Păuniţa de Zharia Bârsan

Păuniţa de Zaharia Bârsan

Păuniţa de Zaharia Bârsan

PĂUNIŢA

Atîta-i era …. cum apuca să iasă pe poartă, toată ziulica nu mai da pe acasă. Ce nu făcea, pe unde nu-î călcaü picioruşele? Nu rămînea salcie, în care să nu se urce, şi unde se pomenia să treacă pe lîngă vre-un gard şi să nu s’acaţe, să se uite în curtea omului!
Cînd nu-şi găsia tovarăşi, s’aşeza pe laiţa dela poartă, dusă pe gînduri. Treceaü oamenii şi dacă o întreba vre-unul:
„Ce faci Păuniţo? îi răspundea clătinind din cap foarte serioasă:
– Da, iacă staü şi eü!”
Cum îşi vedea vre-o prietenă, alerga într’un suflet, o lua de mînă, o ameţia cu vorba şi nimeriaü drept la rîü. Se scălda de cîte şapteori pe zi.
Nu împlinise doisprezece ani. Un cap mititel blond, cu obrajii pîrliţi de soare, îmbrăcată numai c’o cămăşuţă, încinsă pe la mijloc c’o panglică, desculţă, neastimpărată, gata să-ţi povestiască cîte-ceva. Păru-i flutura în toate părţile; nu putea să sufere pălăria.
Aşa era.
Sara, după venirea ciurzilor, numai ce ne pomeniam cu ea. Cum intra în curte, se ducea drept la grămada de lemne, lua cîteva bucăţi şi le-aducea la bucătărie; cică s’o îmbuneze pe mama.
„Unde mi-ai fost, uliţarnico? Du-te să-ţi dea de mîncare pe unde ai lucrat!”
Păuniţa se uita lung, făcea ochii mari, punea buza şi se supăra. Mama, cînd o vedea aşa, o lua şi-o săruta, că-i era dragă, deşi pierdea cumpătul.
Sara la masă era un teatru. Ne spunea cîte ‘n lună şi ‘n stele, că nici o pasere n’ar fi zburat prin sat să n’o fi ştiut Păuniţa.
Nenea Toader a mîncat astăzi mămăligă cu ceapă, mi-a dat şi mie, vaca cutăruia şi-a rupt piciorul, Ileana dascălului şi-a făcut o ie cu fluturi, în pod la cutare am văzut un şoarece, şi cîte şi mai cîte ni le depăna una peste alta, de ne ameţia.
Ne sculam dela masă şi dupăce zicea „mulţumescu-ţi ţie, Doamne”, lua dintr’o firidă cesculiţa cea cu floare, o umplea cu apă şi-o punea pe-un scaun lîngă patul tatii. Atîta treabă făcea şi ea.
Dupăce se culcau toţi, numai mă treziam că se deschide uşa dela odaia în care dormiam eü, şi binişor ca o pisică băga capul.
„Nene, ştii tu de ce-mi eşti drag mie? – Fiindcă stai noaptea şi citeşti.”
Dacă mă făceam că n’o aud şi nu-i răspundeam nimic, închidea uşa frumos şi pleca. De mă împingea păcatul să zic vre-o vorbă, mă treziam cu ea lîngă mine.
„Ce, nu ţi-e somn ?”
Cu mînuţele în sîn şi cu capul lăsat pe-un umăr, îmi răspundea scurt:
„Nu!
– Vreai să-ţi daü o carte de poveşti?
– Da!”
Cum simţia cartea ‘n mînă, încremenia cu ochii pe slove. N’ai fi urnit-o din loc, să-i fi dat nu ştiü ce.
Cîte nopţi frumoase n’am petrecut cu ea în vacanţele de vară! Odaia mea da cu ferestrile într’o luncă mare, în care păşteaü vitele. Deschideam ferestrile amîndouă şi ne lăsam vrăjiţi de cîntecul talangelor, care în liniştea nopţii se înălţa ca o rugăciune.

Păuniţa îşi ridica din cînd în cînd ochii de pe carte şi-asculta. O simţiam, dar mă făceam că nu bag de samă; m’ar fi ţinut de vorbă. O vedeam apoi trudindu-se să-şi găsiască şirul. Dupăce şi-l găsia, mă uitam la ea, fără să mă vază. Era atîta linişte pe figura ei şi ‘n jurul ochilor atîta bunătate. Buzele i se mişcau din cînd în cînd, de bună samă cînd da peste vre-un cuvînt mai încîlcit. Citia, citia şi era destul să se iviască o notă nouă în acel concert al nopţii, scîrţiitul vre-unui car sau altceva, şi numai o vedeai că ridică iarăşi capul.
„Ce frumos e!” şoptia cu ochii perduţi pe fereastră.
Zburdalnica de peste zi era schimbată. Se îmbăta din poezia nopţii ca un suflet credincios de vorbele unei rugăciuni. De cîteori nu m’apuca de mînă şi-mĭ şoptia:
„Auzi… auzi.”
Cînd apoi, după miezul nopţii, începea păstorul să tragă din caval, Păuniţa îşi uita de carte. Cu capul lăsat pe mînă, cu ochii închişi de jumătate asculta fermecată. Păru-i căzut pe obrajii luminaţi de lampă părea nişte şuviţe de aur. În jurul buzelor îi flutura un zîmbet curat ca razele răsăritului. Era atîta înduioşare în felul cum sta şi cum trăia în cîntecul cavaluluĭ.
„La ce te gĭndeşti, Păuniţo?”
Vorbele mele o treziau şi mă privia un moment speriată. Apoi, după ce-şi venia puţin în fire, mă întreba:
„Nene, e drept că Făt-frumos a avut părul de aur?
– Vezi bine!”
Şi rămînea iar dusă pe gînduri!
De cîteori nu ne treziam cu mama în prag.
„Ce, nu v’aţi mai culcat, strigoilor? Haide zgripţuroaico, dimineaţa dormi ca lemnu !” – şi mi-o lua de mînă şi-o ducea cu sîla la culcare.
Peste noapte numai mă treziam cu ea în odaie.
„Nene, nene, ai auzit cum cînta cucuvaia? Mi-am luat cojocul tatii şi-am venit să mă culc aici. Cu tine nu mi-e frică!” Şi se culca pe-o canapea.
Aşa era; ziua n’o mai încăpea locul şi noaptea, dacă punea mîna pe vre-o carte cu poveşti, îşi uita să se culce.
Odată i-am dat să citiască povestea lui Creangă: „Punguţa cu doi bani!” Nu mai era chip să lase cartea din mînă. A citit şi a recitit povestea asta pînă o învăţase de-a rostul.
I-am povestit ceva din viaţa lui Moş Creangă. Stetea ea şi nu prea pricepea ce-i spuneam. Într’un tîrziü mă întrebă sfioasă:
„Da lui Moş Creangă ăsta, cine i-a spus povestea?”
A doua zi era Duminecă. În faţa casei noastre, lîngă fîntîna din uliţă, era un rîs şi-o voe bună, de ridica satul în sus. Mă uit pe fereastră şi o grămadă de lume, femei, fete, copii strigaü în gura mare: „Ia citeşte-o dela început … s’o auzim dela început, dela început!”
În mijlocul acestei mulţimi era şi-un moş bătrîn, păzitorul dela poarta satului, care trăia cu ce căpăta dela trecători.
„He, tacă-vă gura!” – strigă bătrînul ridicînd coşcogeamite măciuca în sus şi făcu linişte.
Păuniţa începu.
„Era odată o babă şi-un moşneag.
– Ăla eram eü – sări bătrînul cu vorba. Toţi începură să rîdă.
– Tăceţi, ori nu mai vă spui!” strigă Păuniţa.
Tăcură toţi.
„Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş; găina babei se oua de cîte douăori pe zi şi baba mînca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da nici-unul …
– Auzi, a dracului cotoroanţă!” strigă indignat păzitorul dela poarta satului şi ridică măciuca in sus; praf ar fi făcut-o, de-ar fi fost acolo.
Păuniţa, văzîndu-se iarăşi întreruptă, se apropie furioasă de bătrînul, care stetea pe-un scăunel cu trei picioare.
„N’ai să mai taci?” şi-l împinse de se rostogoli ca un bostan.
S’a făcut un rîs, de ridicase satul în slavă…
În sfîrşit Păuniţa reluă citirea povestii şi cu cît citia mai mult, cu atît căscaü gurile mai tare ….
„Al dracului cocoş! Da găina ştiü că i-a făcut-o babii! Apoi găina tot găină; a ouat o mărgea. Ci-că ar fi pricopsit pe baba …
– Mă, să vă spui eu ce e, mă. Apoi Dumnezeu n’a vrut cu baba, mă. Adecă de ce nu i-ar fi dat şi moşneagului un ouşor? Lacoma! Acum roază la mărgică …”
Şi aşa a fost.
Cine nu ştie acum prin sat povestea cu cocoşul şi găina, cine nu glăsueşte cu drag:

Cucurigu, hoeri mari,
Daţi punguţa cu doi bani?

La şasesprezece ani Păuniţa s’a măritat. După un an m’am dus s’o văd. Era o zi de sărbătoare din primăvară. Soarele se uita cu drag pe fereastra cea mică în căsuţa scundă dar curată, unde Păuniţa se trudia să-şi înfaşe copilul; primul ei copil! Faţa îi era luminată de raze şi pe ele par’că se coboria din ceriü binecuvîntarea. Ce fericită era!
Cînd s’ajungă cu înfăşatul pe la picioare, mititelul începu să se zvîrcoliască ca o şopîrlă.
Păuniţa începu să plîngă.
„Uite-aşa mă năcăjeşte întotdeauna!” Apoi întorcîndu-se spre el:
„Nu vreai? … Nu vreai? Ei bine, dacă nu vreai, aşa să rămîi … pustiü”, şi plecă spre uşe. Aci îşi întoarse faţa, plînsul i se opri şi ochi-i se luminară ca prin farmec. Se repezi, îşi luă copilul în braţe şi-l sărută… îl sărută.
„Nu te las, nu te las singur … nu te las, Făt-frumosul mamii!”

Tot copilă rămăsese.

extras din volumul RAMURI de Zharia Bârsan
apărut la Editura Luceafărul 1906