenciarele româneşti de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Acest „triumvirat” a decis ca cea mai înaltă funcţie de conducere să îi revină celui mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu.
Primii ani ai „epocii” ceauşiste s-au defăşurat într-un climat internaţional favorabil. În plan intern, noul secretar general modifică titulatura partidului, care va fi cunoscut acum sub numele de Partidul Comunist Român, iar la Congresul al X-lea, desfăşurat în vara aceluiaşi an, România devine Republică Socialistă, având totodată şi o nouă Constituţie, iar funcţia de prim-secretar va fi înlocuită ca denominaţiune cu aceea de secretar general. În plan extern, RSR cotinuă politica de autonomie iniţiată în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej, ridicând în 1967 relaţiile cu Republica Federală Germană la nivel de ambasada (raporturi comerciale fuseseră iniţiate încă din 1963). Tot în acelaşi an, România adoptă o poziţie diferită de restul blocului comunist în privinţa Războiului de Şase Zile, evitând catalogarea şi condamnarea Israelului drept stat agresor. Ca o recunoaştere şi o recompensare a politicii externe româneşti, ministrul de Externe Corneliu Mănescu este invitat să prezideze Adunarea Generală a ONU (septembrie 1967), fiind totodată primul reprezentant al unei ţări socialiste căruia i se încredinţa o astfel de funcţie.
În primăvara anului următor, preşedintele francez Charles de Gaulle vizitează Bucureştiul, impresionat fiind de imaginea „comunistului bun” pe care Ceauşescu începuse să şi-o construiască cu mare grijă. Se pare că generalul francez îşi propusese atragerea secretarului general al PCR de partea proiectului unei Europe a naţiunilor, eliberată în Vest de sub tutela militară a NATO, iar în Est de cea a Tratatului de la Varşovia. Precaut, Ceauşescu a decis să nu rişte, în ciuda retoricii bombastice pe care a folosit-o şi care se plia direct pe ambiţiile lui de Gaulle, fapt care se pare că l-ar fi dezamăgit profund pe preşedintele francez. Acesta a înţeles perfect strategia ceauşistă de construire a unei imagini independente şi disidente în cadrul blocului sovietic, susţinută de simpatiile şi fondurile occidentalilor.
Sfidarea: august 1968 sau zenitul comunismului românesc
Cel mai tensionat moment prin care a trecut lagărul socialist după evenimentele din 1956 a fost cu siguranţă invazia Cehoslovaciei de către forţele Tratatului de la Varşovia din vara anului 1968. Aici, nou instauratul guvern Dubcek încerca să impună o perspectivă reformistă asupra politicii interne. Dezideratul conducerii de la Praga a devenit iritant pentru Moscova atunci când, încurajate de iniţiativele lui Dubcek, forţele liberale din Cehoslovacia au pretins alegeri libere, reintroducerea pluripartidismului şi recuzarea Tratatului de la Varşovia. Era prea mult pentru Dubcek însuşi, care se vedea imobilizat, situaţie pe care o va experimenta şi Gorbaciov după două decenii, între forţele conservatoare, pe de o parte, care cereau abolirea haosului politic şi social şi reinstaurarea controlului partidului asupra societăţii, şi reformiştii radicali, pe de altă parte, care doreau să se dea curs democratizării autentice. Pretextând un complot al forţelor fasciste, contrarevoluţionare, trupele Tratatului de la Varşovia, dintre care lipseau cele ale României, au intrat în noaptea de 20-21 august în Praga, punând un sfârşit abrupt ambiţiilor aripii reformiste a Partidului Comunist Cehoslovac.
Evenimentul a scandalizat Occidentul, dar o surpriză poate mai mare a produs-o reacţia secretarului general al PCR. Acesta a condamnat în termeni catgorici invazia, ferindu-se totuşi de a nominaliza concret pe cei ce se făcuseră responsabili de punerea ei în practică.
Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia (URSS, Ungaria, Bulgaria, Polonia, RDG, n.m., C.E) – sublinia Ceauşescu – constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru a-şi apăra independenţa naţională, pentru egalitatea în drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc.
Secretarul general al PCR se opusese de la bun început unei soluţionări violente a situaţiei din Cehoslovacia. Atitudinea sa constituind un impediment pentru funcţionalitatea Tratatului de la Varşovia, ceilalţi membri ai alianţei militare l-au ignorat pur şi simplu, nemaiinvitându-l să participe la dezbaterile preliminare invaziei, pe care a continuat să le denunţe cu vehemenţă. Opiniile conform cărora Ceauşescu a doveit un curaj ieşit din comun în condamnarea invaziei, riscând astfel repetarea ei în România, nu sunt întemeiate: deşi au existat manevre militare în peninsula Crimeea şi pe lângă graniţa cu Basarabia, Kremlinul nu s-a îndoit niciodată de viitorul comunismului românesc, fiindu-i mai uşor astfel să treacă cu vederea „abaterile” de politică externă a Bucureştiului.
Pentru Nicolae Ceauşescu, momentul a reprezentat, aşa cum scrie şi istoricul Florin Constantiniu, „his fines hour”. Suportul popular era la cote aproape nemaiîntâlnite pentru un regim comunist, în timp ce popularitatea internaţională a conducerii de la Bucureşti părea că intrase pe un traseu ascendent imposibil de obstrucţionat. O manifestare lipsită de echivoc a simpatiei internaţionale de care beneficia regimul a constat în vizita pe care preşedintele american Richard Nixon a întreprins-o în anul următor în România. Prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară membră a lagărului socialist (exceptând desigur URSS) a iritat Moscova, creând totodată o durabilă impresie în întreaga lume. Ceauşescu a încercat să obţină de la Nixon clauza naţiunii celei mai favorizate, dar acesta l-a făcut să înţeleagă că decizia aparţine Congresului SUA; vor mai trece încă şase ani până când România va obţine în sfârşit mult-dorita clauză.
După cum se poate observa, resortul motivaţional subiacent deciziilor de politică externă din prima perioadă a conducerii ceauşiste este, în mare, acelaşi cu cel din ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. România de la finalul anilor 1960 se remarcă printr-o reputaţie internaţională de invidiat şi un sprijin intern pe măsură. Ambiţiile Bucureştiului exced etapa distanţării precaute de Moscova, urmărind acum recunoaşterea şi stima cât mai multor state, indiferent de apartenenţa lor ideologică. Pacea internaţională, „desfiinţarea simultană a blocurilor militare”, sau egalitatea şanselor economice sunt vehiculate ca reprezentând principiile de bază ale politicii externe româneşti. Trebuie adăugată, pe plan intern, exacerbarea naţionalismului, care va servi ca premisă pentru edificarea progresivă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii va fi instrumentalizat atât la nivel intern, pentru a obţine adeziunea populaţiei prin apeluri naţionaliste care deveniseră cu timpul deşănţate şi de-a dreptul ridicole – cât şi pe plan extern, în încercarea de a confirma soliditatea conducerii de partid şi sprijinul necondiţionat acordat de partid „marelui cârmaci”.
Istoricul Adrian Cioroianu opinează că momentul 1968 marchează o schimbare substanţială pentru psihologia omului Nicolae Ceauşescu, care se va resimţi şi în politica externă românească, chiar dacă, aş adăuga, nu îi va altera coordonatele fundamentale trasate în ultimii ani ai conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Marginalizare şi delegitimare
Capitalul de simpatie internaţională câştigat de Ceauşescu cu ocazia invaziei Cehoslovaciei nu a dat semne de epuizare decât pe la finalul anilor 1970 şi se poate aprecia că s-a menţinut relativ constant până la începutul anilor 1980. Sub aceste auspicii de politică externă a reuşit secretarul general să impună modelul chinezesc şi nord-coreean de societate, restrângând treptat, începând cu 1971 şi drastic de la începutul anilor 1980, libertăţile economice şi culturale care îşi făcuseră apariţia în cadrul decongestionării parţiale (şi interesate) pe care regimul a operat-o între 1964 şi 1971.
Acordurile de la Helsinki din 1975, având ca dimensiuni constitutive securitatea europeană şi drepturile omului, prima atât de mult clamată de elita politică română după august 1968, a limitat, ironic, şi într-o măsură considerabilă pârghiile de politică externă ale regimului, contribuind în final la deteriorarea imaginii internaţionale şi chiar la colapsul acestuia. Impulsionate de invazia Cehoslovaciei, acordurile reprezentau totodată şi o transformare a principiilor consacrate de politică internaţională, accentul mutându-se treptat de la geopolitică la respectarea şi protecţia drepturilor omului.
Pentru RSR, acordurile de la Helsinki, care au coincis cu primirea clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite, s-au tradus în condiţionarea acesteia de liberalizarea emigraţiei, în special a celei evreieşti, către America. Treptat, liberalizarea emigraţiei s-a transformat în respectarea drepturilor omului, ceea ce a deranjat tot mai mult regimul de la Bucureşti, erodându-i totodată capitalul internaţional obţinut cu atâtea eforturi. Cert este că în 1988, Ceauşescu a decis să renunţe la clauză, pe motiv că prin intermediul ei, Congresul Statelor Unite se implica arbitrar şi nepermis de mult în politica internă a Republicii Socialiste România. Preşedintele Reagan, un anticomunist convins, avusese intenţia de a retrage clauza Bucureştiului încă din primul an al instalării în funcţie, dar a fost nevoit să renunţe la presiunile Congresului şi, mai ales, a oamenilor de afaceri americani care găseau comerţul cu regimul român foarte profitabil. Pe lângă argumentele de natură economică, cele de natură morală conţineau următoarea dilemă: dacă renunţarea Americii de a acorda clauza naţiunii celei mai favorizate României comuniste ar elimina practic şi fragila, totodată unica modalitate de a-l constrânge pe Ceauşescu să accepte emigrări şi respectări parţiale şi temporare ale drepturilor omului, fie şi numai în perioada acordării clauzei?
Obtuzitatea lui Ceauşescu în ceea ce priveşte ultimul considerent, cel moral, a fost dublată şi de lipsa de inspiraţie dovedită în cazul politicii economice internaţionale a regimului. Astfel, în cea mai bună tradiţie comunistă, Ceauşescu se încăpăţânase să menţină, ba chiar să amplifice industrializarea forţată a ţării, în ciuda faptului că nu dispunea de resurse naturale cu care să poată oferi sustenabilitate unui astfel de demers, fiind nevoit să importe minereu de fier şi cărbune din China şi Lumea a Treia. Această strategie presupunea injecţii masive de capital occidental care, cumulate, sporiseră datoria externă a României de la începutul anilor 1980 la peste zece miliarde de dolari. Pentru a-şi păstra mobilitatea internaţională, ameninţată acum de uriaşele creanţe la FMI sau Banca Mondială (organisme la care România se afiliase la începutul anilor 1970), Ceauşescu a decis suplimentarea exporturilor (consistând în principal din mărfuri de proastă calitate şi fără prea mare căutare pe piaţa occidentală), concomitent cu reducerea importurilor. Deficienţele majore ale acestei strategii economice erau canalizate în totalitate asupra societăţii româneşti, care începuse să sufere privaţiuni comparabile cu cele care au însoţit instaurarea regimului, cum ar fi reintroducerea raţiilor alimentare sau limitarea drastică a consumului de energie electrică şi termică. Datorită noului tip de politică economică externă, Ceauşescu a pierdut sprijinul oamenilor de afaceri americani, care nu mai aveau nici un avantaj din continuarea relaţiilor comerciale cu un partener care limita considerabil importurile de produse americane.
În aceste condiţii, secretarul general al PCR a încercat să compenseze deteriorarea relaţiilor economice cu Occidentul printr-o tardivă şi parţială ameliorare a raporturilor cu CAER. După cum argumentează celebrul istoric Vlad Georgescu, URSS reprezenta acum principala piaţă de desfacere a oţelului românesc, ca şi una din principalele surse de aprovizionare cu hidrocarburi. Astfel,
Schimburile comerciale cu Uniunea Sovietică au crescut într-o manieră spectaculară (sic!), de la 17% în 1982 la 22% în 1984 şi 26% în 1985. Potrivit unei emisiuni în limba română a postului de radio Moscova, în 1986 schimburile au atins o pondere de 33%. Exporturile româneşti în Uniunea Sovietică includ în principal oţel şi maşini unelte, avioane şi armament produs sub licenţă sovietică, vagoane de cale ferată, echipament petrolier, bunuri de larg consum şi alimente. În schimb sovieticii şi-au sporit livrările de materii prime, în special minereu de fier, gaze naturale şi petrol.
Georgescu continuă: „Potrivit «programului româno-sovietic pe termen lung de dezvoltare a colaborării economice, tehnologice şi ştiinţifice», semnat de Ceauşescu şi Gorbaciov în mai 1986, Bucureştiul a acceptat de asemenea «o cooperare largă» pe planul politicii economice, ştiinţifice şi tehnice, în domeniul investiţiilor de capital, al standardizării produselor şi specializării industriale.” Într-un târziu, conducerea de la Bucureşti a aprobat iniţierea unor contacte directe între reprezentanţi ai industriei româneşti cu omologii lor sovietici. „O astfel de atitudine” susţine istoricul român, „ar fi fost de neînchipuit în anii ’60-’70. Faptul a devenit posibil numai în urma unei infinit de proaste administrări a economiei şi a incapacităţii clasei aflate la conducere de a promova orice fel de reforme pe plan intern.”
La începutul lui decembrie 1989, regimul Ceauşescu se confrunta cu un „internaţionalism izolat” accentuat atât de ostilitatea cu care era perceput în Occident, cât şi de mefienţa cu care era tratat, cu excepţia parţială a Albaniei şi a Republicii Democrate Germane, în interiorul „lagărului socialist”. Bucureştiul încerca prin orice mijloace posibile să creeze o alianţă de state comuniste ostile reformismului gorbaciovist. În afara potenţialilor aliaţi din Europa de Est (unde numai regimul Honecker putea fi luat în calcul ca susţinător al comunismului românesc), Ceauşescu se orienta spre China, Coreea de Nord şi Cuba. Fără succes însă. Toate aceste state, deşi unite prin dogmatism ideologic şi conduceri autocrate rigide, se diferenţiau radical din multe alte puncte de vedere, fiind totodată confruntate cu o multitudine de dificultăţi interne care s-au dovedit mai importante decât potenţialele avantaje derivabile din iniţiativa lui Ceauşescu.
Fezabilitatea unui „front unit al «potrivnicilor» (rejectionists)” era deci caducă. Dar acesta nu era nici pe departe singurul dezavantaj major cu care se cofrunta regimul Ceauşescu. Din perspectivă internă, lipsa de popularitate a regimului comunist român atinsese cote alarmante, ca urmare a privaţiunilor la care societatea fusese supusă pentru ca Bucureştiul să finalizeze absurdul plan de achitare integrală a datoriei externe pe care RSR o acumulase continuu de la începutul anilor 1970. „Comunismul xenofobic”, o continuare şi o amplificare a naţionalismului prin intermediul căruia Ceauşescu urmărise să consolideze relaţia regimului cu societatea în jurul unui naţionalism hipertrofiat îşi epuizase la rândul său resursele mobilizatoare (ca o ironie a istoriei, acestea îşi vor dovedi din plin eficienţa în perioada post-comunistă).
Disidenţa calculată, filigranul politicii externe a României comuniste
Se poate afirma că primele puseuri independentiste ale Bucureştiului în perioada conducerii lui Gheorghiu-Dej au apărut în a doua jumătate a anilor 1950, iar momentul vizibilităţii lor maxime l-a constituit retragerea armatelor sovietice din RPR în 1958. Ulterior, aşa cum am putut constata, deceniul următor va fi martorul amplificării orientărilor de politică externă divergente între Bucureşti şi Moscova. Însă nu se poate afirma în nici un caz că Dej a manifestat acest tip de atitudine încă din 1948, de la preluarea puterii, aşteptând însă oportunitatea punerii ei în practică. Conducerea de la Bucureşti era dimpotrivă, foarte precaută şi chiar servilă în relaţiile pe care le întreţinea cu Uniunea Sovietică; distanţarea faţă de aceasta s-a produs ca urmare a oportunităţilor (şi dezacordurilor) economice apărute între timp, pe care Dej le-a abordat în manieră pragmatică.
După 1965, Ceauşescu a preluat şi extins parametrii de politică externă trasaţi de predecesorul său, operând în acelaşi timp o restalinizare treptată a politicii interne. Disonanţa între orientarea internaţională şi cea internă manifestată de comuniştii români l-a condus pe reputatul profesor Michael Shafir la concluzia că regimul „simula” schimbarea în interior, pentru a mima încadrarea într-o epocă globală a reformelor practicate atât în Occident cât şi în lumea comunistă, afişând în plan internaţional o „permanenţă simulată”, concretizată prin apartenenţa tot mai formală a României la organizaţii ca Tratatul de la Varşovia sau CAER.48 Bucureştiul încerca astfel să extragă un maximum de beneficii de la ambele tabere căutând totodată să îşi creeze cât mai puţine obligaţii şi deci să acţioneze cât mai necondiţionat posibil în plan extern. Un deziderat care nu s-a materializat până la urmă (eforturile lui Ceauşescu de a achita datoria externă a ţării probează gradul ridicat de dependenţă a RSR faţă de centrele financiare occidentale, dependenţă care îl va constrânge, împotriva voinţei sale, la reîntărirea relaţiilor cu Moscova) şi ale cărui consecinţe vor antrena tensiuni sociale (introducerea raţiilor alimentare şi a cartelelor, dublată de un regim poliţienesc extrem) exprimate în final prin Revoluţia din decembrie 1989 şi capotarea regimului.
România comunistă şi-a construit autonomia internaţională în raport cu „lagărul socialist”, în primă fază, dar a ajuns după 1980 să se izoleze şi faţă de Occident (decizia lui Ceauşescu de a renunţa la clauza celei mai favorizate naţiuni în 1988 este exemplificatoare în acest sens). Pe cale de consecinţă, ceea ce ar surprinde probabil amprenta distinctivă a comunismului românesc în plan internaţional ar fi disidenţa calculată relativ la propria tabără ideologică. Aceasta i-a permis ameliorarea relaţiilor politice şi economice cu Occidentul, care au intrat însă pe o pantă descendentă după semnarea acordurilor de la Helsinki în 1975 şi afirmarea tot mai pronunţată a drepturilor omului ca factor de primă importanţă în relaţiile interstatale.
Nu am clarificat până în acest punct caracterul insolit al politicii externe a României în intervalul 1948-1989. O voi face amintind faptul că regimurile comuniste care nu au fost aduse la putere de Moscova (Iugoslavia, Albania, China) au devenit independente în timp faţă de centrul lumii comuniste deoarece, bineînţeles, nu erau integral controlabile, aşa cum îşi dorea Kremlinul. Eforturile lui Stalin şi ale lui Hruşciov în acest sens (în cazul Iugoslaviei, respectiv în cazurile Albaniei şi Chinei) au avut efecte contrare celor urmărite de liderii sovietici: au antrenat glacializarea relaţiilor dintre aceste state şi Uniunea Sovietică.
România nu se încadra în categoria mai sus amintită. Mai mult, Partidul Comunist Român era, înainte de 1945, cel mai mic şi mai puţin influent dintre toate partidele comuniste est-europene. Pe cale de consecinţă, eforturile Moscovei în vederea răsturnării monarhiei şi comunizării României au fost consistente. În pofida faptului că a fost instalat la putere literlamente cu ajutorul tancurilor sovietice, comunismul românesc s-a distanţat profund de Moscova după nici două decenii. Nu a devenit însă cu adevărat independent: şi-a calculat disidenţa – „simulând” continuarea prezenţei în Tratatul de la Varşovia şi CAER, organizaţii instrumentalizate de sovietici – în manieră pragmatică şi urmărind exclusiv autoconsolidarea, indiferent de provenienţa resurselor puse în slujba acestui deziderat.
După decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a Organizației Mondiale a Comerțului, în 2004 ea a devenit membră a NATO iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.
Liderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei și Georgiei. Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO. În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România.
România și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană. Relațiile economice turco-române au statut privilegiat. În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.
Relațiile României cu Republica Moldova au un statut special, având în vedere că cele două țări folosesc practic aceași limbă și au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991). Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România. În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiții – realități ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană.
România a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol și de gaze din zonă. Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție. CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat României 79,34% din zona în dispută. Astfel, României îi revin 9.700 km², iar Ucrainei îi revin 2.300 km². Prin decizia CIJ, Insula Șerpilor rămâne în componența Ucrainei. Aceasta a fost a 100-a decizie a CIJ de la înființarea sa. O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.
Comentarii recente