Paparudele

Paparuda reprezintă denumirea cea mai răspândită a ritului magic de “provocare a ploilor aducătoare de belșug”, practicat pe timp de secetă, și ocupă un loc distinct între obiceiurile agrare în desfășurarea cărora apa joacă un rol de prim ordin.

Pe langă forma românească, Paparuda (papaluga, paparuga, papalugara, peperuia, pipiruda, babaluda, matahula, papalunga, babaruta, babaruga, dodoloaie), și cea aromână, Pirpiruna, este întâlnită forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă) și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuse.

Descrisă mai întai de Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, ea a fost înregistrată mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, așadar după un secol și jumatate de la prima ei atestare la noi. Paparuda a fost atestată în toate provinciile tarii noastre, exceptie facand Bucovina si Maramuresul. Ea apare si la romanii din Banatul jugoslav si la cei din Ungaria, precum și în toată Moldova.

După cum apare în descrierea facută de Cantemir, în spațiul sud-est european, inclusiv la români, forma inițială a fost practicată de copii, dintre care o fată aflată la vârsta purității rituale îndeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, în care alaiul cuprinde și persoane ce au depășit condiția puritații rituale sau cele al căror protagonist principal este de sex masculin sunt ulterioare sau degradate (în special cele practicate de țigani și care anunță de altfel din timp dispariția iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente aparținătoare altor obiceiuri, rituri și practici populare.

Paparuda este, la origine, o străveche creație mitică ce îmbină în conținutul ei elemente magice și religioase, și ea nu poate fi confundată cu acele “rituri mărunte contra secetei”. De pildă, dezlegarea ploii “cu toporul”, “cu trei lacăte pe care le încuie mereu și le descuie în apa”, “cu un baț de alun cu care s-a scos o broască din gura unui șarpe” etc. Vrăjile acestea, cu rădacini în preistorie, au fost întâlnite atât la popoarele europene civilizate, cât și la triburile înapoiate din Africa, și sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru.

Asemenea Caloianului, Sângeorzului și Drăgaicei, Paparuda a fost la origine un rit de etapa, care se oficia la dată fixă. Cât privește data la care avea loc aceasta, părerile specialiștilor sunt foarte diferite; mai frecvent apare a treia joi după Pasti, dar, alături de aceasta apare și prima și a patra, a cincea și chiar a noua joi după Pasti. Faptul nu ne surprinde dacă avem în vedere că, pe lângă schimbările pe care le-a suferit calendarul oficial în cursul timpului, însăși data la care cade sărbătoarea Paștelui variază de la un an la altul, cu diferențe ce ajung până la patru-cinci săptămâni. Avem de-a face cu o manifestare de magie publică și colectivă, și anume cu o magie prin analogie, pornind de la principiul, întâlnit în mentalitatea arhaică, conform căruia imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. Prin Oltenia, în drumul ei de-a lungul satului, protagonista obiceiului se străduia să stropească cu apa mai cu seamă femeile însărcinate. Prin Hunedoara protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se arunca apoi pe apă.

Paparuda reprezenta o zeitate, de vreme ce în calendarul popular i s-a consacrat o zi anumită asemenea sfinților: “ziua de Paparudă”, care e “o zi sfantă”, în care, ca și în celelalte sărbatori, nu se lucra. Ca personaj sfânt ea apărea sub următoarele nume: “o sfântă care diriguiește ploile”, ”un sfânt diriguitor al ploilor”, “zeița ploilor”, “dătătoarea de ploaie”, sau “o femeie care umblă cu ploile”.

Drept dovadă în acest sens stau unele din formulele de invocație prezente în cantecul Paparudei: “Paparudă, rudă / Vino de ne udă”, “Paparudă, Paparudă / Sai în sus și sai în jos, / Sai în sus ca norii / Și dezleagă ploili” sau “și descuie ploile” sau “Sparge norii”, “urnește norii” sau “Die păpădie / Spune-i ploii ca să vie” etc.

Paparuda prezintă asemănări și cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Călușul. Ca și în cazul acestora, alaiul colindă pe ulițele satului, oprindu-se în fața tuturor gospodăriilor și intrând chiar în curțile acestora, după ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca și în cazul colindatului și Calușului ca “la casa la care vor merge ele [paparudele] îi va merge bine în acel an, iar la care nu, îi va merge rău”.

Paparudele primeau daruri, asemenea colindătorilor, între care ouă, ca și în obiceiul Sângeorzul. Uneori darurile erau cerute prin însuși textul poetic, ca și în cazul colindelor: “S-o olcută nouă, / Dă-ne, nana, nouă”, (Bihor), “C-o găleată nouă, / C-o mână de ouă” (Harghita) sau “Babaluga! / Două oauă / Și-o placintă / S-on tier de carne friptă” (Campia Transilvaniei).

Ca și în colinde, în incheierea desfășurării obiceiului se exprimau urări: “Stapâna să trăiască, / Să le stăpânească! (Oltenia, Muntenia), “Ce-i în casa să trăiască, / Ce-i afară izvorască” (Oltenia).

Ritualul, având o dată tradițională fixă (marți în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o singură Paparudă – o figurantă sub zece ani:
„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul, meiul și altele!”

Sensul mistic al ritualului:

paparuda sensul mitic

paparuda sensul mitic

Nuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea „spermei” cerești – ploaia). Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:

„Semințele sunt îngropate în pământ – pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pământul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia – amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna “unifică”, “totalizează” niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paprudele goale atrag pe marele bărbat sideral.”