Rețeaua de spionaj a ciobanilor din Carpați

Aceasta este o istorie aproape incredibilă a unui român hațegan de viță nobilă care, deși mai tânăr dar contemporan cu Badea Cârțan, a petrecut un timp alături de ciobanii români spionândui și descriind viața acestora în jurnalul său de însemnări. Surprinde viața ciobanilor în perioada ulterioară încheierii războiului vamal dintre România şi Austro-Ungaria sfârșit oficial la 1892 dar continuat neoficial încă mult timp după aceea.

Badea Cârtan

Badea Cârtan

Mulţi dintre păstorii transilvăneni, datorită piedicilor pe care le întâmpinau la practicarea tradiţionalei transhumanţe către câmpiile româneşti, au decis să rămână dincolo de munţi în România. Astfel Gheorghe Cârțan, cunoscut nouă mai ales sub numele de Badea Cârțan, născut la Cârțișoara, căruia piscurile şi văile munţilor i-au legănat copilăria, până la o vârstă destul de înnaintată 16 ani nu ştia să slovenească o buche. Cu toate acestea, ciobănind în Bărăgan și fiind în tovărăşia lui Ion Cotigă din comuna Săcele, învăţă a citi şi â-şi dă seama de nedreptatea istorică săvârşită faţă de poporul său. Ajunge în cele din urmă să cunoască câteva limbi străine şi istoria românilor. Mai târziu peste ani autorităţile superioare ale statului maghiar, simţind pericolul ce izvora din cărţile de propagandă naţională pe care Badea Cârţan le trecea Carpaţii şi le răspândea românilor din Ardeal, au dat dispoziţie severă de confiscare a lor. Patru care pline cu cărţi i-au fost confiscate şi arse. Obișnuia să spună:

“Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”.

Franz Nopcsa la 27 de ani în haine de cioban român cu chimir ștergar și fluier

Franz Nopcsa la 27 de ani în haine de cioban român cu chimir ștergar și fluier

La antipod cu Badea Cârțan, Franz Baron Nopcea cunoscut ulterior sub numele de cioban ca Petru Gorlopan la 15 ani vorbea fluent germana, maghiara, româna, engleza și franceza, însă cu toate acestea a ales să-i spioneze pe români umblând deghizat în cioban prin Romania și creând o adevărată rețea conspirativă. Franz Nopcea, absolvent al colegiului Theresianum din Viena, student şi apoi doctor în geologie la Viena, membru al serviciului de informaţii al armatei austriece şi ungare, reușește să adopte formal, pentru o vreme, identitatea de păstor român fără să stârnească adversităţi datorate fie necunoaşterii limbii române, fie unui comportament neadecvat. Acesta vorbea la perfecție limba română, într-un fel specific românilor de la nord de Carpaţi, mai exact a celor din Haţeg. Este omul căruia i se potrivește zicala: „Decât un fals ‘patriot’, Mai bine-un spion netot”, dar ‘netot’ nu în sensul de bleg sau prost ci mai degrabă în sensul de neterminat, incomplet sau fără rădăcini.

Extras din cartea „Aventurile și călătoriile Baronului Nopcsa” de Dacian Muntean:

… Așa că acum, pentru a cunoaște din interior ceea ce se întâmpla în România, mi-am petrecut prima parte a lunii noiembrie ca cioban cu o turmă de oi, pe lângă Petrovo Selo apoi, trecând pe la Zemun, la Panciova și la Timișoara. Pe ciobanii români cu care mă întovărășisem îi cunoșteam din Retezat, așa că, după ce am mers cu trenul și cu mașina până la locul unde ei se aflau, noaptea mi-am schimbat hainele cu haine românești, de țăran, și le-am spus ciobanilor că vreau să trăiesc și eu una dintre acele aventuri păstorești, despre care povesteau pe vremea când eu vânam capre negre în Retezat. Totul a mers ca uns, îmi făcusem și o legitimație pe numele Petru Gorlopan, iar la profesie scria cioban. În rest, nu aveam alte hârtii la mine. Ciobanii au căzut de acord cu propunerea mea. În prima zi mă tot întrebau politicos dacă vreau asta sau aialaltă dar, după ce au trecut câteva zile, au început să mă trateze ca pe unul de al lor și chiar mă trimiteau să le aduc apă sau să adun porumb, iar acest lucru a fost posibil datorită faptului că vorbeam românește și purtam straie românești.

E foarte importantă și puternică influența vederii costumelor populare asupra acestor oameni primitivi și asta am experimentat-o atât în Albania, cât și doi ani mai târziu, când eram la Râu de Mori, eu îmbrăcat în haine țărănești și Contele Kendeffy Gabor în haine europene, iar un țăran, care știa exact cine sunt eu, a venit la mine cu o hârtie de 100 de coroane, rugându-mă să-l întreb pe conte dacă poate să-i schimbe banii și a făcut asta chiar dacă se știa foarte bine că și eu, și Kendeffy aveam aceeași poziție socială. Datorită tratamentului colegial al păstorilor, am pătruns rapid spiritul și gândurile acestor oameni.

Stăpânul turmei era de loc din Poiana Sibiului. Ei își petreceau verile în Retezat, toamna o petreceau în pășunea din sudul Banatului, în Voivodina, iar iernile mărșăluiau pe lângă Dunăre. Ciobanii erau atât sibieni cât și moți, din partea de vest a râului Mureș și mai erau și câțiva refugiați din România.

Dimineața, înainte de prima geană de lumină, se gătea mămăliga, care se mânca atunci, caldă. După aceea, tot bagajul era legat pe cei doi măgari ai turmei și nu era uitat nici măcar lemnul pe care se agăța ceaunul în care se fierbea mămăliga. Apoi turma pleca, iar unul dintre ciobani mergea cu măgarul pentru a umple burdufurile cu apă. La prânz se mânca întotdeauna mămăligă rece și un pic de brânză. Pe timpul Postului Mare mâncam doar niște usturoi și zahăr în loc de brânză. Într-o zi de sărbătoare ciobanii au făcut bulz, care este o gălușcă de mămăligă umplută cu brânză și coaptă până când brânza dinăuntru se topește. În fiecare seară, după cină, ciobanii se învelesc în blănile lor de oaie, se chircesc pe jos, aducând mânecile hainelor de blană împreună, pentru a improviza un culcuș și dorm fără să-i intereseze de condițiile solului, pentru câteva ore, direct pe pământ, alături de turma adormită. Tăcerea nopții e întreruptă uneori doar de câte un behăit răzleț. Am cunoscut un cioban român, Ion, care în 18 ani nu a dormit două nopți consecutiv într-o casă și chiar la un moment dat, când a ajuns cu turma pe malul Dunării, lângă casa unui pescar și acesta l-a invitat să doarmă înăuntru, el a preferat să doarmă în curte, spunând că în casă îl iau durerile de cap. Am remarcat și eu, accidental, mai târziu, când am fost pentru a doua oară cioban dar, de data asta pentru câteva luni, că atunci când dormi afară te trezești mult mai proaspăt decât din aerul închis al vreunei încăperi. În afara lipsurilor cu care însă te poți obișnui, în viața ciobanilor există o anume poezie a lipsei de griji, a independenței și a păcii. Poate că acești factori au influențat formarea ciudatelor cântece ciobănești românești, pline de suflet și jale, care mie îmi plac.”

„Chiar dacă dorm afară și suferă nenumărate lipsuri, asta e rutina ciobanilor care, totuși, arată foarte sănătoși, lucru atribuit, în general, consumului de lapte proaspăt.

Tot prin prisma păstoritului se poate explica colonizarea Transilvaniei de către români și anume prin faptul că, în timpul verii, românii care urcă munții Carpați cu turmele, din partea de sud, coboară la iernat în partea de nord a munților, acolo unde din punct de vedere politic e mai liniște. Invers, însă, e greu de crezut că se poate întâmpla, datorită condițiilor politice neprielnice din zona Dunării. Părerea ungurilor despre românii din Transilvania era că sunt proști și înceți. Eu cred că acești români needucați sunt totuși buni, dar datorită încetinelii lor și a indeciziei, de foarte multe ori par proști. Un semn de inteligență este acela că, în Transilvania, nu prea se fură și, în general, românii analfabeți din Transilvania nu sunt lipsiți de simpatie, pe când de cealaltă parte, așa zișii români civilizați sunt extrem de antipatici în falsitatea lor și în prostiile pe care le aberează, iar lașitatea este destul de comună.”

„Încheindu-mi stagiul de cioban, de la Timișoara am plecat la Budapesta, unde m-am întâlnit cu Ministrul Auffenberg, căruia i-am spus tot ce am văzut în Banat.

„Pe 2 aprilie 1913 am plecat la Timişoara şi de acolo la Panciova, pentru a-mi relua activitatea de cioban. Am ajuns din nou la turmele ciobanului din Poiana Sibiului, care-și construise câteva colibe acolo și, pentru că se apropiau Paștile românești, era o atmosferă de sărbătoare, vremea era frumoasă și toată lumea era în toane bune. M-am îmbolnăvit și a trebuit să stau o perioadă la Popovo, să mă recuperez. Când mi-am revenit, mi-am luat lucrurile într-o desagă românească, pantaloni de lână, o cămașă, mi-am pus pe spate cojocul mițos de oaie și căciula de blană pe cap, mi-am luat bățul de cioban în mână și câteva coroane în buzunar și eram pregătit să însoțesc turmele în lungul marș către Retezat.

Într-o dimineață îmi mâncam bucata de pâine cu slănină și cu ceapă pe marginea drumului și, în acea zonă, lângă un han, am văzut un evreu ungur împreună cu sora sa. Acesta, uitându-se la mine și recunoscându-mi hainele ca fiind românești, i-a spus surorii sale în ungurește: „Ăștia ar trebui omorâți cu toții pentru că ei au făcut răscoala din ’48” (răscoala românească din Transilvania, la care bunicul lui Franz Nopcsa a luat parte ca reprezentant al românilor adunați pe Câmpia Libertății de la Blaj). Ca oriunde altundeva în lume, evreii se purtau și în Ungaria ca și cum ar fi fost cei mai mari patrioți. Bineînțeles, nu din convingere, ci ca să dea bine în fața autorităților, prin asta însemnând să obțină beneficii materiale.

Acesta este motivul demonstrat pentru care acești oameni, atunci când se află într-un mediu nou, au comportamente de cameleon, prin urmare, chiar și după ocuparea Transilvaniei de către români, în mod ciudat, ziarele care aveau voie să circule erau doar cele deținute de către evrei. Ca un fapt, antisemitismul este un fenomen internațional, care probabil că peste tot are aceleași cauze. Cuvintele pe care le auzisem la acel evreu mi-au stăruit foarte multă vreme în cap și mi-au demonstrat că o reconciliere între români și evreii unguri este imposibilă. Corelând această constatare cu observații mai vechi, mi-am dat seama că, în multe cazuri, ura anti-maghiară a românilor era de fapt îndreptată asupra evreilor unguri, ceea ce s-ar numi mai degrabă antisemitism.

De la acel han, am plecat mai departe până am întâlnit o turmă, al cărui cioban mi-a spus că merge la Caransebeș și de acolo, prin Hațeg, vrea să urce în munții Parâng. Pentru mine ar fi fost mai complicat să călătoresc deghizat în cioban la Hațeg, unde mă cunoștea multă lume, așa că m-am înțeles cu omul să merg până la Caransebeș și să îl ajut ca argat temporar, iar el să mă hrănească. Am trecut prin Oravița și apoi prin Valea Boului spre Caransebeș. Ascultându-i pe țăranii români discutând între ei, am aflat despre curentul anti-maghiar din Banat, că era mai puternic decât în Transilvania și că românii așteptau izbucnirea războiului la sârbi, pentru a porni și ei împotriva ungurilor. Pentru că știam care sunt tensiunile politice cu Serbia, atunci când am aflat asta, am inventat un motiv pentru a mă îndepărta și a merge la un sediu al poliției unde, chiar dacă aveam doar o legitimație de cioban, i-am cerut sergentului să mă lase să dau un telefon la Timișoara. În fața jandarmilor am spus că sunt un cioban în căutarea unei oi pierdute și, doar când am rămas singur cu sergentul, mi-am dezvăluit adevărata identitate. Sergentul a fost surprins, dar m-a lăsat să dau telefonul, iar din Timișoara am aflat că în Serbia criza trecuse. Fiind seară, sergentul m-a lăsat să dorm în sediul poliției, iar a doua zi m-am grăbit să-mi ajung din urmă turma. M-a ajutat foarte mult dezvoltatul meu simț al direcției și i-am prins din urmă la Valea Boului.

După ce am ajuns la Caransebeș

După ce am ajuns la Caransebeș, m-am oprit câteva zile și m-am odihnit, iar aici am întâlnit o altă turmă, venind din Banat și care mergea în Retezat. Tot în Caransebeș cumpărasem împreună cu ciobanul o sticlă de lichior de la un comerciant evreu și am văzut că, la fundul sticlei, era un lichid mai dens, care părea să fie ulei de vitriol. Din asta mi-am dat seama că evreul lungea băuturile, amestecând brandy-ul cu alte substanțe care, prin agitare, deveneau un lichid omogen dar, deorece eram doar un român, un cioban, trebuia să tac și nu aveam voie să protestez împotriva „Domnului” evreu, iar ca om simplu nici nu aveam cum să am vreun drept împotriva „Domnului”. Este inimaginabil cât de timid și modest și de mic se simțea un țăran în fața cuiva îmbrăcat în haine europene. Aici vorbim atât de opresiunea directă și deliberată asupra românilor, dar și de dimensiunea restrânsă a drepturilor civile pentru oamenii săraci, lucru care se întâmplă oriunde, mai ales ținând cont că omul sărac are mai puține mijloace și chiar și timp la dispoziție pentru a-și solicita respectarea drepturilor.

La Caransebeș am rămas două săptămâni, timp în care am tuns oile și am vândut lâna unor târgoveți din Cisnădie. Din Caransebeș am plecat spre munții Țarcu și spre Retezat, trecând prin Porțile de Fier ale Transilvaniei și pe la Clopotiva. Când am trecut pe la Gura Apelor, m-am despărțit de turmă și am făcut un ocol, pentru a nu fi recunoscut de cei din localitate.

Pe munte dormeam învelit în cojocul meu de lână, aproape întotdeauna în aer liber. Nu e nimic mai frumos decât să stai la altitudini mari atunci când e cald și aerul e curat. Dimineața găteam mămăligă și uneori sloiu. Sloiul este o tochitură din carne de oaie, tăiată în bucăți mici, împreună cu bucățele de stomac, ficat și grăsime, fierte în untură proprie. Când se răcește, amestecul e păstrat într-o învelitoare din stomac de oaie, care se închide ermetic și astfel rezistă pentru mai multe săptămâni. Se poate mânca și rece. Câteodată, dimineața, în loc de sloi mâncam brânză. Uneori, în meniu, mai intra și smântâna, urda, iar în loc de bere se bea energizantul zer de jintiță.

Ciobanii umblă mult și încet, în urma turmelor, iar când oile găsesc o pășune, aceștia se întind pe jos, într-un loc de unde pot să vadă întreaga turmă și discută, uneori cântă la fluier sau pur și simplu închid ochii și visează la lucruri frumoase. E aproape incredibil, pentru oamenii civilizați, cât de lipsită de griji pare viața acestor ciobani. Au zile întregi de făcut nimic și, totuși, sunt tot timpul destul de ocupați să nu se plictisească. Bineînțeles, viața de cioban are și neajunsurile sale: ploaie, zăpadă, vânt, frig.

Se mai întâmplă uneori să apară neînțelegeri între ciobanii, de altfel calmi, iar atunci când se întâmplă, ei devin extrem de necumpătați și violenți, fiind capabili chiar de atrocități și de torturi din cele mai cumplite. Această cruzime inumană, aproape voluptoasă a românilor pare să fie una dintre acele caracteristici primite odată cu amestecarea sângelui latin cu cel slavic.

Pentru că nu aveam mai multe rânduri de haine la mine, la fel ca toți ceilalți ciobani și nu obișnuiam să port părul scurt nici măcar în viața normală, iar acum nu mă mai tunsesem din martie, vă puteți imagina cum arătam la sfârșitul verii. Datorită mizeriei și a bronzului de la soare, căpătat în munți, nu mă puteai deosebi de un cioban veritabil. Acest lucru explică oroarea prietenilor mei civilizați, pe care le-am provocat-o atunci când, coborând din munte, m-am urcat la Sântămărie Orlea direct în automobilul lui Gabor Kendeffy. Nu-și puteau lămuri cum de un cioban a ajuns să circule în automobil…

Izbucnirea conflictelor bulgaro-române

Până la 9 iulie am stat încontinuu ca şi cioban în munți apoi, odată cu izbucnirea conflictelor bulgaro-române, am plecat, prin Cluj, la Viena.

În România era agitație mare, iar autoritățile încercau să prevină tulburările, emițând circulare precum următoarea: „Prefectura Județului Mehedinți, Publicațiune: Domnul Ministru de Interne, Take Ionescu, ne comunică următoarea telegramă: Vă reînoesc circulara mea de eri și vă rog să gândiți că orice menifestațiuni în contra vreuneia din Marile Puteri și mai ales dinaintea Consulatelor, să fie riguros interzise, spuneți populațiunei că nu e adevărat că vreuna din Marile Puteri și din special Austro-Ungaria ar arăta vreo ostilitate României și ar pune piedică acțiunei politice a statului. Cetățenii Severineni, rugați să nu facă nicio manifestațiune ostilă. Prefect T. Costescu.”

După 21 iulie m-am întors în Retezat, unde m-am împrietenit și mai bine cu ciobanii, ajutându-i să treacă granița, ilegal, cu câteva încărcături de contrabandă. A trebuit astfel să ne ferim atât de patrulele românești cât și de cele ungare. În această perioadă, ca şi cioban, am aflat pentru prima dată de existența unei convenții româno-sârbești, prin care Transilvania urma să fie preluată de România, iar Serbia prelua Bosnia. Lucrul acesta mi-a fost confirmat de mai mulți ciobani pe care i-am întâlnit și care nu discutaseră între ei înainte.

În luna august am părăsit pentru câteva zile munții și am devenit din nou un om civilizat, atunci când fratele meu Elek și soția lui, pe care nu-i mai văzusem de mult, au venit la Săcel. Din 14 până în 21 august am plecat cu ei, cu sora mea și cu familia Kendeffy la Băile Herculane.

Acolo l-am întâlnit pe corespondentul ziarul Times, Bouchier, care-mi fusese coleg la Podgorica în vara lui 1911. El mi-a spus că a auzit chiar de la Take Ionescu despre alianța româno-sârbă, lucru care mi-a confirmat informațiile aflate de la păstori. Am trimis veștile la Auffenberg, iar din 22 august până în 11 septembrie, când turmele au părăsit munții, am fost din nou cioban. Chiar dacă vremea era îngrozitoare, statul în aer curat mi-a întărit sănătatea și mi-a dezvoltat o energie latentă, foarte necesară muncii intelectuale.

La 1 octombrie l-am informat printr-o scrisoare detaliată și pe Excelența Sa Conrad despre existența alianței româno-sârbești și despre părerile mele referitoare la politica lui Take Ionescu legată de Transilvania.” …

Sursa: Cartea Aventurile și călătoriile Baronului Nopcsa de Dacian Muntean
Website: http://www.nopcsa.ro