Năravurile românilor descrise de Cantemir acum 300 de ani

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

Scrisă acum 300 de ani, Descriptio Moldaviae a lui Cantemir ne pune pe gânduri şi astăzi.

De la apariţia lucrării Descriptio Moldaviae a prinţului-savant, se împlinesc 300 de ani, dar iată că, noi, post-post-moderniştii secolului internetului şi apologeţii poate fără voie a inteligenţei artificiale avem nevoie să revenim, cu râvna iniţiatului spre a găsi „cheia labirintului”.

„Cultura noastră începe cu Dimitrie Cantemir”, scria Noica în Jurnalul filosofic. Şi asta, pentru că nu găsim niciunde în spaţiul românesc al veacului al XVIII-lea şi poate nici mai târziu, nici spiritul renascentist, nici aptitudinea metafizicului. Iar metafizica, cum spunea Eminescu, „nu e făcută pentru capete de rând”.

Dacă se poate vorbi de Renaştere în România, fie ea şi întârziată, căci la 1716 ne aflam deja într-o epocă de răscruce între umanism şi iluminism, atunci, aceasta i-ar fi atribuită lui Dimitrie Cantemir, homo universalis, a cărei operă literară, filosofică, ştiinţifică, muzicografică etc, echivalează cu „aceea a unei întregi societăţi literare şi ştiinţifice”, după cum spunea Lucian Blaga.

Savant, erudit, filozof, domn al Moldovei de două ori, exilat definitiv la Curtea lui Petru cel Mare, păzitor al ortodoxismului în faţa islamismului turcesc, membru al Academiei din Berlin (1714), Cantemir s-a format la şcoala Antichităţii greceşti fără să lase să-i scape nimic din cele ce aparţineau veacului său.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) este scrisă între 1714-1716, la cererea Academiei din Berlin, în limba latină. Desigur, în secolul al XVIII-lea nu se poate vorbi despre România ca stat unitar, aşadar cititorul va putea înlocui cuvântul „moldovean” din text, cu „român”.

Ceea ce face deosebit de interesantă Descrierea Moldovei, acum, după 300 de ani, pe lângă excepţionalitatea sa etnografică, istorică, antropologică, deci ştiinţifică, este notarea psihologică obiectivă.

Dimitrie Cantemir se impune ca un antropolog avant la lettre, realizând o frescă socială, politică şi economică a Moldovei, începând cu descinderea din rădăcina daco-română până în zilele sale. Capitolul al XVII-lea, „Despre năravurile moldovenilor”, dă contur unui portret moral bazat pe contraste, pe excese şi porniri impulsive, rezultând însă o armonioasă unitate a contrariilor, devenită mijloc de rezistenţă prin vreme a unui neam vitregit de soartă, situat în calea tuturor primejdiilor.

Aici găsim tipologia moldoveanului (a românului, de fapt), lipsit de vălul ipocriziilor naţionaliste, găsim ceea ce scriitorii de mai târziu au dezvăluit prin intermediul ficţiunii, dar Cantemir a realizat-o din necesitatea obiectivităţii ştiinţifice, după cum mărturiseşte („…dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit”.

De aceea, marele cărturar consideră că este mai cu folos să le arate moldovenilor „cusururile care-i sluţesc”, decât să-i amăgească prin „linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace”, mărturisind „curat” că, în afară de „credinţa cea adevărată şi ospeţie” nu prea găseşte ceva de lăudat, întrucât „năravurile bune sunt rare”, moldovenii se caracterizează prin trufie şi semeţie, fiind „foarte puşi pe gâlceavă”, liniştindu-se însă repede şi împăcându-se cu adversarul.

„De băutură nu au prea multă greaţă”, petrecerile lor ţinând, la sărbători sau pe vreme rea, până dimineaţă, dar la beţie nu-i întrec pe munteni. Cu toate acestea, moldovenii nu au cusururi mai multe decât celelalte popoare, unele dintre ele fiind create şi de locurile de mare primejdie în care trăiesc.

Dar carenţele fundamentale, congenitale sunt lipsa inteligenţei emoţionale, superficialitatea şi, de aici, dezinteresul pentru a se educa.

Textul, o analiză antropologică excepţională, este valabil şi astăzi:

Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă. La urmă, când văd că străduinţele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârşit, dar prea târziu.

De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că „învăţătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase.

Remarcabilă asemănare cu ceea ce găsim în Amintirile lui Creangă!

Interesant este că Noica a dorit să atenueze păcatele neamului în faţa lucidităţii savantului umanist, reproşându-i acestuia filtrul sistemului occidental de valori. Noica spunea că vedea la Cantemir o dorinţă arzătoare de a scoate românii din sfera de influenţă bizantină şi de a-l conecta la mediul cultural occidental (unde îşi are originile uitate), apreciind că prinţul cărturar a exprimat doar o criză a conştiinţei româneşti în tranziţia sa spre modernitate.

Sursa: http://epochtimes-romania.com/news/naravurile-romanilor-descrise-de-cantemir-acum-300-de-ani-valabile-si-astazi—244538

Muzica lui Dimitrie Cantemir – Sarba