Revenirea la regalitate – între soluţie şi utopie

Revenirea la regalitate – între soluţie şi utopie. În condițiile personalului politic de după 1990, România nu putea să redevină o monarhie constituţională atunci când acest pas ar fi reprezentat o ruptură veritabilă cu trecutul comunist. Regii Romaniei

Subiectul monarhiei constituţionale în Ro­mânia este tot atât de vast pe cât e su­biectul România. Nu-l poţi invoca decât ple­când de la multitudinea de planuri în care ar trebui înțeles. De la cel al istoriei noastre mo­derne până la cel al ac­tu­a­lităţii politice, de la acela al identităţii naţionale până la apartenenţa noastră la lu­mea occidentală, de la exis­tenţa unei pasiuni colective până utilizările ei politice. În plus, toate acestea sunt marcate de prezenţa prin­tre noi a Regelui Mihai, sim­bol şi personalitate istorică faţă de care România postcomunistă şi românii încă nu ştiu cu adevărat cum să se situeze.

Dacă totuşi ar trebui să rezumăm evoluţia raportului între ro­mâni şi Regele Mihai, am putea spune că popularitatea, res­pec­tul public şi cel din partea ma­jorităţii oamenilor politici a crescut invers proporţional cu şansele revenirii sale la Pa­latul Regal. Suntem deci obligaţi să facem o paralelă cu destinul lui Corneliu Coposu, care, cu cât era mai bolnav, era mai apre­ciat, culmea popularităţii sale fiind atinsă la manifestaţia de la înmormântarea sa. Cele două destine nu trebuie puse pe sea­ma mult invocatei noastre pasiuni de a ne recunoaşte valorile numai după ce nu mai sunt. Ele ne spun ceva esenţial despre ra­portul românilor cu istoria lor şi, până la urmă, cu ei înşişi.
Tânăra noastră pseudodemocraţie nu a fost întemeiată pe protejarea simbolurilor colective, ci pe atacarea lor fără milă. Aşa cum s-a tras cu tunul în Biblioteca Cen­trală Universitară, tot aşa s-a tras cu tu­nul mediatic în simboluri. Unele, mai târ­ziu, au putut fi parţial reconstituite, dar în plan moral, cât timp cei vinovaţi nu sunt condamnaţi, rămâne un câmp de ru­ine în care meseria trasului cu tunul este bine răsplătită.

Ce-i mâna în luptă pe demolatori, dintre care unii fac acum pe restauratorii, ştim bine. Frica de Rege, ca şi aceea de pro­mo­narhistul Coposu, nu era faţă de monarhia constituţională în sine, ci venea din faptul că revenirea Regelui ar fi reînnodat firul unei autentice tradiții constituționale, ca­re ar fi pus sub semnul îndoielii legi­ti­mi­tatea întregii elite formate sub co­mu­nism şi consolidate după 22 decembrie 1989.

Regele Mihai, ca simbol în contextul în­ceputului tranziţiei, şi atitudinea faţă de acest simbol ne apar deci ca radiografii in­dispensabile înţelegerii fundaţiilor post­co­munismului românesc. Cronologic, presa din 1990 ne arată că ataşamentul faţă de rege nu apare spontan după căderea co­mu­nismului, nefiind caracteristic nici Pro­cla­maţiei de la Timişoara, nici Pieţei Uni­ver­sităţii. Deşi curtat de unii lideri ai par­tidelor istorice şi deja văzut ca un pericol de puterea fesenistă, părea că românii au uitat că au un rege în exil. Primul moment semnificativ este acela al expulzării Re­ge­lui Mihai din decembrie 1990. Atunci opo­ziţia formată din partidele istorice a putut să se afirme drept singura capabilă să acor­de Regelui respectul cuvenit. Atitudinea pro­monarhistă a PNŢCD va deveni de atunci esenţială pentru capacitatea acestui partid de a domina opoziţia unită în Con­venţia Democratică. Pasiunea pentru Rege se naşte şi este alimentată de opoziţia faţă de Ion Iliescu şi faţă de tot ce reprezenta acesta. Pro­monarhismul sau, mai pre­cis, speranţa faţă de re­ve­nirea Regelui, apare şi se dezvoltă atunci când acesta părea singura sau una din­tre foarte puţinele forţe ca­re puteau să se opună neo­nomenklaturii.

FSN, deja împărţit între re­formişti şi conservatori, ră­mânea strâns legat în jurul „idealului re­publican“. Mai bine zis, în jurul con­ti­nui­tăţii legale a statului comunist. Iar FSN era reprezentativ pentru înclinaţiile marii majorităţi a populaţiei. De aici şi aroganţa sa din decembrie 1990 cu care l-a alungat pe cel care reprezenta legitimitatea demo­cratică în tradiţia Constituţiei din 1923. Dar tot de aici a venit şi strategia de ac­cep­tare a vizitei de Paşti, din aprilie 1992, ca­re s-a dovedit triumfală. Dar „miracolul de Paşti“ a fost una dintre cele mai efi­ciente capcane pe care a întins-o Ion Ili­escu partidelor istorice.

Pentru a înţelege natura capcanei, trebuie să facem un scurt popas asupra con­tex­tului de atunci. Convenţia Democratică câş­tigase în mod surprinzător alegerile lo­cale la nivelul marilor oraşe şi era într-o di­namică ascendentă. Statuia libertăţii cu cheia în mână de pe afişele Convenţiei pu­nea alegerile din toamna lui 1992 sub sem­nul deschiderii spre Occident. În plus, FSN stătea să se rupă. Totuşi, ceva s-a în­tâmplat. Convenţia a devenit mai mo­nar­histă ca niciodată. A urmat refuzul accep­tării lui Nicolae Manolescu drept candidat la preşedinţie, în favoarea celui care se de­clara atunci promonarhist, Emil Constan­tinescu. Apoi, ieşirea PNL din Convenţie şi rapid respinsa propunere a Regelui drept candidat la preşedinţie.

Momentul de glorie al Regelui Mihai din 1992 şi al celor care vedeau în acesta simbolul unei Românii eliberate de co­mu­nişti a fost posibil pentru că era văzut de putere ca un mijloc de a schimba con­tex­tul electoral. Nu degeaba România e ţara miracolelor şi a revoluţiilor „cu voie de la primărie“. Sutele de mii de oameni de pe străzile Bucureştiului au luat atunci min­ţile liderilor ţărănişti şi nu numai. Cons­tituţia care intrase în vigoare cu câteva luni în urmă, în decembrie 1991, părea că poate fi pusă pe foc. Ion Iliescu câştigă ast­fel pe două fronturi, pe ambele cu ajutorul discursului despre pericolul „restauraţiei“ pe care, iată, acum Convenţia părea că o îmbrățișează. Primul front era cel al ma­jorităţii populaţiei, care rămânea anti­mo­narhistă. Al doilea, poate mai important, era cel al instituţiilor statului, care văd în pasiunea regalistă un pericol şi sunt întă­rite în acest sens de existenţa Constituţiei validate prin referendum şi care, în mă­sura în care este pusă la îndoială, poate fi apărată cu „mijloace specifice“.

După eşecul din toamna lui 1992, cel care avea să devină preşedintele CDR şi pre­şe­dintele României a tras învăţămintele aces­tei căderi în capcană. Dar Emil Cons­tan­ti­nescu a mers mult mai departe prin in­ter­venția sa din 1997, când i-a somat pe mem­brii guvernului care au simpatii mo­nar­his­te să aleagă între acestea şi postul gu­ver­namental. Atunci a fost pus punct po­si­bilităţii revenirii Regelui Mihai, pen­tru că a devenit evident că această reve­nire nu era dorită cu adevărat de niciun partid.

Dacă ne uităm la cazul ro­mâ­nesc, dar şi la cel al altor ţări postcomuniste, inclusiv cel bul­gar, monarhia nu se impune din conjuncţia a doi factori, ca­re probabil şi separaţi ar fi fost decisivi. Primul ține de sistemul statal, care este vis­ceral opus ideii de a fi regândită ie­rar­hia statului şi de a avea în frunte un mo­narh. Al doilea factor este legat de me­ca­nismele mentale dominante la nivelul populaţiei, mecanisme condiţionate de educaţia şi propaganda din timpul do­minaţiei partidului unic. Din combinaţia celor doi factori a rezultat ura publică faţă de Rege, faţă de monarhie şi faţă de mo­narhişti. O ură puternic susţinută de mass-media controlate de susţinătorii lui Ion Iliescu, o ură estompată numai după ce proiectul revenirii Regelui a fost în mod oficial sacrificat.

Numai tolerat după alternanţa din 1996, Regele Mihai este îm­brățișat după revenirea la pu­tere a lui Ion Iliescu, în de­cembrie 2000. Nobila cauză a integrării euroatlantice a justificat această improbabilă coabitare care anunţa sfâr­şitul unuia dintre principalele clivaje din anii 1990. Şi a fost chiar mai mult decât o coabitare, câtă vreme Radu Duda devine un fel de emisar al Guvernului Năstase. Pe de altă parte, nu a fost o autentică re­con­ciliere istorică. Ion Iliescu şi Regele Mihai au putut da mâna, chiar au semnat îm­preună un Apel în 2001. Dar tradiţiile pe care le reprezentau nu au putut fi re­con­ciliate. O reconciliere se bazează pe com­promis, pe cedări de ambele părţi şi nu este deloc clar ce a cedat preşedintele de atunci al României. De aici nevoia de a face distincţia între Regele-simbol şi Re­gele-om. Nu avem dreptul să cerem ul­timului să fie tot timpul la înălţimea pri­mului. Dar nici nu putem ignora legi­ti­marea implicită a cuplului Iliescu-Năstase. Din acea perioadă, Casa Regală a fost transformată într-o instituţie a postco­mu­nismului românesc, cu tot ceea ce pre­supune asta în bine şi în rău. Inclusiv o men­talitate tranzacțională exemplificată de recenta decorare a primarului Sorin Oprescu, răsplătit pentru „bune practici în dezvoltarea urbană“…

Această distincţie între om și simbol a fost ignorată acum doi ani de actualul șef al statului, care a declanșat un atac asupra simbolului, acuzându-l chiar de trădare în 1947 şi că a fost „slugă la ruşi“. Acuzații absurde, care au pus lungul șir de ad­ver­sari ai lui Traian Băsescu în confortabila poziție de a fi în rând cu Regele Mihai. Iar efectul direct a fost acela că popularitatea Regelui a crescut odată cu impopularitatea președintelui, ca o amară revanșă a mo­narhiei față de republică.

Putem conchide că, în condițiile per­so­nalului politic de după 1990, România nu putea să redevină o monarhie cons­titu­ţională atunci când acest pas ar fi re­pre­zentat o ruptură veritabilă cu trecutul co­munist. Recentele discuții referitoare la mo­dificarea Constituției au arătat că for­ţele politice nu doresc nici măcar să dez­bată serios problema monarhiei. Aceasta ră­mâne azi o soluție pur teoretică, dar nu lipsită de interes politic, pentru că o criză majoră a actualului regim e posibilă. Din acest punct de vedere, în condițiile gâl­cevii perpetue a clasei noastre politice, nu putem exclude posibilitatea repetării is­toriei și plecării în căutarea unui „domn străin“.

preluat : http://www.revista22.ro/revenirea-la-regalitate–ntre-solutie-si-utopie-29477.html