Sluga, nuvelă de Zaharia Bârsan

Ion tocmai eșia pe poartä, când părintele stinse lampa. Cum era călare, l’a văzut cum s’apleacă peste masă. Și-apoi se făcu întuneric.
Era o noapte de toamnă uscată. De vre-o trei zile norii se rostogoliau pe cer, dar nu se ‘ndura sä plouă. Pe uliță nu mai era suflare de om și rar mai licăria pe la vre-o fereastră vre-o tremurătură de lumină.
Ion mergea cu caii la pași căci știa, cât sunt de osteniți; trei poște de drum, pe care le făcuse ziua aceea, nu era glumă. Mergea, și chipul părintelui aplecat peste lampă nu-i eșia din minte. Ce om fericit mai e și părintele, își gândi Ion. Toată ziua nu face mai nimic și noaptea doarme la căldură. Și apoi se gândi iarăși: Nu-i el stăpân? El e!… Și se împăcă cu gândul ăsta.
„Dar e om bun părintele, Dumnezeu să’i dea sănătate. Dacă n’ar fi fost el ce m’ași fi făcut?
Iacă, sunt mai 40 de ani de când îi slujesc. De nu mă băga slugă, ce m’ași fi făcut eu în lumea asta? M’ași fi prăpădit”.
Și cum vorbia Ion așa cu sine însuși, îi trecu prin minte, ca o lumină, vremea de-acum patru-zeci de ani, și se cutremură.
Era tânăr atuncia și’și avea și el gândurile lui. Cu Ana s’ar fi potrivit, așa de bine! Ce fată bună era! Dar i-a fost scris ei să moară de mâna câinelui de Avram și el să rămâie singur în lume. Și ce dragă’i era lui Ana. Hei, dar dacă n’a avut noroc…
Și mergea Ion așa depănându-și trecutul în pasul calului! Eșise din sat și urca grindul morii, cu gropile lui ce se deschideau de-o parte și de alta a drumului ca niște guri flămânde. Când ajunse de-asupra, își aruncă ochii pe luncă la vale înspre râu; credea c’o să vadă vre-un foc arzând colo departe la locul știut. Dar nu era nimic: Florea tovarășul lui din nopțile trecute, nu venise încă.
Începu să coboare, luându-și firul gândurilor. De-odată la o cotitură se cutremură și se sgârci pe cal, de se opri calul în loc; i-se păru că simte pe Avram în urma lui. Se uită bine, dar… nimic, și-și făcu cruce. Îi înghețase sufletul.
„Hi, cai, hii!” și porni la trap. Ar fi vrut să scape de toate gândurile, să, le lase în urmă… Dar, de geaba,… că gândurile sânt ca umbra omului,.. și chipul lui Avram nu ‘i mai eșia din minte. Îi făcea rău bătrânului chipul ăsta și se trudia să’și îndrepte gândul în altă parte. La ce să se gândiască? La părintele. Cum o fi dormind el acuma! Hei, d’apoi, nu’i el stăpân? El e, – iși răspundea Ion singur, și se împăcă.
Trecu pe lângă moară și vuetul apei de la scocuri și lătrăturile câinilor îl mai liniștiră. Își luă sarica pe umeri că începuse să-i fie frig și gândindu-se la focul pe care avea să’l aprindă îndată ce va ajunge la marginea râului, își îndemnă caii.
Cum ajunse, îi împiedică pe toți patru cu căpestrele și le dădu drumul. Apoi hai după găteje… și peste puțin focul prindea să, se ridice, pe când Ion iși umplea alăturea pipa tacticos că nu mai avea de ce să să grăbiască.
Vuetul apei de la moară, ce de-abia se mai auzia, se îngâna cu al râului, înfiorând desimea întunericului. Focul ardea înfundat, făcând mai mult fum decât flacără. Ion ședea lungit privind cu ochii lui cei mici în pară și pufăind din pipă, ca un om fără nici o grije.
Mic și mototolit, cum ședea acolo, de l’ar fi văzut cineva mai de departe, ar fi crezut că cine știe ce vrăjește. Din când în când se îndrepta din spete și privia înspre sat, ascultând. Și-apoi se gândia: Ce dracu de nu mai vine Florea! Nebun, așa cum e el, da vorba-i; că e cu cineva. Florea știe să spue o grămadă de comedii. Ce-o fi de nu mai vine!? Numai de nu s’ar fi abătut pe la crâșmă…
La gândul ăsta fața lui Ion se înoră. De câte ori vine Florea cam… în doi peri, totdeauna’l necăjește. S’agață de el așa din nimic. Noroc că Ion e om liniștit, căci altfel de câte ori nu s’ar fi certat.
I se părea că-l vede pe Florea pornind din curte, aprinzându-și țigara, îl vedea cum trece pe la biserică, apoi pe la îngropătoarea din marginea satului, și’l vedea într-un târziu urcând grindul morii…
Aici gândul i se opri de-odată și chipul lui Avram îi veni iar în minte. Își făcu cruce ca de ucigă-l toaca. Și se mai liniști. S’apoi de atâta mar’ de ani îi mai trecuse și lui necazul. Că de mult a fost… de mult… Dacă l’ar fi prins atuncia, i-ar fi dat una în cap, și atâta era. Dar n’a avut parte, că jandarmii au pus mâna pe Avram și l-au dus… și… a scăpat și el de păcat.
A fost mai bine așa – își gândi Ion – da, da… mai bine. Prăpădit cum era atunci, i s’a făcut părintelui milă și l-a băgat slugă. Și iaca… sunt mai 40 de ani de când o duce. Ion al popii în sus, Ion al popii în jos: tot satul îl cunoaște.
Dar dacă Avram n’ar fi omorât pe Ana, cum ar fi fost?… He… ce bine ar fi fost atunci… Altfel ar fi fost… altfel își răspunse Ion, și sufletul i se înduioșă, de era gata să-l pornească plânsul, când de-odată răsună din deal glasul lui Florea:
– „Uiu, mă Ioane măă”.
La chiotul ăsta toate gândurile i se spulberară. Se sculă și se duse de mai aduse un braț de ramuri uscate de pe marginea râului, mai puse pe foc, se uită odată la cai, cari pășteau liniștiți în apropiere, și-apoi se așeză iarăși. Auzia în depărtare tropotul cailor lui Florea, care se apropia.
Cât ce sosi și dădu drumul cailor, Ion îl întrebă:
– Da, unde-ați fost azi, Floreo, de vii așa târziu?
– „În pădure, – răspunse acesta necăjit. – Am muncit ca un câine, știi drumu ăla rău dela calea roșie? Acolo.
Mi-a intrat o roată într-un făgas și-am ridicat, de gândiam că’mi ies ochii. Noroc cu nenea Ilie, că tocmai trecea cu carul pe drumul de lângă luncă. I-am, cerut caii și i-am pus înainte: Altfel acolo mă bătea Dumnezeu.
– Hei bine c’ai scăpat și nu te mai necăji.
Cum să nu te necăjești mă! d’apoi asta-i viață, arză-o-ar focu s’o arză, asta’i viață? De de nu era nenea Ilie, ce mă făceam, ma? Acolo mă lua dracu, acolo zău.
Ion nu mai avea curajul să zică ceva. Îi era teamă să nu’l supere cu vre-o vorbă, cum era necăjit, c’apoi numai scăpa de Florea pan’ la ziuă.
Și când am venit acasă continuă Florea – ce crezi că mi-am auzit?
Vorbe bune, ce? Așaa… Mi-a strigat din ușe stăpânu: Ticălosule, acuma se vine? Ai să’mi prăpădești vitele, bețivule! Auzi, mă Ioane? Auzi? Îm-i venia măi să mă dau cu capul de-un zid și s’o isprăvesc. Dacă a fost drumul rău eu sunt de vină?
– Stăpâne… încercai eu să-l deslușesc.
– Taci nerușinatule, să nu zici o vorbă ca-ți crap capul!…
– Ce era să mai zic? Am tăcut și mi-am văzut de treabă. După-ce mi-am descărcat lemnele, m’a chemat să mănânc. N’am vrut să mă duc. Prea eram otrăvit. Mi-am luat caii și-am plecat.
Ion asculta cu ochii pierduți în foc, înlemnit. Tot ce’i spunea Florea nu era ceva nou pentru el. Le știa el bine! Mai de mult, când era mai tânăr, așa era și el, îi cădea rău vorba de dojană. Da încet, încet s’a învățat. He, de câte ori nu s’a culcat și el nemâncat! Da la urma urmii cine era flămându? Tot el.
Amândoi steteau tăcuți unul lângă altul, duși pe gânduri. Pe fețele lor se juca para focului.
Florea era tânăr și voinic, dar era amărât rău feciorul, se vedea după fruntea ce i se încreția a necaz și după privirea lui încruntată.
Au stat așa o bucata bună de vreme. Florea tot aștepta să mai zică și Ion ceva, dar de geaba. Lui Ion îi era frică să-și ridice și capul.

citat de Anton Pann

citat de Anton Pann

Asta nu mai e viață!…” zise într’un târziu Florea încet. Am să mai stau până la Crăciun, și noroc bun: îl închin dracului.”
– Și ce-ai să faci? îndrăzni Ion să-l întrebe.
– „Ce-am să fac?” Mă, să știu că’mi fac o colibă de găteje, uite ici și Florea bătu necăjit cu palma pământului. Dar să știu că’i coliba mea. M’am săturat, de slugărie. Da ce… Să-i muncești de dimineață până seara ca un rob, și-apoi să te înfrunte?”
– Hei, măi Floreo, de giaba măi, stăpânu-i stăpân și sluga-i slugă”.
– Ia fugi, mă, rebejitule, că nici nu știi ce spui… Stăpânu-i stapân, hai? Da stăpânu ce-i ma? Nu-i om? Om e! Da sluga ce-i? Nu-i om și sluga? Spune tu, nu’i om? Atunci de ce să se poarte cu tine, așa!? Dar câine sunt eu, ce?”
– Lasă măi Floreo, băete, nu te aprinde, că’i de giaba!”
– De giaba! Așa ai zis tu toată viața ta, așa ai fost tu. De-a zis popa negru, negru ai zis și tu, că tu ești un prost, mă Ioane, un prost m’auzi?”
Florea ‘l apucă pe Ion de umăr și’l scutură cu putere.
– „Ia lasă-mă ‘n pace!”
– „Ce sa te las? Apoi, nu vezi? O să mori mâine-poimâne, și ce-ai făcut? Ce-ai făcut, că iacă ai îmbătrânit? Te-ai gândit tu vre-odată să’ți faci o căsuță în lumea asta? Nu te-ai gândit, c’ai fost un moleșit și un cap sec. Să ai tu un cuib al tău, o găina a ta, un porc al tau? Să muncești, mă, dar să știi că muncești pentru tine? Te-ai gândit tu?” Ion oftă odată din adâncul rărunchilor, dar nu zise nimic. Îi era teamă să nu’l aprindă și mai tare pe Florea.
– „Ei zi ceva, mă Ion al popii, zi ceva! Ce stai așa? Spune-mi mă, ce-ai făcut tu de când ești? Ți-ai prăpădit viața, omule, ți-ai prăpădit-o”.
Ion rămase cu ochii mari, privind departe’n întuneric și îngână ca trezit dintr’un vis:
– Mi-am pră-pă-di-t-o!…
– „Apoi spune și tu, nu-i așa? Uite… o să mori și tu…, bani n’ai, rude n’ai, n’ai pe nimenii… cine o să te îngroape mă?”
– Părintele mă’ngroapă, părintele mi-a spus odată, că are să mă îngroape pe de geaba”.
– Mă, da prost ești! Cum pe de geaba, mă? Da nu i-ai robit o viață întreagă! Că simbrie nu’ți dă. Apoi asta-i pe de geaba”?
Te-a găsit prost pe tine. Ce ‘ți-a zis când te-a văzut așa al nimănui, – știi că mi-ai spus tu odată ce ți-a zis?” E cam împedicat Ion ăsta, dar hai să’l – iau, să’l iau pe mâncare.” Și așa ai rămas și ți-ai prăpădit viața robotind la străin, săracul de tine”.
– Lasă-mă, măi Floreo, lasă-mă.., nu mă mai răscoli”… – se rugă Ion cu glasul înnecat de plâns, tu ești tânăr, Floreo, ce știi tu!?…
– „Cum, ce știu? Apoi nu te vezi? Măi, dacă mi-ar spune cine-va c’am să trăesc așa ca tine, uite acum lega o piatră de gât, și m’ași arunca în râu”.
– „Lasă-mă Floreo, lasă-mă, nu mă mai amărî, că destul sunt eu de amărât….”
– „Vezi, mi-e necaz – continuă Florea mai domolit mi-e necaz par’că pe toată lumea. Tu ai inimă bună așa e? Ai inimă bună, știu, dar ce folos de viața ta? S’a dus”…
– „Hei, dacă n’am avut noroc, ce să, fac?” îngână Ion și două lacrimi îi alunecară pe obrajii lui uscați.
– „N’ai avut noroc! Dacă nu ‘ți-l’ai făcut, cum să’l ai? Crezi tu că norocul vine așa singur? Ai fost un moleșit, asta e. Ai slugărit o viață întreagă, și cu ce te-ai ales? Uită-te, uită-te la tine. Astea-s haine, mă? tot petece! Ai avut tu vre-odată vre-o haină nouă pe tine? Spune!”.
– „Ce mi-a dat părintele”.
– „Da, ce ți-a dat părintele… De râdeau oamenii de tine, că par’că erai unu dela comedie. Apoi vezi?”
– „Ci lasă-mă măi Floreo, lasă-mă nu mă mai judeca, lasă-mă!” zise Ion și’și îndesă căciula pe urechi necăjit.
– Nu te-judec, dar mi-e ciudă măăă-ă, mi-e ciudă, că te-ai mulțumit o viață întreagă cu osul ce ți l-a aruncat altul, mi-e ciudă el tu crezi că și eu o să trăesc așa, m’auzi? Să știu de bine că mă târăsc ca un vierme, și tot am să ‘mi fac căsuța mea, să fiu în rând cu lumea. Da ce, să mă înfrunte? Că stăpân-ui stăpân și sluga slugă, zici? Da sluga n’are suflet măăă!? Sluga-i câine? Sluga e rob să ducă greul, ca să’și audă vorbe rele? Ce?… Dar tu ce știi? Tu ai fost un prost toată viața ta. O viață întreagă ai fost… slugă… slugă, slugă… ptiu!”
Și Florea se ridică cătrănit cum era și plecă în spre cai. Se opri un moment, și-i strigă lui Ion: „Vezi că se stinge focul, mă slugoiule!” și apoi se perdu în întuneric.
Ion rămase ghemuit și cu căciula trasă, pe ochi. Un nod i se pusese în gât, îl simțea cum i se plimbă de la furca pieptului până la gâtlej, și iar îndărăt. Și ca niște valuri tulburi simțea că-i umblă prin suflet. Se gândea… și par că-i era frică să se gândească la viața lui. Așa era, cum i-a spus Florea, da, așa era. O viață de sluga! Și ar fi putut să fie altfel, ar fi putut!
Își aduse aminte de Dinu din capul satului, cu care copilărise. Și Dinu fusese sărac, sărac și el. Da Dinu ce era acuma Om cu stare… cu feciori mari și văzut în lume… pe când el?
Ii pododi plânsul și plânse liniștit și oftă până ce auzi glasul lui Florea mai încolo: „Nea, gloabă, mâncate-ar viermii să te mănânce!!”
– „Măi Floreo, ia vino încoa… vino încoa… să-ți spui: Știi tu mă de ce sunt eu așa cum sunt, știi tu cine m’a adus pe mine aici? Avram mă, Avram mi-a mâncat mie norocu și m’a împins de pe drumul oamenilor, Avram, câinele de Avram. Stai să-ți spui, șezi ici, șezi și ascultă.
Florea se așeză, lângă el.
Am fost și eu odată tânăr, mai Floreo.
Și era pe vremea mea o fată, de-o chema Ana. Cu aia mă potriveam eu.
Odată, la joc, Avram morariul, – ai auzit tu de el, ăla de-i la Gherla – s’a necăjit nu știu din ce pe un fecior și-a luat un scaun de la lăutar, și când să dea, feciorul s’a ferit și a lovit pe Ana drept în cap, de-a căzut moartă. Știi tu asta, măi? Crezi tu, că eu nu mă gândiam atunci să fiu om în lume, să-mi fac căsuță, cum zici tu? Da dacă, mi-a omorât norocu, ce mai puteam să fac? Am rămas așa pustiu și nu știu cum, că par’că mi-ar fi omorât sufletul. Vezi, vezi mă, de ce am ajuns eu asa? Vezi”?
Îl înecă plânsul și nu mai putu să vorbiască. Florea se uită la el și par’că-i părea rău că fusese așa de aspru adineauri.
Un vânt ușor prinse să vâjâe printre ramurile sălciilor de lângă râu, îngânându-se cu vuetul apei. Din când în când s’auzia pasul cailor din apropiere. O frântură de lună se uita veselă printr’o destrămătură de nori.
Florea îi puse căpătâiu o mânecă de sarică, și se culcă.
Ion se potoli de la o vreme și se sculă să mai adune ceva vreascuri să pue pe foc.
Tocmai când se întorcea, auzi pe drumul de la moară tropot de cai. Trebue să fie Mărin – își zise – sluga notarului. Da unde o fi fost, de vine asa târziu?
Aruncă vreascurile pe foc și se așeză din nou la loc.
Până să-și umple pipa, Mărin descălecă și dădu drumul cailor. Când să se apropie, Ion îi făcu semn, că Florea doarme. Atunci Mărin îi spuse pe șoptite:
– Nene Ioane. Știi ceva? Am trecut pe la cârciumă, și știi cine era? Avram morarul, nene Ioane, i-au dat drumul de la Gherlă.
Ion făcu ochii mari și i se păru, că se cufundă pământul cu el. Se ridică în picioare și prinzându-l pe Mârin cu amândouă mâinile de umeri, îl întrebâ co vocea răgușită:
– Avram morarul, zici?
– Avram morarul. Da ce ai de tremuri așa?
Bătrânul nu-i răspunse și rămase de piatră.
Mărin se trânti jos lângă foc:
„Sunt ostenit ca un câine. De azi dimineață de la trei, o fi vremea. Noapte buna! De rămâi deștept, vezi și de caii mei, să nu cumva să treacă. râul”… Peste puțin adormi și el.
Ion sta, de par’că l’ar fi trăznit Dumnezeu. Nu mai știa pe ce lume-i. În sufletul lui se răscoliră valurile vieței sale întregi.
Ochii lui slabi se încordară, de par’că ar fi voit să spintece desimea întunericului. Se simțea mergând în spre sat, intrând… Și apoi trecând peste pragul crâșmei. Și-l vedea înaintea lui pe Avram.
– Avrame, măi, tu mi-ai omorât mie norocu, tu!…
Și ca împins de-o putere nevăzută, bătrânul o porni în spre sat. Voia să se ducă la crâșmă și să-i spuie: „Uite mă, ce-ai făcut tu din mine? Vezi? Și dacă v’a zice ceva să-i dea una cu briceagul în inimă… și atâta. Încăi să se știe! Și apoi ce-o mai fi, praf să fie. Acum e bătrân; ori în lume, ori în Gherlă, tot una pentru el. Par’că de 40 de ani lumea asta n’a fost pentru el o temniță? o temniță a fost!

Și mergea bătrânul ca dus de vânt, cu mâna pe briceagul din șerpar.
Când ajunse prin dreptul morii, pașii lui se domoliră… tot mai mult… tot mai mult… până se opri.
Șezu așa pe loc cu ochii în pământ o bucată de vreme, și apoi încet… încet o porni înapoi. Ajunse la cei doi tovarăși, se uită la ei, își aruncă odată ochii în spre sat și dădu amărât din cap.
Peste puțin se apropie de Mărin și întinse mâna, voind să-l trezească…, dar se opri. Își așternu sarica lui ruptă și se trânti pe ea privind în sus, în înălțimea întunecată a cerului…
Când începu să se crepe de ziuă, se sculară cu toții, prinseră caii și steteau gata de plecare. Mărin era călare și Florea tocmai se suia, când Ion cu cei patru cai, ținându-i de căpestre, se apropie de ei.
Fața lui era suptă și ochii tulburi, de steteai să nu’l mai cunoști.
– Uite măi, Floreo – Dumnezeu să’ți dee sănătate, azi e Duminică, așa e? Uite ce m’am gândit eu. Să-mi duci tu caii la părintele, că eu…
Aci se opri înecat și dădu din umeri. Și luptând să isprăvească:
Eu mă duc mă… mă duc…
– Ce? întrebă Florea mirat.
– Uite… am o rudă… colo în satul ăla de peste râu… mă duc s’o văd. Du-mi caii acasă, și spune-i părintelui… că mă închin, că sănătate.
Florea legă caii de ai lui și porni cu Mărin.
Ion, rămase ca un stâlp, se uită lung în urma lor și începu să plângă. Își întoarse apoi capul în spre râu și făcându-și cruce porni.
Și când cei doi urcau grindul morii, Ion trecea podul peste râu și se ducea…, pentru totdeauna.

Nuvelă de Zaharia Bârsan