Trandafirii roșii – Poem dramatic în trei acte, în versuri, de Zaharia Bârsan. De numele lui Zaharia Bârsan se leagă mai multe volume de poezii, povestiri, piese de teatru și memorialistică. Slujitor al Thaliei, actor și director de scenă, este ctitor al teatrului românesc din Transilvania, primul director al Teatrului Național din Cluj (înființat în 1919).
Zaharia Bârsan
Se face ziuă (1914), Trandafirii roșii (1915), Domnul de rouă (1938) sunt creațiile sale dramatice cele mai reprezentative.
Două par să fie dominantele creației sale estetice, romantismul structural al scriitorului și categoria frumosului care-l apropie de estetismul parnasian și, cel puțin conceptual, de formula „artă pentru artă”.
Nici nu surprinde atracția exercitată asupra sa de Oscar Wilde și Hugo von Hofmannsthal, mai apoi de D. Anghel sau E. Garleanu. S-a vorbit de „similitudini” cu Printul fericit, ciclu de povestiri ale lui Wilde, de o posibilă paralelă cu Dorian Gray și cu Claudiu, ultimul, eroul lui Hofmannsthal din Nebunul și moartea, pe tema relației artă-individ-societate, artă și viață: „între Dorian, de pildă, care se sfârșește pentru că nu cunoștea un alt univers decât pe acela al artei, Claudiu, care moare dându-și seama de imposibilitatea eludării existenței, și Zefir, poetul, care se jertfește ca artist pe altarul umanității, se desfașoară se pare o întreaga gama de posibile profesii de credință artistică”
(C. Simionescu).
O operă confesivă, invadată de lirism și sentimentalism sufocant, în care apar siluete de poeți, în ipostaze de călători și visători, ființe perisabile, dar pe care le singularizează harul și le sustrage percepției comune. Zefir pare a fi un prinț-poet venit de departe, care-și misterizează originea și existența, un peregrin care ajunge la curtea împaratului din povestea Trandafirilor roșii. Ca și celălalt poem dramatic, Domnul de rouă.
Trandafirii roșii ar fi ca specie o feerie de tip folcloric, un basm în care personajele poartă nume simbolice extrase din zona folclorului și onomasticii populare (Zefir, Promoroaca, Pâcla, Rouă, Saga, Moș Amurg) și sunt proiectate într-un cadru mitic. Țara mitică a împaratului este amenințată de un dușman foarte puternic. Revine lui Val-Voievod, alesul Lianei, fiica împaratului, rolul de a apăra țara și a-l înfrânge pe invadator. Cândva un cântăreț a adastat la palat și a salvat-o pe domnița asupra căreia plana un blestem, anume să dispară din viață dacă nu i se va aduce în fiecare zi un trandafir roșu. Un poet sau un „drumeț”, „cu fața duioasă, ca de sfânt”, Zefir, va aduce trandafirul înroșit cu propriul sau sânge.
În momentele de cumpănă, el se avântă în luptă asemeni unui arhanghel și salveaza țara. Floarea „visului de sânge”, semn al speranței și bucuriei, este mai ales un simbol al iubirii și al jertfei, Liana îl preferă pe Val, fără să aibă știre de iubirea pe care i-o poarta, cu mari sacrificii, taină ce o ascunde până în final, când întreaga grădină apare plină de trandafiri roșii, misterul florii.
buchet din trandafiri rosii si albi
În ziua cununiei, se asteaptă ca fata să primească ultimul trandafir și să dezlege blestemul.
Drumețul poet, făcător de miracole, i-l oferă și cade mort la picioarele prințesei. Opera a unui „imaginativ”, a unui „visator”, care adesea evoluează spre miraculos și fantastic, capodopera Trandafirii roșii reflectă plenar tendința romantică dominantă a poeziei și teatrului lui Zaharia Bârsan. Un romantism epigonic, desigur, dar proaspăt înca, cu preferințe pentru simbol și mit, un romantism clasic, în sensul definiției lui Tudor Vianu, iar autorul poemului dramatic un „romantic echilibrat”
(I. Ceuca).
Basmul simbolic trimite direct la romanticii germani. Ambianța basmologică este sesizabilă în decor, în onomastică, în evenimente, în vraja-blestem care face din fiica împaratului o prizoniera a destinului, în salvarea ei miraculoasa (poezia salvatoare a lumii), în frumusetea gestului și sacrificiului poetului (Zefir).
Un destin asumat, deoarece el accepta jertfa voluntar. „Justificarea se află pe planul afectelor și al creației. Iubirea apare aici ca un dat, o fatalitate care nu se explică. Zefir ințelege că nu i se poate sustrage. Dar ea are și o revansă pe planul artistului: e cea care-l inspiră pe poetul Zefir, dăruindu-i, astfel, nemurirea”
(I. Ceuca).
Critica a pus în valoare coincidența tematic-motivică cu Luceafarul. Zefir-Liana ar repeta schema conflictului din poemul eminescian între iubirea aspirație spre cunoaștere și comuniune (Zefir) și iubirea telurică (Liana).
Ar fi vorba și aici de o iubire spiritualizată, cu valoare de destin, platonică. Și aici actul contemplației implică și pe cel al creației. Trandafirii roșii devin atunci simbolul iubirii și jertfei, cu cuvintele autorului: „un poem simbolic în care se arată cum un artist este capabil să jertfească totul, chiar și viața, pentru o idee, în cazul de fața dragostea, fără a cere nimic în schimb”.
În general, trandafirul trece drept simbol al perfecțiunii (artistice), simbol al iubirii care se dăruiește, o mandală mistică.
În sens creștin, este simbolul rănilor lui Christos, transfigurare a picăturilor de sânge. La greci, era o floare albă, dar cand Adonis a fost rănit de moarte, sângele lui a colorat trandafirii consacrați zeiței ocrotitoare, Afrodita.
Roșul și albul „apar cu valoarea lor simbolică tradițională, pe toate planurile, de la cel profan la cel sacru: în deosebirea ce se face între ofrandele de trandafiri albi și trandafiri roșii, ca și în diferența dintre noțiunile de pasiune și de puritate, pe de o parte, și cele de iubire transcendentă și de ințelepciune divină, pe de altă parte”
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, voi. III, 1995, p. 177).
înroșirea trandafirilor din finalul poemului dramatic al lui Zaharia Bârsan este semn al creației animate de iubire și al frumuseții în stare pură. Artistul, demiurg creator, trece dincolo de sfera fenomenală a aparențelor, jertfindu-se, dar dobândind în schimb nemurirea. Geniul romantic cunoaște prin poezie și iubire, ca experiența unică și absolută, în consecința inadecvării totale la condiția terestră. Pe poeți, cum spune împaratul din piesa, „Să nu-i hulești! Au daruri de-a dreptul de la cer.” Versul lung, muzical, baladesc alternează cu versul scurt. Critica a receptat diferit celebra piesă. Eugen Lovinescu punea la îndoială originalitatea ideii și-l acuza pe autor de plagiat pentru similitudinile cu unele scrieri ale unor D. Anghel, O. Wilde sau I. Gârleanu, situându-l în curentul semănătorist („Fără a milita ideologia sămănătoristă, poeziile d-lui Zaharia Bârsan sunt, totuși, asemănătoare prin banalitate și imitație”).
Al. Ciura l-a numit „cel din urmă romantic care a mai rămas în picioare”, Mihail Sorbul numea piesa în discuție „cea mai bună feerie a noastră”, iar Ioan Massoff afirma că „Poemul lui Zaharia Bârsan constituie un moment în dezvoltarea dramaturgiei românești”.
O. Calinescu trimitea la Înșir`te mărgărite cu precizarea: „Tot ce e plin de imaginație în Victor Eftimiu este coborât aici la chipul sentimental”.
Piesa lui Zaharia Bârsan nu este, însă, dupa Iustin Ceuca, nici pe departe inferioară celei a lui Victor Eftimiu, ci „superioară acesteia prin câteva elemente esențiale: valoarea filosofică a simbolului, prezența tragicului (dezvoltarea pe verticală și nu pe orizontală), sinceritatea și intensitatea lirică, unitatea acțiunii”.
Comentarii recente