La Poarta Bodului de Zaharia Bârsan

Mosul Florea dupa nuvela de Zaharia Bârsan

Mosul Florea dupa nuvela de Zaharia Bârsan

LA POARTA BODULUI.
dedicată surorii mele.

Nici n’apuca să iasă căruţa din curte şi numai ce ne pomeniam cu Iancu uitînduse cu ochii zgîiţi pe sub poartă.
„Au plecat?”
Îi văzuse el bine de pe prag dela ei, de unde nu se mişca pînă nu vedea trecînd căruţa noastră, dar tot mai întreba ca să se încredinţeze, c’o păţise bietul odată cu bunica de-abia a nimerit uşa.
Noi îi făceam semn să vie şi iacătă-l în curte.
„Două tlăsuli aü tecut… două.”
Şi cind auziam aşa, fuga la scara dela şop. Ne băteam care să se suie mai iute. Îl lăsam pe el întîi şi după el se suia Păuniţa, ţipînd de cîteori punea piciorul pe cîte un cui, şi-apoi eu. Cum ne vedeam sus, fuga la grinda de lîngă zid. Acolo ne era garderoba.
Păuniţa îşi lua o scurteică veche şi roasă şi ruptă, de pe cînd era bunica fată. Şi-o lua peste cămăşuţa ei, care niciodată n’avea nasture la gît, şi plîngea de cîteori în loc se nimeriască mîneca, îi eşia mîna pe cîte-o gaură, cine ştie pe unde, de rămîneai cu gura
căscată.
Eu mi-aduc aminte, că luam un zăbun de coloarea cărămizii, şi aşa-mi venia de bine că cu zdranţele ce-mi curgeau din el mi-ajungea tocmai pînă la pămînt, iar Iancu avea un cojocel ce şi-l adusese de acasă, de nu ştia tată-său şi era frumos aşa cu găurile lui, cari semănau cu nişte cuiburi de paseri. Îmbrăcaţi gata, ne dam pe nas cu puţin praf, ce-l găsiam
pe grinzi, şi aşa ca nişte măscărici plecam la poarta Bodului.
Aici ne petreceam noi zilele de vară, aşteptînd trăsurile, cari aduceau domni dela Braşov înspre băile din Vălcele. Ne îmbrăcam aşa, ca să ne crează săraci şi să le fie milă de noi. Şi eram mulţi băeţi de sama noastră acolo, dar noi trei: Iancu, Păuniţa şi eu, eram cei mai zdrănţoşi dintre toţi.
Cind auziam uruitul vr’unei trăsuri, ne înghesuiam cu toţii lîngă Moş Florea, care sta gata să deschidă poarta. Noi ne trăgeam de mîni, ne împingeam, care de care vrînd să ajungă mai înainte. Şi-l împingeam pe moş Florea săracul şi-l ghiontiam, pînă ce năcăjit ridica cîrja strigind:
„Staţi, dracilor, că mă daţi jos!”
Şi cînd vedeam cîrja pe de-asupra noastră, ne astîmpăram şi Moş Florea schiopa deschidea poarta largă, trăsura intra şi noi cu un singur glas strigam cu toţii întinzind mînile:
„Dă-mi un cleiţaaaaaal !”
Domnii din trăsură rămineau cu gurile căscate cînd vedeau atîta potop de cerşitori, cari ne luam după trăsură, şi-l uitau cu totul pe Moş Florea de pe partea cealaltă, care cu pălăria întinsă, uitîndu-se după norul de colb ce-l stîrniam noi, rămînea mormăind cu capul gol în bătaia soarelui.
Şi iară schiopa … schiopa … închidea poarta la loc, tîrîndu-şi cîrja după el, se aşeza pe piatra de lîngă stîlpul porţii şi-şi ridica capul făcîndu-şi pod din palmă numai cînd glasurile noastre departe în lungul drumului răsunau:
„Dă-mi un cleiţaaaaaal!”
Alergam după trăsură fiecare cît putea. Eu şi cu Iancu de-abia unde începe drumul dinspre Bod să urce la deal, deabia acolo ne lăsam. Osteniţi, cu gîtul uscat, cu gura plină de praf veniam apoi amîndoi îndărăpt şi-o găsiam pe Păuniţa aşteptîndu-ne lungită pe iarba de pe marginea şanţului. Toţi trei de mînă, ne întorceam la poartă la Moş Florea. Şi cind ne vedea, ne întreba de pe piatră:
„V’a dat ceva, mă? -Şi cînd îi spuneam, că nu ne-a dat nimic, ridea moşul de-i eşia pipa din ciubuc şi zicea:
– Poi, i-am văzut eu că sînt nişte sărăcii.”
Şi ne-adunam apoi în jurul moşului, drăcoşi şi guralivi, ca nişte pui în jurul cloştii.
Moş Florea! Mă induioşez şi mi se umezesc ochii la numele ăsta. Atîta primăvară se leagă de el şi atitea zile cu soare. Înalt, adus puţin de spate, încins cu un şerpar de pe care căzuse toate ţintele, pe semne l-avea de cind era tînăr, cu opincile, carii se deslegau mereu, şi c’o faţă blîndă şi zbîrcită şi arsă de soare şi cu nişte ochi buni şi mici şi cu părul lui alb şi cu tot felul lui împiedecat şi mototolit, il iubiam toţi ca pe un tată de cîte ori ridica cîrja, şi-apoi de punea cîrja jos, ne jucam cu el ca cu cei de sama noastră. Aşa era Moş Florea dela poarta Bodului. Cînd părea mai necăjit, atunci era mai bun, şi cînd părea mai bun, numai ce ne treziam cu cîrja pe deasupra capetelor.
Şi-apoi pipa! N’am s’o uit niciodată. Nici n’apuca bine să şi-o pue jos, să-şi lege nojiţa sau cine ştie ce să facă, şi Păuniţa, care sta totdeauna gata ca o pisică, punea mîna pe ea, trăgea un fum, mi-o da iute mie, trăgeam şi eu odată, i-o dam vecinului şi aşa mai departe, şi cînd se ridica Moş Florea, ne găsia pe toţi cu fălcile umflate şi serioşi, cu ochii holbaţi la el. Şi era destul să înceapă unul să rîdă, şi din toate gurile se pornia fumul şi moşul dădea din cap şi ne zicea cu glasul lui bun şi dulce:
„De ce nu v’astîmpăraţi, mă băeţi?”
Iar noi rîdeam fericiţi, uitîndu-ne unul la altul şi trăgîndu-ne cămăşuţa peste picioare.
Şi cîte drăcii nu făceam noi cu Moş Florea, cîte?
Cînd auziam însă uruitul vre-unei trăsuri, ne ridicam iute in picioare, Moş Florea punea mina să desfacă lanţul şi noi ne înghesuiam la spatele lui să-l dăm jos. Şi uruitul se apropia tot mai mult, şi cînd credea el că e vremea, iar se pornia schiopa-schiopa şi deschidea poarta larg şi iar strigam cu toţii: „Dă-mi un cleiţaa-a-a-a-l,” şi iar după trăsură cu limbile scoase şi Moş Florea iar rămînea, cu capul gol şi cu pălăria întinsă de geaba, în bătaia soarelui.
Rar se milostivia cîte un domn să-i arunce şi lui un ban în pălăria cea găurită la fund. Era găurită, dar Moş Florea ştia el cum să facă; ţinea mîna tocmai la spărtură, şi cînd îi cădea banul, îi cădea drept în palmă.
Şi se bucura bătrînul şi şi-l punea în şerpar. He, he! cîtă comoară de creiţari mai avea şi Moş Florea în şerparul lui.
De cîteori nu stam eu şi mă uitam lung şi-mi ziceam în mine: Moş Florea ăsta ştiu că poate să-şi cumpere roşcove şi elviţe!
Şi-apoi, cînd soarele începea să arză şi ne răzbia căldura, şedeam cu toţii la umbra porţii, lungiţi pe brînci, pe spate, fiecare cum îi venia mai bine, prin prejurul lui Moş Florea. Şi m’apropiam eu de bătrîn şi linguşitor îl rugam să cînte cîntecul lui, pe care nu l-am mai auzit de-atuncia. Şi începea bătrînul mai mult pentru el, începea cu glasul lui slab şi duios:

Maica din toate mă scoate,
Numai din două nu poate:
Dela foc şi dela moarte.

Cînta bătrînul înainte, cînta pînăce nebunatica de Păuniţă săria ca o lăcustă dela locul ei, da fuga peste noi la Moş Florea, îl apuca de gît şi-i striga la ureche:

Şi era un moş
Şi-avea un cocoş,
Ah! ce mai cocoş
Cum cînta la moş.

Şi rîdea Moş Florea şi rîdeam şi noi şi era atîta veselie sub cerul acela senin de vară.
Şi acum, dacă venia vre-o trăsură, nu ne mai ridicam; ne era lene, eram muiaţi de căldură. Moş Florea singur îşi făcea datoria. Şiontic-şiontic deschidea el poarta şi cu pălăria întinsă aştepta să-i cadă banul în palmă.
Era vai de el, dacă se întîmpla să-i nimeriască banul pe lîngă pălărie şi să-i cadă jos. Cit ce băgam de samă, ne repeziam. Şi se făcea atunci o zăpăceală şi o tăvăleală prin ţărină! Un furnicar tulburat.
Rîcăiam, ne împingeam, săriam de colo pînă colo şi cînd striga unul: „Iacă-tă-l!” ne repeziam cu toţii, îl zmulgeam din mînă şi iar îl perdeam, şi lupta asta ţinea pînă ce unul din noi se ridica vesel şi ridica mîna în sus, arătîndu-l. Păuniţa avea noroc mai în totdeauna. Şi atunci ne ridicam cu toţii prăfuiţi şi Moş Florea se ridica mai pe urmă, dar era necăjit foc şi numa-l vedeam, că vine şi-şi ia cîrja strigîndu-ne:
„Aşa! Haide, căraţi-vă, că vă frîng picioarele!” Nu mai era de glumă. Se cătrănise Moş Florea şi pace.
Şi-apoi mai zicea scuipînd praful din gură:
„Par’c’aţi fi băieţi de ţigan!” şi Păuniţii îi zicea:
„Stai, că te spui eu tată-tău, şopîrlă!” şi-şi trăgea pălăria pe ochi şi punea faţă de pămînt. Atunci se făcea linişte şi ne tremura sufletul la toţi de necazul lui Moş Florea. Într’un tîrziu se întorcea înspre Păuniţa, mai liniştit, şi-i zicea:
„Par’că tu ai fi deschis poarta!”
Păuniţa sta ce sta, se uita cînd la creiţar, cînd la Moş Florea şi se apropia încet, sfioasă, de el, şi cînd era aproape îi zicea frumos. „Na-l !” şi-i da creiţaru.
Moş Florea şi-l punea ‘n şerpar şi se însenina, iar noi ne uitam la şerparul lui şi ne gîndiam, ce de comoară de bănet mai are Moş Florea în şerparul ăla.
Aşa ne treceau zilele. Ne uitam să mai mîncăm. Mi-aduc aminte, că nu mă mişcam de lîngă poartă toată ziua. Avea bătrinul ăla ceva pentru mine, ceva de care nu pot să-mi dau sama nici astăzi. Îmi plăcea să mă uit în faţa lui, să mă joc cu cîrja lui, şi eram nespus de mîndru cînd mă lăsa să-mi culc capul pe un colţ de haină de-a lui. Şi-apoi şi el m’avea drag. Şi-acum par’că-mi sună în urechi vorbele pe cari mi le spunea, cînd se uita rîzînd la mine, rîzînd cu hohot văzindu-mă îmbrăcat în zăbunul ăla cărămiziu, care cu zdrenţele ce-i atîmau mă îmbrăca tocmai bine, şi mîzgălit pe la nas cu praful de pe grinda din şop, şi-mi zicea:
„Auleol… Unde-i tată-tău să te vază, măscăriciule, mă!”
Şi ridea şi se uita la mine şi mă întorcea pe toate părţile şi se uita.
Dacă-mi era foame,trimeteam pe Păuniţa să-mi aducă o bucată de pine de-acasă. Şi cum se grăbia ca nu cumva s’o prinză bunica, lua ce găsia. Odată, mi-aduc aminte că a adus mai o jumătate de pîne. De-abia venia cu ea. Moş Florea şi-a scos briceagul legat cu spic de curea, şi l-a desfăcut de după brîu şi a împărţit pînea la toţi băeţii.
Sara apoi, dupăce treceau toate ciurzile, plecam şi noi acasă, cu Moş Florea în mijloc. La răslogi ne despărţiam, el o lua şontic, şontic înspre capul satului dinspre moară. Noi stam şi ne uitam după el.
Odată, cînd am venit acasă, Iancu, Pauniţa şi eu, am deschis uşa dela uliţă cu grije, ca să vedem cine-i prin curte, şi bunica din fundul curţii cum ne văzu aşa îmbrăcaţi şi negri de praf, crezu că sintem nişte ţigani şi ne strigă necăjită:
„Dumnezeu să vă miluiască acuma, da mai duceţi-vă şi la dracu!”
Cînd a văzut apoi, că sîntem noi… he he… dar acum nu vă mai spui ce am păţit! De-atunci îi ducea Iancu frica.

Şi-a fost apoi că într’o bună zi cînd ne-am dus la poarta Bodului, Moş Florea nu era acolo. Şi par’că nici cerul cu tot seninul lui, nici cîmpul, nici iarba nu mai erau frumoase. Cînd te uiţi cu sufletul trist la lume, trist ţi se pare, ori cît ar fi ea de veselă, şi ceva trist se furişase în sufletele noastre.
Am aşteptat pînă de cătră amează şi văzînd că tot nu mai vine, am luat-o încet, încet spre casa lui. Treceau pe lîngă noi trăsuri, dar nu ne mai uitam la ele. Fără Moş Florea nimic nu ne mai plăcea.
La capul satului şedea el într’o casă strîmbă, mică ce de de-abia se zăria din nişte tufe de liliac. Două fereşti mici şi triste ca nişte ochi plinşi se uitau la noi posomorîte. Vre-o cîteva vrăbii cîntau în tufele de lîngă casă. Şi era o linişte tristă prin prejur, ca liniştea din prejurul unei biserici părăsite.
Ne-am apropiat sfioşi şi ne-am uitat pe fereastră. Moş Florea sta lungit pe-o laviţă şi cînd ne-a văzut, ne-a făcut semn cu mîna. Am intrat înăuntru şi l-am încunjurat şi am stat aşa fără să zicem o vorbă.
Mi-aduc aminte, că ne-a cerut să-i dăm apă, şi mi-aduc aminte de două lacrime ce-i curgeau pe obraz. Şi-mi mai aduc aminte, că bunica ne trimitea în fiecare zi de-i duceam mîncare caldă. Şi-apoi … nu mai ştiu …
S’a dus … Şi s’a dus şi copilăria mea cu dînsul. Şi dacă cerc s’o reînviu, e că n’am mai găsit-o şi ştiu că n’am s’o mai găsesc niciodată.
Şi de-aceea cîte-odată îmi îndemn sufletul să retrăiască clipe depărtate. O amăgire. Fie!… Amăgeşte-te şi tu, sorioară, şi spune-mi, Păuniţo, nu-i aşa, că cerul de atunci era mai frumos decît cel de astăzi?…

extras din volumul RAMURI de Zharia Bârsan
apărut la Editura Luceafărul 1906 – Budapesta