Ahile

„Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”. Acestea le spune istoricul român, Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa „marea neagră” (Volumul I, Bucureşti, 1988, p. 148 – Traducere de Michaela Spinei, după „La mer Noire”, volum publicat de Societas Academica Dacoromana, la München, în 1969, după manuscrisul original scris în franţuzeşte de către autor).

Am ales acest citat pentrucă, în ordinea identificării insulei lui Achile, Leuce, cu Insula Şerpilor, el face parte din cea mai recentă carte despre Marea Neagră apărută în limba română.

Toţi marii noştri istorici din ultimul secol – Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, D. M. Pippidi ş. a.-, după cum şi toţi marii noştri geografi – Brătescu, Murgoci, Vâlsan, Banu – ca să nu numim şi pe cei mai recenţi -, au identificat, fără rezerve, insula Leuce cu Insula Şerpilor; s’ar părea, printr’un fenomen de contaminare generală, dar şi din cauza unei lipse de atracţie pentru subiect, deoarece aceeaşi situaţie, fără excepţii, se întâlneşte şi peste hotare: toţi istoricii sau geografii străini care s’au preocupat de localizarea insulei Leuce – sau au fost aduşi întâmplător să vorbească despre această insulă -, au identificat-o cu Insula Şerpilor. Am spus întâmplător – şi aceasta nu trebue să mire pentrucă în unele lucrări de specialitate (e. g., „Wörterbuch der Antike”, Alfred Kroner Verlag, Stuttgart 1976, Achte, verbesserte und ergänzte Auflage), această insulă nici nu figurează, iar în bine cunoscutul „Der Kleine Pauly Lexikon der Antike (München, 1979) – care nu se arată de loc preocupat de localizarea acestei insule -, ea nu este menţionată, cum s’ar fi cuvenit, la litera „L”, ci sub „Achilleus”, unde apare, s’ar putea zice, întâmplător, legată de locurile de cult ale eroului – „… Kultstätten am Pontos: Byzanz, Insel Leuke u. a. (s. u.); dort nannte man ihn Pontarches” (Hans von Geisau, op. cit., Bd. 1, loc. cit., col. 46)-, şi de tradiţiile formate în jurul vieţii eroului de „dincolo” de moartea sa fizică -„Bald glaubte man dieses Jenseits in der Insel Leuke vor der Donau Mündung gefunden zu haben” (ibid., col. 46).

Pentrucă Gh. I. Brătianu menţionează insula Leuce în legătură cu prezenţa Milesienilor pe coasta de Vest a Pontului Euxin şi nu precizează cine au fost aceia care au ridicat în insulă „sanctuar în cinstea lui Achile”, pentru a elimina de pe acum orice presupunere în legătură cu această chestiune, trebue spus că, pe coasta Pontului şi în ţinuturile învecinate ei, cultul lui Achile era un cult indigen, instituit de autohtonii locului, cu mult înainte ca Milesienii să fi fost pus piciorul pe ţărmul apusean al mării Pontului -punct de vedere susţinut de Nicolae Densuşianu, care şi-a găsit o confirmare târzie sub chiar pana istoricului din Warburg/Westfalen, Hans von Geisau, deja citat: „An den Küsten des Schwarzen Meeres war sein Kult heimisch, ehe die Milesier dorthin kammen” (ibid., col. 46).

Nicolae Densuşianu -acest neobosit căutător de informaţii în izvoarele antice privind preistoria Daciei, şi un exact transcriptor şi traducător al lor, mai puţin însă (uneori deloc) exact în interpretările şi localizările pe care le face pe marginea informaţiilor desprinse din izvoare (acesta a fost -presupunem- faptul pentru care Pârvan a considerat Dacia preistorică -monumentala lucrare a lui Nicolae Densuşianu editată postum de Dr. C. Istrate- un „roman fantastic plin de mitologie şi filologie absurdă” (Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1926, p. 1), aduce, referitor la insula Leuce, câteva fragmente preţioase din izvoarele antice -şi noi pentru aceasta îl cităm, alăturându-ne total părerilor lui Radu Vulpe, elevul lui Pârvan a cărui părere despre Dacia preistorică nu o împărtăşeşte-, ce sporesc elementele de bază slujitoare identificării insulei Leuce, în pofida erorilor pe care acelaşi Nicolae Densuşianu le săvârşeşte -păcat- în interpretarea lor. Căci iată ce spune Nicolae Iorga: „Nous ne critiquerons pas les constructions bizarres, qui vont jusqu’ŕ une psychose, du si vénérable historien N. Densuşianu, dans sa Dacie préhistorique . On s’étonne męme que quelqu’un d’un esprit si méthodique que M. Radu Vulpe ait pu écrire sur ce livre: Travail qui, bien que fantastique, et erroné en fait de détails, de conclusions, est cependant trčs important par les matériaux rassamblés (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924, p. 84, note 2)”, în Histoire des Roumains, Vol. I/I, p. 17, nota 1, -o afirmaţie nedreaptă care scade, în ochii urmaşilor, simţul critic al marelui istoric.

Achile statuie corfu grecia

Ca exemplu de fidelitate în reproducerea şi traducerea izvoarelor cercetate de Nicolae Densuşianu -excluzând marginaliile care îi aparţin-, cităm: „… în poema Aetiopida scrisă de Arctinos, poet epic din Milet, care a continuat şi întregit Iliada, ni se spune, că Achile a fost ucis la Troia de Paris, fiul lui Priam, ajutat de deul Apollo, că, în fine, după multe lupte înverşunate a succes lui Ajax şi lui Ulise, ca să-i răpéscă corpul din mânile inimicilor troiani şi se-l aducă la corăbiile grecesci. Apoi veni mama lui Achile, Thetis, cu surorile sale şi cu musele (cântăreţele séu bocitórele betrâne), î-l plânseră şi-l bociră, apoi în urmă Thetis ridică cenuşa fiului seu de pe rog şi-o aduse în insula Leuce (Albă), séu insula Şerpilor, de la gurile Dunărei. Er Acheii i ridicară un tumul şi-i celebrară jocuri funebre (Homeri carmina et cycli epici reliquiae. Ed. Didot, p. 583)”. Transcriem, ca demonstraţie, o informaţie ieşită de sub condeiul lui Hans von Geisau, 70 de ani mai târziu: „Am skaischen Tor entbrennt über A.’ Leiche ein erbitterter Kampf, Aias rettet sie, während Odysseus die drängenden Feinde abwehrt. Dann wird Antilochos begraben und der Leichnam des A. ausgestellt. Thetis kommt mit den Musen und Nereiden und beweint den Sohn. Darauf entreibt sie ihn dem Scheiterhaufen und bringt ihn nach der Insel Leuke (s. u.). Die Achaier aber schütten einen Grabhügel auf und feiern Leichenspiele, Prokl. § 63-67″ (ibid., col. 49). După cum se observă, corespondenţa între cele două texte este fără reproş (diferite sunt numai referinţele; aceeaşi ştire este adusă şi de Arctinos, v. infra).

Mai spunem că, Nicolae Densuşianu în alăturare cu informaţia citată mai sus, după ce precizează: „Despre împrejurările morţii lui Achile Iliada nu amintesce nimic”, adaogă: „În Odiseă însă se spune numai atât, că el a căzut la Troia (Odyss. XXIV, 36 seqq.), că corpul seu a fost îmbrăcat în haine divine, şi ars pe rog, apoi osemintele sale aşedate în o urnă de aur la un loc cu osemintele lui Patroclu, ér peste ele Grecii au ridicat un tumul mare şi înalt pe ţermurele Helespontului, ca să pótă fi vedut departe de pe mare, atât de cei ce trăiau atunci, cât şi de cei, cari vor trăi în viitoriu” (op. cit., p. 70). Tot aşa, şi Hans von Geisau, în acelaşi context, adaogă şi el: „Auf anderer Grundlage berut die Darstellung der Totenklage und Bestattung, Hom. Od. 24,43ff. 74ff.”. Se observă deci, la ambii istorici, aceeaşi preocupare de a indica în temă şi un alt izvor -şi cum un altul nu era, referinţa şi la N. D. şi la H. v. G. este aceeaşi, numai cât N. D., mai conştiincios şi mai interesat, traduce din Odyseea tot textul în legătură cu tema, fapt pe care istoricul german îl neglijează pentru bunele sale motive: lipsa de interes pentru o istorie ce nu priveşte nici neamul lui nici pe cele ale occidentului de care se ţine aproape. Dacă am dat acest exemplu a fost pentru a atrage atenţia asupra importanţei pe care o are şi azi opera lui Nicolae Densuşianu, ca material documentar, informativ, pentru toţi acei istorici români interesaţi să scrie despre istoria neamului românesc, dar şi pentrucă, de curând, un scriitor de o autentică valoare -slavă Domnului, nu istoric!- s’a exprimat cam în zeflemea referitor la acest monument de cultură.

Transcriem acum, după Nicolae Densuşianu, acele tradiţii ajutătoare tezei noastre -tradiţii care au scăpat atenţiei întocmitorilor acelei preţioase culegeri de „Izvoare privind istoria României” (Bucureşti 1964, Vol. I).

1. „In vechia geografiă grecéscă ne mai apare la gurile Dunărei încă o numire topică sub numale de ‘Aci lleoV plax Hesychiu crede, că se înţelege insula lui Achile, Leuce (Koehler, Mémoire, p.543. 729). Însă sensul cuventului PlaV (= şes. suprafaţă) neputęndu-se aplica la o insulă mică şi convexă, cum este Leuce, e probabil, că acésta denumire se referă la canalul Chiliei” (op. cit., n. 1, p. 74). N. Densuşianu are dreptate când spune că sensul cuvântului nu se poate „aplica la o insulă mică şi convexă”, greşeşte însă fundamental când crede că Leuce este Insula Şerpilor, care întradevăr este „mică şi convexă”. Corectă este numirea topică notată de Hesychios pentru că ea are în vedere insula Leuce existentă în acea vreme la gurile Dunărei -cum se va arăta mai departe (urmând descrierile acestei insule făcute de diverşi autori antici, şi evoluţia deltei Dunărei)-, căreia îi corespunde întru totul sensul cuvântului PlaV, şi nicidecum Insula Şerpilor, rămasă necunoscută antichităţii (v. infra).

2. „Aici, după o vechiă tradiţiune a oraculelor, îşi căutau sănătatea lor aceia, cari în resbóie fusese greu răniţi. Ast-fel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într’o luptă, ce-o avuse cu Locrienii, căpetase o rană în piept, de care suferia fórte mult, consultă mai ântâiu în privinţa sănătăţii sale pe oraculul din Delphi, însă profetésă de aici (Pythia), după cum ne spune Pausania, î-l trimise se-şi caute vindecare în insula Leuce de la gurile Dunărei, de unde el s’a întors apoi sănătos2” : „2) Pausaniae lib. III. 19. 13″.

„De asemenea, ne spune şi Ammian Marcellin, că în insula Leuce se aflau şi ape salutare (aeque3) : 3) Ammiani, lib. XXII. c. 8: insula Leuce sine habitatoribus ullis Achilli est dedicata. Ibi et aquae sunt”, (op. cit., p.75 şi nn. 2 şi 3).

Argumentul pe care ni-l oferă aceste două ştiri se opune categoric asemănării insulei Leuce cu Insula Şerpilor: nici vorbă ca pe această insulă -cum o arată şi numele: a „şerpilor”-, să fi existat vreodată ape salutare, cu sau fără nămoluri vindecătoare, cum se găsesc şi azi în unele locuri de pe lângă coasta Mării Negre. (Ştirea adusă de Pausanias are o însemnătate complexă: ea atestă existenţa -înţeleasă ca o continuitate- unor legături între populaţiile din Delphi şi Leuce, şi reciproc, între aceea din Croton (de pe pământul Iapygilor) şi Istropontici. Importanţa istorică a acestor legături a fost arătată în cartea noastră „Cine sunt Etruscii”, şi nu este cazul a reveni aici mai mult decât cu paranteza de faţă.)

3. „Marcianus Capella, care a trăit pe la anul 470 d. Chr, scrie: Achillis insulam eius sepulcro consecratam. (Apud Köhler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, in Mémoires de l’Accadémie S. Pétersbourg. Tome X din a. 1825, p. 550. 734)”, (op. cit., PP· 71-72).

Nici această informaţie nu se poate aplica Insulei Şerpilor, „o stâncă”, în care nu se poate săpa mormânt şi unde nu se găseşte pământ pentru ridicarea deasupra lui, după obicei, a unui tumulus „înalt” cum se cuvenea eroului. (În paranteză fie zis, acestui Martianus Capella -nu Marcianus, cum printr’o eroare tipografică apare la N. D.-, celebru enciclopedist latin din secolul V, nu i s’a făcut loc în „Izvoare privind istoria României”, op. cit., supra.)

Nicolae Iorga, care crede şi el că insula Leuce este totuna cu Insula Şerpilor, vorbind despre Chilia, spune: „Nous osons męme proposer, bien que cela paraisse peu amissible, que l’ancien Dromos Achilléos, le chemin d’Achille pour le géographe romain Pomponius Mela 2, donc une Achilléia, qui est cependant présentée en rapport avec l’Ile des Serpents, est devenue, ŕ une époque de beaucoup postérieure, Chilia 3, cette cité byzantine, puis génoise, dans une île du Danube, qui jouera une rôle trčs important dans la rivalité entre Moldaves et Valaques. Pour appuyer cette hypothčse, il faut penser que, jusqu’aujourd’hui, le nom touranien et hellénique de Tyras, Touras, survit chez les Tatars sous la forme de Tourla” : „2 T. II, 7. Cf. Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 18 et note 3″ : „3 Voy. aussi Klio, IX, p. tea-Albă, p. 150″ (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937, p. 208).

Formularea făcută de N. Iorga ne apare confuză. Iată textul lui Pomponius Mela la care se referă istoricul român: „II, 7, 97. Sînt puţine (insule) în lacul Meotic… 98. Şi în Pont sînt puţine. Leuce, aşezată la vărsarea fluviului Boristene, destul de mică, purtând şi numele lui Achile, fiindcă aici a fost îngropat Achile 19 … : 19 Confuzie cu insula Borysthenes (Berezan) sau cu Alergarea lui Ahile ” (Izvoare…, p. 391).

Iată ce spune şi N. Densuşianu, în această chestiune: „Melae De situ orbis. II. 7. Leuce (insula) Borysthenis ostio (inielege Boreostomum séu Boreum ostium) obiecta, parva admodum, et…” (op. cit., p. 71, n. z); aceeaşi îndreptare (remarcă) o face N. Densuşianu şi când îl citează pe Plinius: „Plinii Hist. Nat. IV. 79. 1. Ante Borystheem (înţelege: Boreostomum), …” (op. cit., p. 71).

L’am amintit pe N. D. nu pentrucă el are dreptate -observaţia lui este subiectivă şi se abate de la înţelesul avut la Mella şi la Plinius-, dar, decât a imputa pe nedrept şi unui Plinius aceeaşi confuzie -cum au făcut şi alţi istorici (v., de. ex., Izvoare…, n. 38, p. 405, pusă de Vladimir Iliescu, în legătură cu incriminatul fragment din Plinius)-, mai de grabă ne alăturăm presupunerii lui N. Densuşianu, deoarece aceasta nu frustează adevărul istoric, despre insula Leuce putându-se spune la fel de bine că se găsea în faţa gurii Boreion. Motivele decurg limpede din cele ce urmează.

Cât priveşte propunerea lui N. Iorga, de a localiza în Deltă acel Dromos Achilleos trebue să spunem că el ar fi avut de partea lui toată dreptatea, dacă în loc de insula Chilia, ar fi propus insula lui Achile, Leuce (Arian, -şi nu este singurul- ne spune clar că Dromos Achilleos era o altă denumire a insulei lui Achile, Leuce), care în vremea descrierii şi localizării ei făcute de către unii din istoricii şi geografii antici, se găsea în golful pe care marea Pontului îl făcea pe locul actualei Delte (v. infra), în faţa gurilor Thiagola sau Psilon (pe actuala sahaua lui Iacob, străveche urmă a braţului Chilia) şi Boreion (pe traseul începător al braţului Sulina), iar în timpul lui Iorga era cuprinsă, de multe bune -trecute peste mileniu- veacuri, în Deltă, la Sud de cetatea bizantină care îl preocupa pe istoricul din Vălenii-de-Munte. Iorga este singurul istoric care arată îndoieli faiă de asemănarea Insulei Şerpilor cu insula lui Achile, Leuce („Dromos Achilleos”), fără insă -fapt regretabil- a o spune clar. Multa alia peccat Iorga!

Descrieri şi poziţionări aflate în Izvoare

despre Insula lui Achile, Leuce.

* „Pindar. Nemeenele, IV, 48-50 (88-81) … In Pontul Euxin, Ahile locuieşte întn’o strălucitoare insulă” (Izvoare…, p. 15).

* „Scolii la Pindar. La Nemeene, IV, 79a. … Există o insulă în Pontul Euxin numită insula Albă, unde se pare că a fost transportat trupul lui Ahile de către Thetis 20. Unii arată şi nişte locuri de alergare pentru exerciţiile gimnastice ale eroului. Iar Pindar a numit în chip metaforic insula Albă – insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă. Ea se mai numeşte şi Locul alergării lui Ahile 21” : “20 După legendele posthomerice, eroul grec a fost răsplătit pentru curajul lui să trăiască fericit pe insula Leuce, unde se căsătoreşte cu Ifigenia, Medea sau Elena.” : „21 Confuzie cu ’Acillewz dromz, o peninsulă de la gurile Niprului, vezi Arian, nota 30″. Arian însă, scrie clar că insulei Leuce i se mai spunea şi Alergarea lui Ahile, confuzie face deci Vladimir Iliescu, autorul notelor din Izvoare…, pe care o repetă şi la „Scolii la Andromaca” lui Euripides (Izvoare…, p. 73), nu autorii antici care spun că insula Leuce mai era numită şi Alergarea lui Ahile . La nota 20 (supra), suntem tentaţi să facem o completare: traducerea din paranteza pusă în scolii (htoi erwdivm) prin „(bîtlani)”, nu ni se pare, că redă tocmai exact intenţia scoliastului, căci acesta nu spune simplu „(bîtlani)”, ci „(întradevăr bâtlani)”, vrând prin aceasta să înţelegem pe „stârcii albi” -acele păsări foarte frumoase, înalte cam de 1 metru, „de culoare albă ca zăpada”-, care trăiesc pe lângă bălţi -Flavius Philostratos, un sofist originar din Lemnos, care a călătorit mult, spune limpede că în insula Leuce „locuiesc nişte păsări albe, ele sunt păsări de apă” (vezi, la acesta, în Izvoare…, p. 661, dialogul dintre „Vierul”, din Chersonesul Thracic, şi „Fenicianul” sceptic); întradevăr, stârcii se mai numesc, în limba română, şi bâtlani -latineşte ardea major, iar cei mici, ardeola-, dar fiind vorba de coloarea „albă ca zăpada”, care se potriveşte adjectivului „strălucitoare”, ar fi fost indicat -poate-, ca în traducere să se fi adoptat expresia „stârci albi”, în loc de „bâtlani”, deoarece aceştia sunt cunoscuţi, la noi, mai ades, a avea coloarea cenuşie; această completare trebuia făcută, în deosebi, pentru eliminarea Insulei Şerpilor din competiţia cu insula Leuce, stârcul alb neputând fi văzut pe stâncile Insulei Şerpilor, pe deasupra, ea nu putea oferi nimănui un loc potrivit pentru un trai, câtuşi de puţin bun, necum divinelor personaje; am spus că ar fi fost indicat, deoarece Pindar, câteva versuri mai sus, compară strălucirea aurului cu strălucirea albului „fildeşului” sau al „crinilor”, deci, după Pindar, ar fi vorba de o anumită strălucire, către aceasta ne vom îndrepta mai departe, mai înainte însă vrem să deschidem -asemeni scoliastului- o paranteză în legătură cu cuvântul (şi cu pasărea) ardea.

Cu prilejul dovedirii că Ardeal este un cuvânt de vechime proto-indoeuropeană -vechime pe care, pentru a pune asupra ei o origine şi a o scoate din anonimatul în care o păstrează istoricii occidentali, întru cât ea permite orice tălmăcire (până nu demult i s’a spus, cu mare insistenţă: „indogermanică”!), am considerat-o, în lumina datelor istorice, pre-protothracică numai cât pre-Protothracii au fost primul popor (ca să nu spunem singurul) de după ultima glaciaţiune (dovadă de această mare vechime a lui fiind neobişnuita înmulţire la care ajunsese -în timp-, şi imensa sa răspândire în spaţiu), care a fost cunoscut istoriei, de la prima ei pagină, sub numele de Thraci, aceştia -şi niciunii alţii- ocupând locurile din acele părţi de Eurasie unde se crede că a fost leagănul limbii proto-indoeuropene (cei mai mulţi dintre cercetătorii arheologi şi lingvişti interesaţi în această problemă situează acest leagăn în zona pontico-caspiană, alţii, în bazinul istro-ponto-carpatic, de pildă, arheologii Vladimir Dumitrescu şi Milutin Gerasanin afirmă că „oameni din Pont” au coborît în grupuri masive în Sud-Estul Europei unde au introdus vorbirile „indoeuropene”, însă cine oare puteau fi, atunci, acei „oameni din Pont” sau din Sudul Rusiei până la Marea Caspică dacă nu cei din întinsa seminţie a Thracilor?)-, am arătat că în compunerea acestui cuvânt (Ardeal) se regăsesc noţiunile „înalt, superb” -păstrate de Latini în substantivul axduus, a um-, şi tot acolo spuneam că „Ar– este un radical thraco-etrusc, a cărui semnificaţie este ‘a face’ în sensul de ‘atotputernicie’, cum în numele zeiţei trivalente, iraniene, Armaiti, sinteză a celor ’trei funcţiuni’ specifice societăţii proto-indoeuropene” (Caşin Popescu, Enigmaticele rădăcini ale Etruscilor, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, p. 259, Extras din capitolul PRO ANALIBUS II, din cartea CINE SUNT ETRUSCII).

Ar– se regăseşte şi in limba etruscă (Aritimi, pentru Artemis), după cum şi forma Er– (Ercle, Hercles, Herecele, pentru Hercules: vechiul Herculis Portus, de la Vest de Cosa, se numeşte azi Porto’ Ercole). La Etrusci ar-, er-, însemna a face, a mişca, a merge -arac = şoim, iar arim (un diminutiv) = copilaş-, dar compară cu (c)ar -a căra- şi cu (m)er(g) -a merge-, apropieri care evidenţiază strânse înrudiri lingvistice (cf. Caşin Popescu, Cuvinte etrusce* de origine thraco-pelasgă, geto-dacice, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 2, Iunie 1997, pp. 95-100).

Observăm că în limba franceză păsării ardea major i se spune heron, cuvânt care se consideră a fi de origine francică („mot francique”). El este apropiat însă de grecescul erwdioz ou (ó), care are acelaşi înţeles (Iliada, X, 274) şi care nici el nu se poate despărţi, din punct de vedere lingvistic, de ardea, latin. Pe de altă parte, în cuvântul erou -heros în franţuzeşte şi hęrôs în greceşte, nume dat de Greci semizeilor sau oamenilor divinizaţi -, apare rădăcina er-, care o aminteşte pe aceea din cuvântul Erdely, o deviere (fonică?) din cuvântul Ardeal: dacă aceasta nu este decât o coincidenţă, Ar- – Er- rămâne o problemă deschisă etimologiei, căci şi aceasta s’ar putea să aibă o istorie (în legătură cu Ardeal- Erdely, v. şi Sorin Paliga, Ardeal, “Transilvania”, în Tribuna, Cluj, 1986, Februarie, Nr. 8). Am mai spune că forma ardeola de la ardea, este un diminutiv care cuprinde în sine o gingăşie specifică spiritualităţii şi limbii Thraco-Dacilor: Predeal – Predeluţ, deluţ, deluşor, deluşel, deluleţ ş. a. (compară cu Ardeova, mică aşezare în judeţul Cluj şi cu Ardeoani în judeţul Bacău sau cu Ardeu în judeţul Hunedoara şi Arded în judejul Satu-Mare, toate situate în Ardeal sau lângă Ardeal).

În ordinea coincidenţelor probabile semnalăm Erucus, Erycus, un bloc izolat de munte aflat în unghiul de Vest al Siciliei, locuit din timpuri preistorice (de când, probabil, datează şi cuvântul), care trebue alăturat de Eryx, fiul Aphroditei; de aici, poate, cuvintele: erectus, a, um = înalt, ridicat, şi erumpo = a erupe, a ţâşni afară cu violenţă până la o mare inălţime.

Niciunde însă, noţiunile: „înalt”, „superb”, „a face”, „atotputernicie”, nu se regăsesc -toate împreună- mai emoţionant şi mai absolut ca în cuvântul ardea, care desemnează acea „pasăre minunată” în jurul căreia s’a ţesut o impresionantă legendă. Cel mai sărbătorit poet al Romei lui Augustus, Publius Ovidius Naso, a lăsat în nemuritoare versuri legenda acestei pasări (în Metamorphoses, XIV, 566-580), scrisă după un motiv imprumutat din ‘Eteroioumeva lui Nicandros (compuse la Roma în anii de plină glorie 4-7 d.Chr.- ele aveau să apară în timpul când poetul îndura la Tomis, în ţara Geţilor, un exil ordonat de nemilosul împărat în anul 8 după Christos- printr’un edict rămas fără cercetări juridice lămuritoare).

Iată legenda, pe scurt, după Ovidius (Metamorphoses, XIV, 516-580). În războiul pe care Aineias îl duce împotriva lui Turnus, regele Rutulilor din Latium (Rutulii erau rude de sânge cu Latinii, cf, Virgilius, Aeneis, XII, 40), „fiul lui Venus” iese victorios; odată cu Turnus, cade şi reşedinţa acestuia, Ardea, cetate vestită, „ades numită puternică pe timpul cât Turnus era sănătos şi teafăr – „Turno sospite dicta potens”; „după ce el a pierit sub loviturile unei săbii barbare şi acoperişurile (cetăţii) s’au prăvălit sub cenuşele calde încă, din mijlocul ruinelor îşi ia sborul o pasăre atunci prima oară văzută – „tam primum cognita” – care cu largi bătăi din aripe puternic aruncă cenuşa departe; ţipetele sale, a ei slăbăciune şi paloare şi totul în ea amintesc de o cetate capturată, toate până şi numele însuşi Ardea ea însăşi plângându-şi doliul lovindu-se cu propriile-i aripe”. Am fi vrut, în locul traducerii noastre libere să redăm aceată legendă în versiunea versificată a autoarei Maria Valeria Petrescu (Ovidiu, Metamorfozele, Bucureşti 1957, Ardeea, p. 232), dar ele nu ne-au oferit o imagine satisfăcătoare a fragmentului ovidian, căci am fi vrut aceasta şi pentru a putea spune, cu acest prilej, că prefaţatorul cărţii respective, Eusebiu Camilar, este unicul autor care ne-a precedat în ideea -o cităm numai cât, deşi pe foarte departe, ni se apropie-, anume, că, „expediţia Argonauţilor… s’ar fi înapoiat prin Adriatica. Noi spunem că versiunea aceasta ar fi plauzibilă, cunoscând cum căutarea averilor, a descoperit oceane şi mări”… (în op. cit., p. 14; v., pentru întoarcerea Argonauţilor prin Adriatica, v. Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, pp. I-LXVII şi 1-542 inclusiv 5 hărţi).

Cetatea Ardea se va rezidi, dar soarta ei a fost să fie din nou pustiită, de data aceasta de către Samniţi (Strabon, 232.249; pentru o probabilă origine istro-ponto-carpatică a Samniţilor, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg 1989, aici amintim numai că Diodoros din Sicilia îi numeşte pe Samniţi, Brutti -v. supra, Bruttium-, şi că strămoşul acestora este Brettos, unul din fii lui Heracles); Ardea va fi iarăşi reclădită. numele ei păstrându-se până către zilele noastre (Ardea, pe via Ardeatina).

Interesant -pentrucă am ajuns la Metamorphoses şi la refacerea, de-atâtea ori, a cetăţii Ardea-, este nu numai prezenia rădăcinii Ar-, în cuvântul Argos, Argus (pentru paleta cuvântului Argos, vezi, Caşin Popescu, Urgeo propositum sau Din nou pe urmele izvoarelor la Etrusci, în revista Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, pp. 248-249), ci faptul că Argos (Argus), fiul lui Arestor şi al lui Mycene -eroul cu 3, 4, chiar 100 sau, după Aischylos, nenumăraţi ochi-, este metamorfozat, după moarte, de Hera, într’un Păun (Martial, XIV, 85), acea pasăre mare cu un penaj magnific, mai ales la mascul, colorat albastru-verzui, cu o coadă foarte lungă cu pene de colori diferite, pe care, când o rotează apar sumedenie de ochi de o splendoare rară (lungimea acestei păsări, incluziv coada, trece de 2,50 m); după o altă versiune, Hera nu l-ar fi metamorfozat pe Argus într’un Păun, ci ar fi pus ochii lui în penele din coada Păunului, pasărea ei dragă (Ovidius, Metamorphoses, 1. 722-723). Iată legenda morţii lui Argus (Ovid., Met., I, 667 şi urm,). Zeus trimite pe Hermes să o răpească pe Io (nume prescurtat de la Iole sau Iocasta s. a.), preoteasa Herei şi iubita lui Zeus, dar acesta nu reuşeşte decât, numai după ce îi adoarme toţi ochii lui Argus (care o veghia pe Io -Argus oculeus totus- din ordinul Herei), prin poveşti cu cântece din flaut (Syrinx, după numele nimfei pe care Pan a urmărit-o, şi când crezând că a prins-o, s’a trezit strângând în braţe un snop de trestii în care a început să sufle…) şi vrăjitorie, trecându-i bagheta sa magică pe deasupra pleoapelor deja ostenite, după care îi taie capul cu sabia sa încovoiată; desprins de gât, capul lui Argus se prăvale, de pe stânca pe care veghea, la pământ, şi peste cei o sută de ochi se aşterne noaptea… „Fiica lui Saturn îi adună; ea acoperă penajul pasării care îi este scumpă şi îi răspândeşte ca pe pietre preţioase în coada ei înstelată”: „Excipit hos uoculus que suae Saturnia pennis / Collocat et gemmis caudam stelantibus inplet” (Ovidius, Met., 722-723). Gestul Herei marchează răsplata postumă pentru fidelitatea lui Argus. Virgilius, nu va pierde ocazia să numere printre cei de partea lui Turnus, pe Io, păzită de Argus…

În acest context se cere a fi amintită şi legenda pasării miraculoase, Phoinix (lat. Phoenix), care odată ce se arde renaşte din propria-i cenuşă. Hesiod (Frg. 171) face menţiune despre longevitatea acestei păsări (ea atingea 972 de generaţii, raportate la oameni), iar Herodot (II, 73) spune că la fiecare 500 de ani ea se ducea la Heliopolis -oraşul soarelui, din Egipt, unde era adorată- cu rămăşiţele tatălui ei, învelite într’un ou pe care îl lucra din smirnă, pentru a le depune în templul soarelui (smirnă -greceşte smurua, lat. myrrha,fr. myrrhe, span. mirra-, este cuvânt thraco-dacic, nu cum se crede, vechi slav; cuvintele din limba latină, compuse cu prefixul mir-, sunt cuvinte vechi, pre romane, cu semnificaţii ce derivă din caracteristicele pasării Phoenix, le enumerăm fără definiţii: mirabilis, mirabiliter, mirabundus, miraculum, mirandus, miratio, mirator, miratrix, mire, mirifice, mirificus, miror, mirus, acesta din urmă părând a le cuprinde pe toate, întru cât înseamnă: uluitor, supranatural, miraculos, extraordinar, minunat, admirabil).

Legenda autoincinerării şi a renaşterii din cenuşă -simbol al veşniciei- nu este de origine egipteană, deşi se credea că Re şi Osiris erau reîncarnări ale ei, ci -s’a spus- indiană sau mai de grabă arabică, smirna fiind o răşină produsă de un arbore ce creşte în Arabia, deci provine de acolo. (Dacă nu uităm că la început Arabia desemna numai partea din Nordul teritoriului cunoscut azi sub numele Arabia, adică numai partea de Nord în care se aflau întinse suprafeţe de nisip, şi dacă vrem să observăm că rădăcina proto-indoeuropeană (după noi, pre-protothracică), Ar-, este prezentă şi în acest cuvânt, atunci înţelesul către care duce Ar- s’ar lărgi cu noţiunile: extraordinar, neobişnuit, imensitate de un acelaşi fel.)

Ovidius (Met., XV, 392 şi urm.), urmând tema pythagoriciană: „Omnia mutantur, nihil interit”, adică, „totul se schimbă, nimic nu se pierde” (această temă va fi reluată, în termeni adaptaţi fizicei moderne de Lavoisier prilejuind enunţarea legilor conservării massei şi a conservării elementelor), ţine să ne spună că Phoenix este unica pasăre care se renaşte singură (XV, 392 şi urm.). Legenda autoarderii şi a renaşterii din calda cenuşă, l-a dus pe cinicul Peregrinus Proteus, din Parion, de pe coasta Mysiei, în Asia Mică (Phrygia ad Hellespontum) -crezând în propria-i veşnicie? sau, cum au spus unii contemporani, gest desperat pentru a scăpa de cine ştie ce amenţări publice care apăsau asupra lui- să-şi dea foc, la Olympia, şi să ardă (în anul 167 d. Chr.) faţă cu privitorii (se pare că, Peregrinus este o poreclă dată cinicului de către Lukianos din Samosata, unul dintre martorii acestui singular autodafeu, consemnat într’o schiţă a sa, Peregr., 27, el trece însă, ca an al acestui eveniment, 165 d. Chr.).

Se ştie că Egiptenii reprezentau pasărea Phoinix sub aspectul unui stârc cenuşiu (Ardea cinerea); acest fapt conduce la ideea că în Italia această legendă a intrat odată cu Etruscii -anume apropieri între Etrusci şi Egipteni au fost semnalate deja de noi (în cartea Cine sunt Etruscii)- şi, implicit, la concluzia că originea acesteia ar trebui căutată, fie undeva în Asia vestică, la acele neamuri cu care s’au fost înrudit Etruscii sau cu care au venit mai des în contact, dacă nu chiar la strămoşii îndepărtaţi ai Etruscilor (pentru modul în care Egiptenii îşi reprezentau pasărea Phoenix, v. Herodote, Histoires, II, 73, text stabilit şi tradus de Ph.-E. Legrand, Paris 1948, nota 9, pp. 114-115). Amintim că Românii, continuatori ai Dacilor, au în mitologia lor o seamă de legende în care este vorba de biserici care se dărâmă în timpul când se construiesc, fără a se şti de ce, ele neputându-se termina, decât numai după ce în turnul lor s’a închis „Pasărea fermecată”, numită şi „Pasărea măeastră”, singura care prin puterile ei miraculoase putea duce la întregirea zidirii bisericii.

După acest excurs, mult prea lung dar nu întru totul depărtat temei, după cum se va înţelege din concluzia studiului de faţă, să ne întoarcem la tradiţii.

Înainte de aceasta, vrem însă, să subliniem -pentru o istorie a circulaţiei (şi răspândirii) cuvintelor (şi a neamurilor)- un fapt încă neobservat: ardar (derivat prin inversiune fonică şi alternanţă consonantică de la ardeal) înseamnă în limba berberă munte (Gsell, Hérodote, p. 108); apropierea este prea evidentă pentru a considera -cum se crede-, că ardar este un cuvânt de origine berberă, el este preluat de la Proto-Thracii cu care Berberii au venit în contact în Africa nord-vestică. De semnalat este că aceşti Berberi au rezistat până azi arabizării, şi, poate, şi faptul că ei locuesc în regiuni, să le zicem, ardaice (muntoase): în Aures (masiv muntos din Algeria Orientală), în marea Kabilie (o parte din masivul algerian, Tele) şi în Rif, un masiv muntos din Nordul Marocului.

* „Scylax din Carianda. Călătorie pe mare de-a lungul ţărmurilor locuite ale Europei, Asiei şi Libiei 68 (p. 56). „… Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi, iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile” (Izvoare…, p. 133; în Izvoare…, s’a strecurat o eroare: se spune că Scylax din Carianda „a trăit în secolul al IV-lea î. e. n.”; acest Scylax a trăit, cu toată aproximaţia, între anii 540 şi 480 a. Chr., şi a fost, ca iscusit navigator şi geograf, în serviciul lui Dareios I, între 519 şi 512, aşa că, scrierea cuprinzând sinteza periplelor pontice, chiar dacă va fi fost, pe alocuri, o compilaţie -cum se crede-, având ca titlu iniţial „Periploi”, ea a fost redactată, cel puţin pentru Pont, de Scylax -sub formă de dare de seamă-, cel mai târziu până la începutul anului 512 -facem această afirmaţie, cu toată încredinţarea, cunoscut fiind obiceiul Marelui Rege de a se informa bine aspra locurilor unde se pregătea să poarte războaie, anul 512 fiind anul când Darius porneşte războiul împotriva Scythilor (cf., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Chrstos, Cap. I, Podul lui Darius, p. 11 şi § 11, Data construirii podului, pp. 91-92); am făcut această precizare, deoarece, în Izvoare…, se spune, fără a se explica: „Scrierea păstrată sub numele lui Scylax datează de pe la mijlocul secolului al IV-lea î. e. n.”; că acea sau acele dări de seamă vor fi fost sistematizate şi retranscrise postum, probabil în sec IV a. Chr., aceasta este o chestiune înafara preocupărilor noastre).

Această ştire ce se deţine de la Scylax se opune de plano oricărei situări a insulei Leuce în largul de mare unde se află Insula Şerpilor.

Această ştire mai are şi o altă însemnătate: ea sprijină, cu toată logica ipoteticului, „una din cele mai importante chestiuni ştiinţifice ce ni s’au prezentat în legătură cu cursul Dunărei: chestiunea genesei şi evoluţiunii Deltei Dunărei” -chestiune tratată pe larg de zoologul şi deltologul român, Grigore Antipa, în lucrarea sa: „Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”, despre care vom vorbi mai încolo.

* „Arctinos, Etiopia: „După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind Thetys, însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe fiul său şi-1 poartă în insula Leuce. Aheii, făcându-i mormânt prin îngrămădirea pământului, rânduiesc în cinstea lui o întrecere, iar pentru armele sale se iscă o ceartă între Odiseu şi Aias” (Izvoare…, p.4; v. supra, aceeaşi versiune).

* „Antigonos, Culegere de povestiri uimitoare, 122 (134). Se povesteşte şi despre insula Leuce că nici una dintre păsări nu se poate ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Ahile” (Izvoare…, p. 149). Ştirea se referă la păsările aflătoare în insulă, ca fiind ale locului, nu la cele întâmplătoare care s’ar fi abătut pe acolo, pentru care expresia „nu se poate ridica în zbor” nu ar fi fost potrivită; aşa dar această „povestire uimitoare” nu se poate aplica Insulei Şerpilor unde nu se abat decât păsările de mare, obosite sau bolnave, atunci când nu trec pe deasupra ei sau pe lângă ea.

* „Nicandru, Metamorfoze, Fr. 58 Schneider (Antonius Liberalis, XXVII. Povesteşte Nicandru în cartea a IV-a a metamorfozelor)… Cu trecerea timpului (Artemis) a strămutat-o pe Ifigenia, ajunsă (acolo), în insula numită Leuce, pe lângă Ahile şi, schimbîndu-i înfăţişarea, a făcut-o zeiţă veşnic tînără şi fără de moarte. Şi în loc de Ifigenia i-a zis Orsilocheia. Ea a vieţuit dar alături de Ahile” (Izvoare…, p.153). Insula Şerpilor nu este o insulă aptă vieţuirii umane, deci nu aici Artemis „a strămutat-o pe Ifigenia” (în Izvoare…, o inadvertenţă: s’a scris Orsilocheia, corect, Orsilochia; despre originea carpato-istro-pontică a lui Artemis şi Ifigeniei, vezi C. P., Cine sunt Etruscii).

* „Euripide, Ifigenia în Taurida, 435-438 … atingând pământul cel cu multe păsări, / ţărmul cel alb, / unde – în marea neospitalieră – se află / «Alergările» strălucite ale lui Ahile?” (Izvoare…, p. 73). Euripide spune clar: „pământul cel cu multe păsări” şi „ţârmul cel alb”, ţărmul Insulei Şerpilor este întunecat ca fundul din care s’a fost răsărit, brun, şi pe alocuri roşiatic închis.

* „Euripide, Andromaca, 1260-1262 … Ahile, / care locuieşte într’o insulă, / pe ţărmul de argint, în interiorul Pontului Euxin.

Scolii la Andromaca 1262 Leuce: Insula Leuce, unde îşi petrece timpul Ahile, în mijlocul Pontului Euxin; de aci (vine şi numele) «Alergărilor lui Ahile» , despre care s-a vorbit în Ifigenia în Taurida” (Izvoare…, p. 73). Metafora „ţărmul de argint”, ne ajută şi ea la identificarea insulei Leuce (v. infra, impresia făcută lui Vlahuţă de ţărmul ostroavelor din Deltă, este aidoma cu spusa lui Euripide).

* „Pseudo-Scymnos, Periegesis, v. 787-793 … Apoi după ea (Peuce) – în mare – / e aşezată insula lui Ahile. / (Insula) are o mulţime de păsări domestice / şi oferă celor ce vin acolo o privelişte vrednică de un loc sfânt. / De pe ea nu poate fi văzut uscatul, / deşi se află faţă de pământul (insulei Peuce) ce-i stă înainte – la o depărtare / de numai patru sute de stadii, cum scrie Demetrios…” (Izvoare…, p. 173; parantezele ne aparţin). Depărtarea faţă de pământul insulei Peuce, păsările domestice, priveliştea vrednică de un loc sfânt, sunt amănunte de cel mai bun ajutor pentru recunoaşterea locului insulei Leuce (v. infra).

* „Pliniu cel Bătrân, IV, 13 (27), 93. Insula lui Ahile, din faţa lui Boristene, a fost amintită mai sus; ea se mai cheamă şi Leuce 38 şi Macaron 39. Calculele actuale o aşază la o sută patruzeci de mii de paşi de Boristene, la o sută douăzeci de mii de Tyras şi la cincizeci de mii de Peuce 40; circumferinţa ei este de circa zece mii de paşi” : „38 Cea albă „. Deşi plasarea insulei este greşită, distanţele sunt corecte”. : „39 «A celor fericiţi». Vezi Arrian, notele 30-32”. : „Diferenţa dintre această cifră (aprox. 74 km; cf. şi Ps.-Scymnos 796) şi actuala distanţă (46 km) poate da o idee despre viteza de înaintare a uscatului în mare (cf. Strabon, I, 3, 4 Şi 7), (Izvoare…, p.405). Distanţa indicată de Pliniu pentru insula Leuce, trebue înţeleasă, cum el însuşi spune, faţă de insula Peuce, şi numai aşa privită este corectă (v. harta anexă); ea nu se referă, deci, la Insula Şerpilor, cum cred autorii notelor respective -după cum nici circumferinţa indicată de Pliniu nu are în vedere Insula Şerpilor, care -în altă ordine de idei- nu ar fi putut fi numită, nici cum, „a celor fericiţi”. Notăm că „ideea despre viteza de înaintare a uscatului în mare”, invocată în nota 40, cuprinde prin ceea ce afirmă, două erori: una: insula Peuce nu se afla între braţele Deltei (cf. studiul nostru „Încercare de reconstituire a poziţiei geografice a Insulei Peuce”, în op. cit. supra, pp. 57 şi urm., şi Schiţele I şi II, pp. 449 şi urm.); a doua: Insula Şerpilor nu este Insula Leuce; şi ar mai trebui spus că, Insula Şerpilor, faţă de limita până la care ajunsese Delta cu uscatul care „înainta în mare”, se găsea pe vremea lui Plinius, la o distanţă sensibil mai mare decât 400 de stadii.

* „Arian, Descrierea călătoriei în jurul Pontului Euxin, 21, 1. Pentru cineva care ar naviga din regiunea acestei guri (Psilon) drept spre larg cu vîntul de nord-vest, se arată o insulă pe care unii o numesc Insula lui Ahile alţii Alergarea lui Ahile 30, iar alţii îi spun Leuce 31, după culoarea insulei. Se zice că zeiţa Tetis a înălţat din apă această insulă pentru fiul ei. Aici ar fi locuit Ahile. Pe ea se află un templu al lui Ahile 32 şi un idol de lemn cu lucrătura străveche. 2. Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre. Se spune că şi acestea au fost închinate lui Ahile de către cei care au tras la mal aci. În templu se află nenumărate ofrande: cupe, inele şi pietre nestemate. Se mai află şi inscripţii – unele în limba latină, altele în limba elină, în metri, cu laude pentru Ahile. 3. Există şi unele închinate lui Patroclu. Căci cei ce vor să-i fie pe plac lui Ahile îl cinstesc şi pe Patroclu, împreună cu el. În insulă îşi au cuiburile o mulţime de păsări – ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine, în stoluri nenumărate”:30 Arian face o confuzie între o peninsulă şi o insulă. Vezi Ovidiu, nota 109″; Arian nu face nicio confuzie, autorii notei nu ar putea altfel să susţină că insula Leuce este Insula Şerpilor, căci ei ştiu bine că pe această insulă stâncoasă nu se poate alerga şi nici loc de alergare nu este, mai ales pentru Ahile, ‘cel iute de picior’, confuzia din notă apare astfel ca urmarea logică a unei confuzii. „31 Albă . Această mică insulă stâncoasă de la gurile Dunării (vezi Pliniu cel Bătrîn, nota 40) a fost de timpuriu un loc de escală pentru corăbierii din Milet (vezi Vulpe, Dobroudja, p. 63)” : „32 Corăbierii din Milet i-au ridicat un templu lui Ahile Pontarhul, protectorul navigaţiei şi comerţului din Marea Neagră (cf. Ps. Scymnos, v. 791; Filostrat, Heroicos, 20, 32-47) . Această precizare ne uimeşte: nici Ps.-Scymnos, nici Filostrat nu pomenesc în locurile indicate în această notă -şi nicăiri altundeva-, că Milesienii i-au ridicat „un templu lui Ahile” (v., de pildă, supra, versul 791, transcris de noi, după Izvoare…; de altfel, această nefondată aserţiune vine în contradicţie cu ceea ce se spune, în continuare, în aceeaşi notă 32: „Pentru problematica insulei şi a divinităţii sale, care pare -de altfel ca şi Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de origine locală, probabil chiar tracică, vezi cartea fundamentală a lui I. Tolstoi…”; n. b.: textele din note care nu interesează direct subiectul nostru nu au fost transcrise). Ştirile acestui exact şi obiectiv Arian -cel mai îndrăgit elev al stoicului Epictetos- arată clar că insula Leuce nu putea fi „Insula Şerpilor”. De exemplu: printre păsările din insula Leuce, Arian numeşte lişiţile, or este bine ştiut că lişiţa este o pasăre care trăieşte pe bălţi, ascunzându-se printre sălcii sau în stuf -mediul prin excelenţă prielnic al acestor păsări fiind delta -şi că ea se asociază în cârduri, -„în stoluri nenumărate”, zice Arian; în Insula Şerpilor nu există bălţi, nici sălcii, nici stufăriş, – atunci? poate fi Insula Şerpilor insula Leuce?

* „Pausanias, III, 19, 11. Voi aminti aici o poveste despre Elena, pe care ştiu că o spun crotonoaţii, iar locuitorii din Himera sînt de acord cu ei. Se află o insulă în Pontul Euxin, la gurile Istrului, închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o statuie a lui Ahile” (Izvoare…, p.621). Nici detaliile date de Pausanias, contemporanul lui Arian, nu se potrivesc cu Insula Şerpilor, iar perimetrul indicat pentru Leuce, deşi mai mic decât cel dat de Plinius, este totusi de câteva ori mai mare decât cel al Insulei Şerpilor. Precizarea lui Pausanias : „în Pontul Euxin, la gurile Istrului” -pe care o fac toţi autorii antici când poziţionează insula Leuce-, arată, examinată mai îndeaproape, că nu poate fi în cauză Insula Şerpilor, căci aceasta, în antichitatea către care privim, se găsea mai aproape de ţărmul mării de la Nord de ea, îndreptată mai mult spre Tyras, decât către gurile Istrului, şi credem că nici astăzi, când Insula Şerpilor se găseşte mult mai aproape de gurile Dunărei decât odinioară şi cam la aceeaşi distanţă de cel mai apropiat, de ea, loc de pe ţărmul nordic, niciun navigator nu ar spune, vorbind despre Insula Şerpilor, că se află „la gurile Dunărei”. Acesta este un amănunt-argument care nu poate fi neglijat în căutarea acelei insule Leuce „de la gurile Istrului”.

* „Filostrat, Heroicos, 20, 32 (p. 745) … Vierul. …în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întîmplă -, iar cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. … Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena uniţi de parce. 33. … Tetis rugă pe Poseidon să scoată din mare o insulă, unde ei să locuiască.

Acesta luă aminte cît de întins este Pontul şi că în el nu se află nici o insulă – fiind o mare fără nici un loc de locuit – şi scoase la iveală insula Leuce, în felul cum am arătat-o, pentru ca Ahile şi Elena să poată sălăşlui în ea, iar corăbierii să aibă un loc de oprire în largul mării unde să-şi arunce ancora. 34. Ca stăpân asupra întregului element al apelor, după ce privi la fluviile Termodont, Boristene şi Istru cum îşi varsă în Pont valurile lor năprasnice şi mereu în clocot, el grămădi nămolul fluviilor, cărat de mare, din Scythia, şi închipui o insulă -în felul cum am spus -, fixînd-o de fundul Pontului” (Izvoare…, pp. 659 şi 661). Perimetrul insulei Leuce indicat de Flavius Philostratos -care scrie pe la începutul secolului III după Christos-, este, de asemenea, mult mai mare decât cel al Insulei Şerpilor; speciile de arbori pe care el le menţionează fac parte din vegetaţia Deltei Dunărei, unde se pot vedea mai peste tot, ele nu sunt specii cărora să le priască un mediu cu salinitate pronunţat marină cum este cel din Insula Şerpilor. De tot ajutorul în identificarea insulei Leuce este şi informaţia furnisată de Filostratos, în care se spune că Poseidon „grămădi nămolul fluviilor” şi îl fixă „de fundul Pontului”, deci nu o stâncă, cum, poate i-ar fi fost mai uşor zeului, având în vedere că pentru fixarea insulei trebuia să întărească şi nămolurile cărate de fluvii, pe când stânca era gata întărită şi bine fixată de fund. O asemenea idee nu s’ar fi putut forma, în închipuirea niciunui autor antic, dacă insula Leuce ar fi fost Insula Şerpilor. Această ştire adusă de Philostratos, grăieşte limpede că Insula Şerpilor nu era cunoscută în antichitate (v. infra, argumentele pe care se bizue această afirmaţie). Ne găsim aici în faţa unei tradiţii care elimină Insula Şerpilor din orice asemuire a ei cu insula Leuce şi obligă, a fortiori, la căutarea ei în altă parte. Adică în acea parte a Pontului unde a situat-o celebrul matematician, astronom, astrolog, geograf şi teoretician al cunoştinţelor exacte din timpul său, Claudios Ptolemaios: în spaţiul Moesiei Inferioare în care se cuprindeau şi gurile Istrului cu tot ce li se învecinau. Mai sunt şi alte amănunte notate de Filostrat, care însă nu aduc noutăţi, întru identificarea insulei Leuce, diferite de cele deja consemnate de predecesori -el scrie cam pe la mijlocul secolului III p. Chr.-, după cum mai sunt şi alţi autori antici care pomenesc de insula Leuce (Strabon, Herodian Gramaticul, Maximus din Tyros, geograful din Alexandreia Dionysios Periegetul ş. a.), dar ştirile aduse de ei, fie sunt simple menţiuni fără importanţă pentru recunoaşterea sau localizarea insulei, fie că repetă pe unele deja spuse, sau sunt confuze (Hacataios din Abdera, Lycophron), şi ca atare, acestora nu li s’a făcut loc anume printre descrierile notate mai sus.

* „Ptolemeu, Aşezarea Moesiei Inferioare (Harta a IX-a a Europei), III, 10, 9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o -(7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi pînă la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, pînă la fluviul Hierasos)sînt: .. şi insula lui Ahile Leuce (care are gradele) 57°30′ (şi) 47°40′ (Izvoare…, p. 549 şi 555). Oricum s’ar voi să se aranjeze coordonatele ptolemeice care slujesc la reconstruirea hărţilor lui (definitivate cam în jurul anilor 160, orientându-se, de sigur, după imaginea lumii unui Herodot -vezi, pentru aceasta, harta întocmită de George Rawlinson pentru a explica Scythia înfăţişată de Herodot, în The History of Herodotus translated by George Rawlinson, New-York, 1944, reprodusă de Caşin Popescu, în op. cit., Harta XVI, p. 452-, a unui Eratosthenes, a unui Strabon sau a unui Marinos din Tyros), locul corespunzător insulei Leuce, nu poate cădea peste Insula Şerpilor (dacă, bineînţeles se păstrează riguros reciprocitatea distanţelor dintre nodurile reţelei lui Ptolemaios). Din această cauză geograful dobrogean C. Brătescu, în harta pe care a reconstituit-o pentru „Dacia şi Moesia după Ptolemaeu”, s’a văzut silit să poziţioneze insula Leuce, mult mai la Nord de gurile Dunărei (C. Brătescu, Dacia şi Moesia după Ptolemaeu. Sec. II d. Cr., în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Anul XLII, 1923, Bucureşti 1924, harta respectivă, lipită după p. 16; v. şi Caşin Popescu, op. cit. supra, Harta XVII şi comentariul însoţitor, pp. 455-456). Trebue să spunem şi aici: nici una din încercările de a reprezenta, după Ptolemaios, aşezarea Daciei şi a Moesiei inferioare (etc), nu coincid între ele. Poziţia oraşelor „de lângă fluviul Dunărea” şi a gurilor de la „prima despărţire a lor de la cetatea Noviodunum” -de asemenea şi „aşezarea coastei după gura sacră” (Peuce)-, diferă de la autor la autor. Una din cele mai reuşite hărţi ale Istrului din acea vreme, şi al ţărmului stâng al Pontului Euxin, ar fi fost aceea a lui C. Brătescu, dacă el nu ar fi stăruit în greşala de a crede că, în primul veac după Christos, Boreum se găsea mult în josul braţului Sulina, după actualul „marele M”, foarte puţin înapoia localităţii cu acelaşi nume: de aici greşita poziţionare şi a celorlalte guri şi imposibilitatea de a se fi poziţionat satisfăcător, insula Leuce. Acesta constitue încă un detaliu -hotărîtor- care ne-a impus reconstituirea, în zonă, a hărţii după coordonatele date de Ptolemaios, în căutarea locului unde s’a fost aflat „insula lui Achile, Leuce”, loc, evident, care să corespundă întru totul şi descrierilor autorilor antici.

Elemente de identificare a „Insulei lui Achile, Leuce”.

1. Sub ştirea lui Scylax care ne spune că Leuce este situată într’un golf, am amintit de „chestiunea genezei şi evoluţiei Deltei Dunărei” şi am menţionat lucrarea lui Gr. Antipa, „Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”. Într’o lucrare ulterioară acesteia, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, publicată la Bucureşti în 1921, Antipa aduce unele precizări ce interesează subiectul nostru. „Din descrierea ce am dat-o până acum -spune deltologul nostru-, s’a văzut că Delta Dunărei se prezintă ca un enorm lac adânc de aproape 2 m sub nivelul mării, traversat în toate direcţiile de diguri mari longitudinale şi transversale, care sunt grindurile, şi acoperit la suprafaţă cu o pătură plutitoare de stuf, numită plaur.

Acest enorm lac reprezintă în parte vechiul estuar al Dunărei – adică un larg golf al Mărei Negre în care se vărsa Dunărea – şi care a fost închis la gură printr’un lung cordon litoral de origină marină; la acesta, apoi, s’a alipit în urmă succesiv – cum continuă a se alipi şi astăzi – noi porţiuni de mare, închise prin alte cordoane litorale. Dunărea se vărsa atunci în acest golf între malurile înalte ale Isaccei şi malul proeminent al Basarabiei de la mănăstirea Terespont, adică în dreptul cetăţii romane Noviodunum.

Factorii naturali care au conlucrat la transformarea acestui estuar în deltă şi la formarea mai departe a deltei, astfel cum o vedem astăzi cu toate formele ei de teren şi elemente ce o compun, sunt: forma şi direcţiunea generală a coastei, valurile şi curentul mării, vânturile dominante, relieful şi natura fundului estuarului, curentul fluvial şi aluviunile aduse de el în suspensiune, salinitatea apei, vegetaţiunea şi eventual şi vreo mişcare isostatică. Forma actuală a Deltei nu este dar decât o rezultantă a acţiunii acestor agenţi naturali, care au conlucrat şi în trecut cum lucrează şi astăzi, participând, fiecare după împrejurările ce se prezintă în diferite momente, întrun grad mai mic sau mai mare la continuele transformări ce se petrec”, (op. cit., pp. 66-67; v., de acelaşi, Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei, în An. Acad. Rom. Mem. Seci. Şt., Seria II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914); ipoteza formulată de Antipa, că Marea Neagră prezenta la începutul formării deltei Dunărei un mare golf al cărui cel mai avansat ţărm, în Dobrogea, pătrundea până aproape de Noviodunum, a fost, în principiu, acceptată de toţi geografii români, unii dintre aceştia făcând, în legătura cu forma, întinderea şi vârsta geologică a acestui golf, unele consideraţiuni care însă nu ating realitatea existenţei acestui golf (exemplu, geograful Dobrogei, C. Brătescu, în lucrarea sa, Delta Dunărei, geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, publicată în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, Tom XLI, 1922, Bucureşti 1923, considera că vârful acestui golf „înainta departe în susul Dunărei”, deci dincolo de Noviodunum, cum credea Antipa, etc.).

În acest context, pentru a arăta, încă o dată, cât de interesaţi sunt istoricii occidentali să cunoască istoria acestei părţi de lume unde locuim noi Românii, o remarcă se impune: în Der Kleine Pauly Lexikon der Antike, la baza căruia stă bine cunoscuta „Pauly’s Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft”, fondată de filologul clasicist August Pauly, şi reeditată în formă nouă de filologul german Georg Wissowa (în colaborare cu W. Kroll, K. Mittelhaus şi Konrat Julius Fürchtegott Ziegler, acesta din urmă fiind şi editorul lui Der Kleine Pauly, împreună cu Walther Sontheimer -primele patru volume- şi cu Hans Gärtner -volumul cinci) sunt trecute cinci localităţi Noviodunum -toate câte s’au aflat în ţinuturi celtice, dar Noviodunum, cetatea romană de la Dunăre, din Dobrogea Dacilor, nu este menţionată. Cel ce semnează informaţiile respective este istoricul din Zürich, Ernst Meyer (profesor doctor!), care cunoaşte şi geografia lui Ptolemaeos şi Tabula Peutingeriană şi Itinerarium Antonini, lucrări unde această cetate romană apare bine localizată. Ea ar fi rămas total ignorată de asemenea lucrări, dacă istoricul român, I. Barnea, nu i-ar fi făcut menţiune în Encidopedia dell’arte antica, vol. V, Roma 1963, s. v., pp. 566-567. Tot în legătură cu Noviodunum,o luare aminte şi o precizare. Istoricul german din fosta D.D.R., Manfred Oppermann, bine documentat în unele privinţe, afirmă: „Cu excepţia oraşelor greceşti vest-pontice teritoriul Moesiei Inferioare era locuit în exclusivitate de triburi thracice. Pentru asigurarea liniei Dunărei Romanii au organizat pe locul sau în imediata vecinătate a populaţiei autohtone lagăre militare fortificate. Cele mai importante sunt Noviodunum, Troesmis, Capidava, Durostorum, Transmarisca, Sexaginta Prista, Iatrus, Novae, Oescus, Augusta, Almus, Ratiaria şi Bononia”, (M. Oppermann, Thraker zwischen Karpaten und Agäis, 1. Auflage 1984, Printed in GDR, Kap. 8 „Das Thrakischesiedlungsgebiet auf der Balkanhalbinsel während der römischen Zeit”, p. 212). Aceasta spune că actuala Isaccea a existat ca aşezare a Dacilor înainte de prezenţa Romanilor la malul dobrogean al Dunărei, ea nu s’a format ulterior, cum se spune de către istoricii noştri, pe locul cetăţii romane, ci Noviodunum s’a aşezat pe locul Isaccei -al cărei nume mai vechi nu se cunoaşte- sau lângă ea. În legătură cu prima afirmaţie a lui M. O. trebue precizat că o serie de consideraţiuni şi argumente (care nu îşi au locul a fi expuse aici) dovedesc că în toate polisurile vest-pontice întemeiate de Greci, Thracii, respectiv Geţii şi Dacii, s’au aflat acolo şi au continuat să trăiască lângă colonii Greci, după cum se deduce din descoperirile de ceramică locală de factură cert thraco-geto-dacă şi după unele inscripţii în care apar nume de localnici, ex. soţii Saine şi Tibeios, pomeniţi într’o inscripţie găsită la Histria, al căror nume numai grecesc nu poate fi. De altfel, cercetările arheologice şi săpăturile de sondaj efectuate, în ultimul timp, pe ţărmul vestic al Pontului, în imediata vecinătate a coloniilor greceşti, uneori chiar sub temeliile lor, au scos în evidenţă că acolo au existat aşezări autohtone, continuui, începând din neolitic şi până în vremea romană, aparţinând diferitelor culturi locale (v., de exemplu, Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 182, Harta răspândirii vestigiilor getice şi trace din Dobrogea, reprodusă după R. Vulpe, I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti 1968, Harta III).

Să revenim la studiile lui Grigore Antipa. După ce acesta arată că „insula Letea” -odinioară aflată în acel larg golf al mării-, era, „chiar la originea ei, o insulă mare limitată la Nord prin Gârla Şontea -care gârlă era încă pe la începutul secolului trecut un mare braţ de Dunăre- unind braţul Chiliei din faţa Ismailului cu braţul Sulinei la cotul de la vechea milă 23″, continuă: „Pe tot lungul grindului Caraormanului, în centrul Deltei, în grindul Letei etc., se găsesc nisipuri cu scoici de origină marină… Astfel de ex. grindul de la Vâlcov, grindul Letei, grindul Caraorman, grindul Crasnicol, grindul Ostrovul Lupilor etc.; toate acestea sunt de origină marină -resturi de vechi cordoane litorale- şi ne pot da aşa dar, o nouă serie de desluşiri asupra modului cum s’a format Delta Dunărei şi cum a evoluat ea” (pp. 61, 62 şi 66). Şi precizează: „Ceea ce deosebeşte însă cu totul regiunea Deltei de partea din sus a Dunărei inferioare este zona ei inundabilă, adică delta propriu zisă sau, mai bine zis, cele trei mari insule cuprinse între cele patru braţe principale, numite: Insula Letea, Insula Sf. Gheorghe şi Insula Dranovului” (ibid., p. 61), dintre aceste trei insule, Insula Letea având un statut particular, pe această insulă prezenţa de „nisipuri cu scoici de origine marină” datorându-se acţiunii mării (pe vremea când era cuprinsă în mare, valurile şi furtunile bătând-o din toate părţile), şi mai apoi, inundaţiilor provocate de fluviu, pe urma cărora au ajuns şi s’au depus în insulă toate acele resturi de provenienţă marină, -căci insula Letea nu provine dintr’un cordon litoral, ca insula Sf. Gheorghe şi insula Dranovului. Şi, tot Antipa: „Ceea ce caracterizează mai mult Insulele Deltei, sunt nenumăratele bălţi adânci cu stufăriile ce le acopăr”, (ibid., p. 63), adică exact mediul „lişiţelor” şi „stârcilor albi” („bâtlanilor”), păsările pomenite de Pindar şi de Arian (supra).

Antipa aduce prin cele de mai sus -şi acesta este cel mai preţios argument pentru localizarea Insulei Leuce-, confirmarea -reciproca, în perspectivă temporală inversă, este şi ea adevărată- ştirii lui Scylax care plasează insula Leuce „într’un golf al Pontului” (supra). Despre existenţa unui golf al Mării Negre pe locul actualei delte a Dunărei, vorbea deja Hansenius în a sa „Ost-Europa nach Herodot (Dorpat, 1844, p. 12). Mai notăm că Antipa, înafară de insulele care apar în textele citate, arată că mai sunt şi altele -pe unele din ele le şi numeşte- aceasta pentru a ne „da o idee de câteva din numeroasele faze prin care a trecut Delta până a ajuns în starea ei actuală” (ibid., p. 62). Această realitate, ştiinţific documentată de Antipa, are şi ea adeveriri antice: „… Între gurile de mai sus ale Istrului întâlneşti nişte insule mărunte”, ne informează geograful din Amaseia Pontului, Strabon (VII, 3, 15); „sunt şase insule între gurile Istrului”, zice şi geograful din Roma Cezarilor, Pomponius Mella (II, 7, 98).

2. Naturalistul român, specialist în geologie, George (Munteanu) Murgoci, care a întreprins cercetări geologice în Dobrogea, în Sudul Basarabiei şi în Deltă (în 1914), stabileşte că insulele Letea şi Caraorman pe care se găseşte un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis, etc., dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării interpretabile ca suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale. George Vâlsan, geograf român, fost profesor la Universitatea din Cluj şi mai apoi la aceea din Bucureşti, membru al Academiei Române în 1920, reia studiile lui Murgoci -pe care le confirmă- şi arată că şi grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, este un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33; v., tot acolo, referirile la cercetările lui Murgoci). C. Brătescu spune şi el acelaşi lucru (op. cit., p. 27). Aceasta este o realitate a naturii care nu admite controverse şi nu este cazul a mai aduce în sprijinul ei alte dovezi.

3. Cea mai mare parte a Deltei e acoperită de lacuri; „afară de grindurile Letea şi Caraorman mai întinse,… celelalte nu sunt decât nişte limbi înguste de nisip care însoţesc gârlele sau se înşiră paralel cu ţărmul mării, despărţite prin întinderi de lacuri” (G. Vâlsan, Dobrogea, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, p. 67, articol publicat postum).

4. Descriind Delta timpului său, Vâlsan spunea: „… Delta e aproape pustie de aşezări omeneşti… Omul e rar în cuprinsul Deltei” (op. cit., loc. cit.). Aşadar, când Arian spune: „Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre”, trebue să-1 credem, căci el arată, şi aici, un adevăr istoric.

5. Cea mai întinsă pădure de stejari se află în ostrovul Letea -„pădurea cea frumoasă de stejari”, spune N. Densuşianu: „Pădurea Letei 1„, întinsă pe „o suprafaţă de 2000 hectare” (op. cit., p.101 şi n. 1); pe grindul Letea „sînt păduri de stejar în amestec cu alte esenţe (2000 ha)”, spun A. C. Banu, L. Rudescu în Delta Dunării (Bucureşti, Cap. 11, p. 213: lucrarea a fost elaborată: Capitolele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14 de A. C. Banu – Capitolele 9, 11, 13, 14 de Dr. L. Rudescu). În Indexul alfabetic al principalelor elemente geografice şi localizarea lor, care completează această lucrare, se mai spune: „Letea, pădure relictă de esenţe tari pe grindul cu acelaşi nume” (p. 269).

„Aşezate de o parte şi de alta a braţelor de azi şi mărturie a unor braţe vechi, grindurile fluviale sunt acoperite de păduri de sălcii, dintre care cele mai frecvente sînt Salix alba, S. fragilis, pentandra, purpuea, triandra, aurita, amygdalina, rubra şi cinerea, alături de plopul alb (Populus alba)” (op. cit., supra, Cap. 9, p. 171). Iată ce spune „Herodian (Gramaticul)” în „Cartea a XII-a, I, 313, 10. Leuce, şi nume comun 5 şi nume propriu. Ca adjectiv înseamnă cea albă , dar este şi insula Leuce, unde cuvântul are mai mult valoare de epitet. Peuce este şi o insulă pe Istru…” : „5 Plop .” (Izvoare…, p. 627). Observăm însă că lenkh,hz (h) desemna plopul alb şi lenka, ado (ad) era adjectivul feminin care însemna alb (cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, s. v.), aşa dar, traducerea din Izvoare… este neglijentă, dacă nu chiar incorectă, pentrucă ea derutează, nu ne ajută la identificarea insulei Leuce, aşa cum a înţeles Herodianos din Alexandreia, după care putem, întradevăr, recunoaşte insula Leuce, prin preţioasa sa informaţie: „Leuce înseamnă şi Plop alb”, -un arbore care nu se poate vedea pe Insula Şerpilor.

6. Există în Deltă o faună „autohtonă (pisici, vulpi, nurci, vidre, hermine)” (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 9, p. 168), pe grindurile Caraorman şi Letea grămădindu-se în deosebi iepurii şi mistreţii (pentru răspândirea acestora din urmă, vezi, în op. cit., harta “Fauna Deltei”).

7. „Aşezată la 45 km. de Sulina cu suprafaţa ca un trapez, Insula Şerpilor are o întindere de 17 ha. şi e înaltă de 40 m., cu ţărmul rupt din toate părţile. E formată din gresii şi conglomerate asemenea celor din unele părţi ale Dobrogei şi e acoperită în parte de câteva petece de loess şi terra rossa. Nu e locuită. Pe ea se află un far şi gardienii trebuitori; în unele ierni grele (1929) au fost izolaţi, din cauza îngheţului Mării în jurul insulei, timp de 2 luni. Flora sărăcăcioasă aparţine stepelor, iar fauna ei sărăcă e formată din elemente ce au ajuns prin sbor, înnot sau duse de vânt. E un popas important al păsărilor călătoare” (I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti 1937, p. 212). Este imposibil de asemuit această insulă cu insula Leuce. Nu i se potriveşte niciuna –n i c i u n a– din descrierile antice. Singura potrivire este că se află în faţa gurilor Dunărei, o alta nemai fiind după timpul scurs de la ultimul punct pus ultimei descrieri a insulei Leuce, deci în timpul venit după ce ultima corabie romană a mai plutit pe apele Pontului, şi după aceea, până la apariţia portulanelor. Aşezată la 45 km de gura braţului Sulina (supra), ea se găsea în antichitate, când această gură se numea Boreion Stoma, la circa 85 km, o distanţă mult prea mare pentru a fi putut fi întâlnită sau văzută de navigatori, cunoscut fiind faptul că în acele vremi, în Pont, se făcea o navigaţie de cabotaj (de la comptuar la comptuar, de la port la port, pe lângă ţărm), fapt care, şi principial, elimină folosirea unui loc de escală (v. infra).

8. Am arătat în altă parte (Caşin Popescu. op. cit., Cap. 5 Harta Istrului între secolul VI a. Chr. şi secolul II p. Chr. Descriere, argumente, mărturii, pp. 32-56). că gurile Istrului, în vremea lui Ptolemaios (Ptolomaeus, Ptolomeus) şi Arrianos, întâlneau apa Pontului în golful pe care aceasta îl făcea în faţa lor, înapoia marelui M” de pe actualul braţ al Sulinei, adică la o depărtare nu mai mică de 40 km de ţărmul de acum al mării. Cum faţă de acest ţărm Insula Şerpilor se află la circa 46 de km (cf. Izvoare…, p. 405, n. 40), înseamnă că Scylax, a cărui misiune era să exploreze ţărmul de apus al Pontului, nu a putut întâlni Insula Şerpilor în golful pe care îl descrie, ci o altă insulă, adică pe aceea care se numea Leuce. El nu a putut întâlni Insula Şerpilor nici mai departe, navigând dincolo de golf, deoarece distanţa de la acesta din oricare punct al lui şi Insula Şerpilor nu se putea găsi sub 300 de stadii, adică sub 55 de km. Ne-am referit la Scylax, întru cât acesta era recunoscut ca unul din cei mai iscusiţi navigatori ai vremii sale, şi ca trimes al lui Darius să cerceteze ţărmul scythic al Pontului, va fi ieşit, de sigur, din canoanele obişnuite ale navigaţiei. Imigranţii milesieni cum şi toţi acei navigatori greci pătrunşi în partea vestică a Pontului, preocupaţi de interese comerciale şi de descoperiri de locuri prielnice pentru instalarea (deschiderea) de factorii, pe de o parte nu urmăreau să se abată prea mult de la ţărm, pe de alta nu puteau să nu respecte cu stricteţă, şi mai ales din prudenţă, ştiinţa de atunci a navigaţiei cu regulile ei. Acele reguli prevedeau ca în caz de furtună navigatorii să tragă repede la ţărm şi să-şi asigure corăbiile. Cum se naviga sub forţa vântului, adică cu pânze, distanţa până la care navigatorii din antichitate se puteau depărta de la ţărm, nu va fi fost mai mare decât aceea care permitea ochiului să zărească -ziua sau noaptea- dunga ţărmului. Se deţine de la Strabon una din principalele învăţături întru ale navigaţiei: mh pelgizeiu , adică „nu călători pe ape adânci”; şi cum se ştia din descrierile făcute de cei ce s’au abătut în apele mării Pontului că acestea sunt ridicate ades şi pe neaşteptate de furtuni, când fundul mării abia de se mai putea vedea, distanţa navigării faţă de ţărm, va fi fost în Pont destul de mică. Acestea ne sunt temeiurile care ne-au îndreptăţit să afirmăm cu toată convingerea că în antichitate Insula Şerpilor nu a fost cunoscută. Dar nici nu aveau cum a o cunoaşte într’o mare în care se naviga strict com ercial, de-a lungul coastelor, între porturi, navigaţia de cursă lungă, cu bornaj (după stele sau soare), nefiind în prielnicie în „Pontul întunecos” nici chiar pe vreme bună, acolo, oricând, din cer senin, putându-se deslănţui acele vânturi puternice şi primejdioase, ce înnegresc şi cerul şi marea, descrise viu, cu spaimă, de unii autori antici.

Toate cele câte s’au spus mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm, fără teama de a greşi faţă de adevărul istoric, că „Insula lui Achile, Leuce” trebue identificată cu Insula Letea. Ea -nu Insula Şerpilor- se găsea odinioară în golful unde a cunoscut-o Scylax. „Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întâmplă”, aşa cum relatează Vierul lui Filostrat, ea prezintă o „suprafaţă de şes cum se citeşte în lexiconul lui Hesychios din Alexandreia, ea -nu Insula Şerpilor- se aseamănă întru totul, fără nicio cât de cât întemeiată excepţie, tuturor descrierilor făcute de autorii antici care au amintit-o. Ea purta numele de „Albă” din cauza mulţimii păsărilor (albe) „care îşi fac acolo cuibul” (Scolii la Nemeene, supra), cum şi azi şi-l fac stârcul-alb-mare, egreta-albă, călifarul alb, vulturul codalb (Halietus albicilla), aici veneau în migrare, din mediterana, pescăruşii argintii şi culicul-de-mare pasăre de un negru lucios având pieptul şi pântecele dalbe. Aici, în insula Letea, se afla acea „pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice” despre care vorbeşte Pausanias (supra), aici se putea vedea „păduricea sfântă” despre care povesteşte Vierul thrac, prietenului său, Fenicianul (op. cit., supra, p. 661). Ea arăta o „privelişte demnă de un loc sfânt” (Ps.-Scymn., supra). Ea era „lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât patru”, aşa precum ştia Vierul lui Filostrat (adică, în metri, lungă de aprox. 5500 m şi lată de aprox. 750 m; un stadiu măsura cca 180 m -în Izvoare…, p. 589, n. 29 se indică 177,6 m-, dar distanţa varia de la stadion la stadion: la Delfi era de 177,35 m, la Epidauros 181,30 m, la Athena 184,30 m). Ea a putut avea un înconjur de circa 10000 de paşi, cum spune Plinius („cingitur circa X, p…”); observăm că cifra dată de Plinius corespunde, destul de bine, cu înconjurul insulei făcut pe laturile indicate de Vierul lui Filostrat (pasul, ca măsură itinerară, era egal cu 1,4875 m). Pausanias notează pentru perimetrul insulei Leuce o cifră cam de 3,3 ori mai mică decât aceea dată de Plinius, dar se cuvine a aminti că această cifră Pausanias o deţine de la nişte „crotonoaţi” -cum însuşi o spune-, poate buni ştiutori de legende către care erau înclinaţi, dar nu şi de date geografice care cer o anume iniţiere. Când Mella scrie „parva ad modum”, („aproximativ mică”), nu trebue înţeles „mică”, deoarece el foloseşte această comparaţie faţă de insula Peuce, care era foarte mare („nu mai mică decât Rhodos”, zice Scymnos din Chios, -Rhodos fiind cea mai mare insulă de lânga coasta de Sud-Vest a Asiei Mici, lungă de 78 km şi largă de 35 km), după cum se înţelege din chiar paragraful citat (supra). În toată această privinţă un lucru este cert: niciuna din mărimile de mai sus nu se potriveşte Insulei Şerpilor a cărei „circumferenţă, după planul ridicat de ofiţerii ruşi în a. 1823”, era „de 925 sagene, séu 1 km, 973m” (N. Densuşianu, op. cit., p. 99, nota 1, după Koehler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, în Mémoires de l’Accadémie de St.-Pétersbourg, Tome X din a.1825, p. 600).

Acestea spuse, mai rămân de explicat -din ştiri- două afirmaţii.

a1. Plinius cel Bătrân spune clar că insula Leuce se află la cincizeci de mii de paşi de Peuce, respectiv la cca 74 de km. În acea anonimă „Periegesis” citată în Izvoare… sub Pseudo-Scymnos (titlul ei adevărat se pare a fi fost „Periegesis ad Nicomedem regem”, autorul fiind un anume Pausanias din Damascos) se spune -după „Demetrios din Callatis”, care este mai puţin clar decât Plinius-, că Leuce „se află -faţă de pământul ce-i stă înainte- la o depărtare de numai patru sute de stadii” (supra). Cum patru sute de stadii fac tot 74 de km, prin „pământul ce-i stă înainte” trebue înţeles cel al Insulei Peuce, pământ continental, ferm, cum am arătat în altă parte (Caşin Popescu, op. cit., loc. cit, supra), nu nisipurile, nămolurile şi smârcurile dintre braţele de pe atunci ale Istrului şi Marea Pontului (unde au spus cei mai mulţi că s’ar fi aflat insula Peuce), acestea neputând îndreptăţi expresia -citată, supra– din Periegesis.

Dacă măsurătoarea se începe de acolo de unde spune Strabon că se întâlneşte Insula Peuce, „mergând în sus pe gura Sacră” (Hieronstoma), atunci, socotind cu 120 de stadii, cât arată Strabon că erau între Insula Peuce (de la capătul ei cel mai avansat spre răsărit, către mare) şi gura Sacră, şi adunând la acestea numărul de stadii dintre gurile: Sacră, Naracion, Calon şi Boreion -în faţa căreia se afla insula Leuce- date de Arrianos -respectiv, 120 de stadii între gura sacră şi Naracion, 60 de stadii între Naracion şi Calon, 40 de stadii între Calon şi Boreion, se fac 340 de stadii, la care, ar trebui să adăugăm încă 60 de stadii pentru a da peste cele 400 de stadii indicate de Plinius Secundus şi de Demetrios din Callatis ca fiind între Insula Peuce şi Insula Leuce; observăm însă că între gura Boreion şi marginea de apus a Insulei Letea în vremea când ea se găsea în golful identificat de Antipa, va fi fost (corespunzător localizării făcută de noi pentru gura Boreion -v. C. P., op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-II d. Chr.) cam tot 60 de stadii sau 11 km: aceasta este o depărtare de ţărm accesibilă corăbierilor în anotimpurile favorabile navigaţiei, când se dispune de o vizibilitate bună, şi corespunde şi cu ce povestea Vierul lui Filostrat: „Că în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră”, cu alte cuvinte, mai aproape de ţărm decât spre largul mării, cum de sigur nu s’ar fi putut spune despre Insula Şerpilor; afirmaţia: „o singură insulă” arată şi ea că Insula Şerpilor nu era cunoscută. Aşa dar, localizarea insulei Leuce făcută de Plinius şi aceea similară din Periegesis permit, şi ele, identificarea „Insulei lui Achile, Leuce” cu insula Letea.

a2. Cea de a doua explicaţie este legată de numele Leuce dat insulei. S’a arătat (supra) că în greaca veche lenkh însemna, ca substantiv, „Plop alb”, ca adjectiv, feminin, „albă”.

În Scolii la Nemeene, IV, 79a (reluăm citatul) găsim: „Pindar a numit în chip metaforic insula Albă – insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din Pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă”.

Noi credem că ar exista şi o explicaţie în adaos. Ţinând seama de spusele lui Pindar sub IV, 75 (unde, fiind vorba de strălucirea aurului el o asemue cu aceea a fildeşului sau a crinului alb, întrebuinţând pentru „strălucire” acelaşi cuvânt), traducerea versului din Pindar -partea care ne interesează- ar suna astfel: În Pontul Euxin, Achile locuieşte într’o lucitoare insulă (deci nu chiar „strălucitoare”, cum se redă în Izvoare…, supra). N. Densuşianu, traduce faeuuau uasu cu „insula luminósă, lucitoriă” (op. cit., p. 97).

Iată de ce preferăm această traducere care ni se pare mai apropiată de sensul originalului.

Este cunoscut că în Deltă „esenţele principale de arbori sunt salcia, plopul şi arinul în preajmă de stuf, papură şi ciulini” (Gr. Antipa, op. cit., p.92).

Salcia: „Mic arbore cu ramurile mlădioase, cu frunze înguste şi lungăreţe, mătăsoase şi păroase pe partea inferioară… numit şi „răchită albă”… (Salix alba)” (definiţia, citată după I.-Aurel Candrea, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti 1932, s. v., p. 1096). Repartizarea în procente a speciilor forestiere din Deltă dădea pentru răchita albă -salcia- în 1965, 62,7% (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 11, p. 216). Iată, nu numai pe cât de poetic, ci şi pe cât de adevărat scria Vlahuţă în a sa România pitorească (Bucureşti 1908): „Ostroavele îşi răsfrâng în valuri răchitele argintii”. Această impresie directă avută de Vlahuţă în faţa ostroavelor -el le numeşte „grădini plutitoare”- pline de sălcii, vor fi avut-o şi primii -şi toii acei- corăbieri, care vor fi plutit în apele Pontului, atunci când au avut în faţa lor acea insulă ce se arăta depărtărilor „Albă” în orice lumină, (stră)lucitoare în razele soarelui, argintie sub clarul de lună din nopţile senine, sclipitoare la adierea vântului care îi tremura frunzişul mătăsos al pădurilor sale de sălcii şi de plopi…, căci Pausanias are dreptate când spune că Leuce „era acoperită peste tot cu păduri”. Am spus ‘în orice lumină, pentrucă deşi se afirmă -pe drept cuvânt- că navigaţia în prima antichitate se va fi făcut, în exclusivitate în timpul zilei -mai ales în Pont unde primejdia şi furtuna se puteau ivi pe neaşteptate-, Scylax, totuşi, ca iscusit navigator, a călătorit în Pont şi noaptea cu aceeaşi prudenţă şi cu aceeaşi iuţeală, el notează în însemnările sale şi pentru zi şi pentru noapte că a parcurs câte 500 de stadii (I, p. 30, Huds., după C. Brătescu, Dacia şi Moesia, loc. cit., p. 9).

Plopul: „Arbore foarte înalt, cu scoarţa crăpată, cu mugurii pâsloşi, cu frunzele albe ca zăpada în partea inferioară; numit şi „plută” (Populus alba)” (idem., s. v., p. 958). Dreptate are deci şi Filostrat: „cresc acolo (în insula Leuce): plopi albi, ulmi şi alţii -cum se întâmplă-, iar cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială” (supra). Ulmul creşte şi el în grindul Letea; dacă Antipa nu-l menţionează, este pentrucă ulmul nu se numără printre esenţele principale, dominante, ale Deltei; după cum nu menţionează nici alte specii care cresc în Deltă, precum cătina albă, frasinul, teiul, alunul, s. a.; acestea sunt însă menţionate de A. C. Banu şi L. Rudescu (op. cit., Cap. 9, p. 173).

Aninul: „Arbore cu frunze ovale, ascuţite la vârf , dedesubt albicioase…; e numit şi Anin alb, … (Alnus incana)„, -incanus, a, um = albit (de vârstă), alb (părul, barba) (I.-A. Candrea, s. v., pp. 56-57).

„Stuful: „mare plantă ierboasă…, creşte… pe malurile lacurilor… formând stuhării intinse” şi are tulpina lucitoare, de culoare alb-gălbie; dar iată ce spune Emil Gârleanu, undeva în „Privelişti din ţară, schiţe, însemnări” (Bucureşti 1925) despre cum se văd stuhăriile: „un colb de argint dă strălucire stufărişului” (idem., s. v., pp. 1221-1222).

Papura: „Plantă ce creşte în apele stătătoare şi în locurile băltoase şi din ale cărei foi (lungi şi subţiri, de culoare galbenă-verzuie) se împletesc rogojini, coşuri, etc.”. Papura, ca şi stuful, creşte, în unele locuri din abundenţă, formând aşa numitele păpurişuri… „leşiţele speriete… se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal”, găsim într’una din descrierile lui Alexandru I. Odobescu făcute în ale sale „Scrieri literare” (idem., s. v., p· 897).

Ciulinul: „Plantă spinoasă cu flori roşii purpurii, rar albe” (idem., s. v., p. 279).

Alături de acestea, mai cresc în Deltă: captalanul, o plantă cu frunze mari albicioase, lânoase, şi colilia, o plantă de câmp cu tulpinele foarte subţiri, formând o tufă ca de fulgi albi, numită şi „părul zânelor” (idem, s. v., pp. 307-308). C. A. Banu şi L. Rudescu spun că aceste plante -care dau locului unde cresc un pronunţat aspect de alb ca zăpada („alb colilie”)- fac parte din vegetaţia specifică grindurilor Letea şi Caraorman, unde au o vechime foarte mare şi unde sunt „premergătoare întinselor păduri ce s’au format aici” (op. cit., Cap. 9, p. 173). Aşa dar, având în vedere această vegetaţie, putem spune: o zare albă, uneori lucitoare ca zăpada, alteori strălucitoare ca argintul se arăta de departe navigatorilor ce se vor fi îndreptat spre insula Leuce, dacă întradevăr insula Leuce era aceea căreia noi îi spunem Letea. Aceasta este, credem, o explicaţie, în adaos celei a scoliastului, a cărei verosimilitate nu s’ar putea respinge.

Afirmaţia Vierului: (pomii) „cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială”, este tot cu dreptate făcută. Insula Leuce, chiar dacă nu era locuită, prezenta toate condiţiile pentru un habitat lesnicios, care, fără îndoială, va fi avut o oarecare continuitate, cel puţin pentru îngrijitorii şi slujitorii templului, care nu vor fi putut fi decât localnici, cele „câteva capre” care păşteau în insulă (Arian) sau acele „animale… blânde” despre care „Crotonoaţii” i-au vorbit lui Pausanias (supra), vor fi fost ale localnicilor, precum şi în insula Letea unde, până mai ieri, dăinuia încă, un sat cu numele insulei (cf. N. Densuşianu, op. cit., p. 101), -ce avea să se refacă, sub acelaşi nume (cf., A. C. Banu, L. Rudescu, harta „Relieful actual al Deltei Dunărei”). Urme ale unei fie şi întâmplătoare locuiri dar cu regularitatea cerută de rânduielile templului dedicat lui Achile -unde va fi existat şi un cult al lui (unele tradiţii vorbesc şi de un oracol aflător în insula Leuce), ar putea fi, de sigur, arheologic documentate, însă, din păcate, în insula Letea nu s’a întreprins nimic sistematic: nici pentru căutarea templului lui Achile (care, dat fiind marea lui vechime şi cuprinderea în Deltă a insulei Leuce -cu tot ce aceasta poate însemna ca adăugiri de depozite aluvionare sau îngrămădiri de nisipuri supraiacente, din acea vreme a întâlnirii pe linia insulei a apelor purtate de Istru cu apele mării-, se găseşte, de bună seamă, la câţiva însemnaţi metri sub suprafaţa insulei, aşteptând acolo, ca un alt Odysseus să intervină pentru scoaterea lui din tăcerea în care de peste două milenii stă cufundat), nici pentru o întâmplătoare străveche locuire a ei. Şi spunem aceasta nu pentrucă am pune la îndoială veracitatea spuselor lui Koehler -deşi şi pentru aceasta s’ar putea oferi un temei: în 1812 Alexandru I, Ţarul Rusiei primise plocon Basarabia şi ca să-şi consolideze poziţia faţă de Sublima Poartă cu un punct de sprijin şi control în Marea Neagră mai apropiat de Istambul, nu poate fi de mirare că a pus ochii pe Insula Şerpilor a Românilor, unde, mai de grabă în vederea folosirii ei în scopuri politice şi militare, decât din preocupări arheologice, a trimes acea expediţie, „memoriul” lui Koehler putând oferi un bun pretext pentru ascunderea adevăratelor intenţii ale Ţarului (în diplomaţie faptul îşi are justificarea lui), deci nu ar fi fost exclus ca acel „memoriu” să fi fost un document aranjat în întregime -adică „de toutes pieces”, cum se spune în limba în care a fost redactat-, ci pentrucă, în respectivul „Mémoire”, elementele cu care se justifică scopul arheologic al acelei expediţii în Insula Şerpilor sunt, în totalitatea lor -raportate la ceea ce ar putea reconstitui adevărul istoric-, fanteziste, ceea ce pledează convingător că autorul memoriului s’a înşelat în toate interpretările sale. Ca exemplu, cităm din memoriul lui Koehler textul care ne interesează: „aceasta din urmă (insulă) purta în antichitate numele de Leuce sau insula albă, nu din cauza albeţei ţărmurilor sale abrupte, pentrucă acestea sunt mai de grabă de o coloare brună şi roşiatică, ci din cauza albeţei marilor sale construcţii” (traducere după textul în l. fr. citat de N. Densuşianu, op. cit., nota 2, p. 102); această afirmaţie nu merită comentarii. Se mai spune în memoriu că templul „era divisat prin un mur tras de la nord spre sud, ér partea despre vest mai era divisată încă de alte trei apartamente. Lângă laturea de nord a templului se afla alipită o mică atenenţă, ce conţinea o cisternă” (ebda). Oricât de surprinzătoare în sine ar putea să pară afirmaţia că atât edificiul principal cât şi anexele (fântâni, etc.) descrise de acei ofiţeri ruşi care au cercetat Insula Şerpilor în anul 1823, după opinia noastră (dacă într-adevăr acele construcţii au existat), ele se potrivesc mai bine unor niscai depozite sau magazii neterminate -din „piatră calcară obişnuită de culoare albă, rudimentar cioplite şi aşezate unele peste altele fără mortar” (cf. Koehler)-, decât unui templu, clădite de cine ştie ce navigatori, în cine ştie ce scopuri; şi ca să punem un termen post quem, aceste construcţii nu vor fi putut fi făcute mai înainte de finele secolului VI d. Chr., când Marea Pontului încetase de mult să mai fie „un lac roman”, iar ştirilor despre Leuce li se puseseră de mult ultimul punct. Regretăm că N. D. furat de propria imaginaţie, urmându-l pe Grigore Tocilescu (întemeietorul Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie, în 1883), cel care publică în revista sa (Vol. VII) extrase din memoriul lui Koehler, a dat crezare interpretărilor acestuia şi şi-a pus pana în sprijinul justificării apartenenţei respectivelor construcţii la un templu antic, pe care, în pofida tradiţiilor, îl consideră -dat fiind abundenţa de despărţituri din „templu”- a fi fost nu un templu „pentru cultul unui simplu erou ci”, al „unei religiuni seu al unei puteri divine” (op. cit., p. 102).

Fără a nega sau a pune sub semnul îndoielii existenţa în Insula Şerpilor a construcţiilor în cauză, un lucru rămâne greu de admis. Dacă blocurile din piatră „d’une architecture cyclopéene” (Koehler, Mémoire…, p. 604), ridicate de marinarii ruşi şi-au putut găsi diverse întrebuinţări şi să nu mai existe în forma lor aflată în insulă, cum de a fost posibil ca o operă de artă, ca renumita statue a eroului din insula Leuce, să dispară fără urmă -aceasta ar fi trebuit să existe undeva, şi nu e-, şi cum au putut să dispară, tot fără urmă, şi acele „cele mai considerabile” bucăţi din marmoră albă care constituiau partea „ornamentală” a templului, şi acel „capitel de coloană de asemenea în marmoră albă”, despre care -se spune în memoriu-, că, „au fost ridicate în 1814 de către căpitanul unui vas italian”? Dacă acesta era un lucru ştiut, de ce nu s’a întrebat nimeni ce s’a fost făcut cu acele preţioase bucăţi de marmoră, şi de ce nu s’a îngrijit nimeni -în primul rând chiar căpitanul vasului italian- de recuperarea lor în folosul unui muzeu de artă antică? În legătură cu aceste piese ce ar fi putut dovedi existenţei în Insula Şerpilor a unui templu al lui Achile, mai rămâne o întrebare: în ce muzeu au fost depuse acele „fragmente care păreau să fi făcut parte din piedestalul unei statui” (şi ele tot din marmoră albă), menţionate în memoriu? Ele nu au fost luate de ofiţerii ruşi în scopuri arheologice? Nu erau ele probe evidente ale unei vechimi ce se cerea a fi cunoscută? Lăsând la o parte aceste prea delicate chestiuni care aşează într’o lumină defavorabilă, atât un popor iubitor de artă cum s’a dovedit a fi cel italian, cât şi insuşi scopul expediţiei, ne permitem a glosa -ca totdeauna pe marginea unui subiect dificil şi obscur-, în legătură cu existenţa construcţiilor -azi dispărute- din Insula Şerpilor.

Până puţin înainte de declanşarea primului război mondial, vasele engleze de comerţ aduceau ca lest, în porturile Dunărei maritime, piatră bună pentru făcut pavaje, pe care o ofereau gratuit administraţiei porturilor, şi încărcau, în vasele astfel uşurate, cereale şi mărfuri, făceau aceasta deoarece navigarea cu cargobote insuficient lestate era periculoasă. S’ar fi putut ca şi acea „piatră calcară de culoare albă, brut cioplită -mai de grabă necioplită, ci aşa cum era extrasă din carieră-, să fi fost adusă, din motive similare, de cine ştie cine, şi depozitată în insulă, navigarea până la locul de încărcare cu mărfuri a corăbiei uşurate, nemai punând probleme deosebite; cât priveşte întrebarea de ce în insulă şi nu la locul de încărcare, e inutil a glosa asupra ei, chiar dacă motivul depozitării în insulă a pietrei va fi fost un altul, în acea vreme în care aceasta se va fi putut întâmpla. Pentru a întări presupunerea noastră arătăm că, în vechea Athena exista o lege care obliga ca „orice vas angajat în traficul din apele pontice… să se întoarcă cu o încărcătură de grâu”. Gh. I. Brătianu, de la care am luat acest citat, adaogă: „ea se va regăsi în secolul al XIV-lea în reglementările navigaţiei veneţiene” (op. cit., p. 155), or se ştie că în Marea Neagră „D-nul Soranzo releva prezenţa în 1212 şi 1232 a corăbiilor veneţiene şi provansale” (Gh. I. B., op. cit., Vol. II, p. 27). Aceasta este o simplă presupunere şi un exemplu pentru a arăta că toţi acei care au dat crezare afirmaţiilor din memoriul lui Koehler s’au înşelat şi au pierdut din vedere un fapt esenţial: „Albă” era o caracteristică a insulei Leuce, ca atare, rezultată dintr’un specific natural, particular ei, aşa cum clar o spune Arrianos: „unii o numesc Insula lui Ahile…, iar alţii îi spun Leuce după coloarea ei” (supra) sau cum la fel de clar se arată în scoliile la Nemeenele lui Pindaros (supra) sau cum şi mai clar spune Euripides: „ţărmul cel alb” (supra). Regretăm să o spunem dar, în lumina tradiţiilor, explicaţia dată de Koehler: „insula a fost numită albă din cauza albeţei marilor sale construcţii”, ne apare ca scoasă din mânecă. Ea este şi împotriva logicei pentrucă insula a fost numită „Albă” înainte de a se fi zidit pe ea „templul (construcţiile?) lui Achile”. Dacă ar fi fost aşa cum vrea să ne convingă Koehler, ar fi trebuit, măcar în una din tradiţii să se facă această menţiune şi nu se face.

Se mai spune în memoriu (supra), că templul era construit din piatră calcară obişnuită, de coloare albă”, că stânca din care e formată Insula Şerpilor este de coloare „brună” şi „roşiatică”. Fără a desbate asupra colorii pietrei de calcar (aceasta nu arareori virează către galben chiar şi când este proaspăt ruptă din stâncă), spunem doar că nisipurile şi prafurile din insulă rezultate de pe urma eroziunii (fenomen geologic bine cunoscut), ridicate şi purtate de vânt s’ar fi grămădit în golurile dintre pietre şi pe suprafaţa lor sgrunţoasă şi, în câteva decenii trecute de la zidirea templului albul lor, oricât de alb ar fi putut să fie, ar fi arătat ochiului o coloare asemănătoare versanţilor insulei, de departe confundându-se cu ea. Căci oricât ar fi fost spălate de ploi şi de furtuni, oricât vor fi trudit îngrijitorii templului să păstreze coloarea de început a pietrelor şi a întregii zidării, ele nu vor fi putut căpăta nicicum calităţile care să le facă lucitoare sau strălucitoare cum spune Scoliastul că o numea Pindar.

Singurul lucru valabil din Memoriul lui Koehler este descrierea insulei, lăsând la o parte faptul că aceasta putea fi oricând văzută şi controlată.

Aşa fiind, contrar susţinerilor lui Koehler, afirmăm: Insula Şerpilor nu este tot una cu insula Leuce din antichitate, resturile -azi dispărute şi ele- de materiale descrise ca şi cum ar făcut parte din templul lui Achile, nu se potrivesc în niciun fel acelui templu, părerea exprimată de Koehler: „edificiile pe care le-am citat, sunt de o mare vechime” (Mémoire…, p. 604), nu este cu nimic dovedită, acele „edificii” nu sunt vestigiile templului lui Achile, fragmentele presupuse a fi făcut parte din „piedestalul unei statui” nu provin de la statuea lui Achile. Insula Leuce s’a aflat în golful pe care Marea Neagră îl făcea pe locul actualei delte a Dunărei, prin urmare localizarea ei trebue făcută în Deltă. Toate ştirile despre insula Leuce ce se deţin din izvoarele antice conduc unanim la identificarea Insulei lui Achile, Leuce cu insula Letea. Aici deci, în această insulă, azi a Deltei, ar trebui intreprinse in mod serios şi sistematic cercetări arheologice, dacă întradevăr se vrea a se descoperii templul şi statuea lui Achile de care vorbeşte Pausanias.

Asupra Insulei Şerpilor ar mai fi de făcut următoarele observaţiuni care nu pot fi pierdute din vedere în cadrul temei noastre.

Pe toată partea de Vest a acestei insule nu se află niciun singur loc, cât de mic, bun pentru o acostare, iar accesul în insulă, din această parte este (pentru oameni) practic imposibil, pereţii fiind abrupii, aproape verticali. După cum bine se observă, aceasta este partea dinspre „coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont”, aceea din faţa gurilor Istrului, adică aceea pe care ar fi putut-o avea în faţa lor acei navigatori din antichitate care ar fi explorat acest ţărm, îndreptându-se spre N ord, dincolo de „pustiul getic”. Tot aşa, dacă cineva, care ar fi navigat către Sud lăsând în spate gura fluviului Boristhene şi prin hazard ar fi întâlnit această insulă, el nu ar fi putut găsi loc de debarcare, pe ţărmul nordic al ei, acesta fiind şi el la fel locuri unde s’ar fi putut debarca şi pune la adăpost corăbiile şi ramele. Această mare dificultate de a face escală în această insulă stâncoasă, cu pereii abrupţi şi rupţi din toate părţile”, ar fi trebuit să fie semnalată cel puţin în una din ştirile antice, şi nu e. De unde, urmare logică, Insula Şerpilor nu a fost cunoscută în antichitate. Chiar şi în timpurile noastre -descoperite probabil de Bizantini pe la începutul mileniului II după Christos, pe când „Bizanţul nu se mulţumea doar cu acoperirea Dunărei, ci ţinea să controleze punctele principale ale litoralului pontic de la nordul Deltei” (Gh. i. Brătianu, op. cit., p.316)-, nu sunt, pe tot ţărmul de jur împrejurul Insulei Şerpilor, decât două locuri de debarcare, unul pe ţărmul răsăritean, altul pe cel sudic (a se vedea la I. Simionescu, harta Insula Şerpilor, reprodusă după V. Meruţiu, op. cit., p. 212; să se observe că pe această hartă, V. Meruţiu care era un specialist, cu importante scrieri de istorie a geografiei, nu arată nimic altceva decât nişte „ruine”, aflate în partea nordvestică a insulei, şi nu face nicio menţiune care să le pună în legătură cu templul lui Achile; pentru alte detalii, v. R. I. Călinescu, Insula Şerpilor. Schiţă monografică, în Analele Dobrogei, XII, 1931, pp. 1-62, şi G. Popa-Lisseanu, Insula Şerpilor, în Romanica, p. 127).

În drum spre concluzii

Oricine va citi cele evidenţiate de noi în chestiunea localizării insulei Leuce -deosebit de faptul că ne va da sau nu crezare- îşi va pune o întrebare legitimă: cum de a fost posibilă o asemenea incredibilă confuzie din partea tuturor acelora care, în răspărul întregii cantităţi de ştiri avute de la diferiţii autori antici ce au descris insula lui Achile, Leuce, au identificat-o, totuşi, cu Insula Şerpilor?!

Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Aproape toţi specialişti care s’au ocupat cu formarea deltei Dunărei şi înaintarea acesteia în mare au făcut una şi aceeaşi eroare. Ei s’au bizuit pe unele informaţii date de Herodot, cărora, contrar adevărului hidro-geografic pe care acestea îl conţin, le-au dat o interpretare fundamental greşită. Dificultatea de a potrivi între ele respectivele informaţii date de „părintele istoriei”, l-a condus pe un geograf de excepţie, C. Brătescu, să nege valoarea informativă a ştirilor antice, totodată şi „încercările” predecesorilor „făcute mai mult în treacăt, de a preciza creşterile în timp ale deltei dunărene, adecă evoluţia sa cronologică” (C. Brătescu, Delta Dunerei Geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XLI 1922, Bucureşti 1923, p. 32, -reluarea unui studiu anterior, Contribuţiuni la studiul deltei dunărene Evoluţia morfologică şi cronologia ei, apărut un an înainte în acelaşi Buletin -Tomul XL, Anul 1921- şi în aceeaşi, nemodificată, versiune). Este interesant să urmărim mai departe părerile acestui geograf al Dobrogei. Abandonându-1 pe Herodot, el spune: „Pentru limpezirea acestei chestuni vom folosi, ca izvoare de informaţie, o serie de periple şi portulane medievale şi moderne; apoi însemnata operă de geografie politică; „De administrando imperio”, a împăratului bizantin Constantin Porphyrogenetul”, condamnând ca neinformative ştirile „după Aristot,… Apollonius din Rhodos, Eratosthenes şi Pomponius Mela… Herodot, Ephoros, Scymnos din Chios, Strabo, Arrian etc.”, tot aşa şi cele după „Plinius cel Bătrân şi Ptolemeu” şi, „în sfârşit… (şi cele după) Ovidius, Statius, etc.”. A nu da crezare, în niciun fel, în numărul gurilor Istrului sau în distanţele dintre ele indicate de un Arrianos, este la fel, ca şi cum, dacă istoria de până azi ar putea fi inversată şi citită cu ochii şcolarului lui Epictetos -sclavul thrac din Phrygia devenit filosof stoic (şi învăţător al lui Arrianos din Nicomedeia)- nu s’ar încrede în numărul gurilor Dunărei de azi şi nici în distanţele dintre guri indicate de un Vidraşcu (sau de alţii) şi le-ar socoti neştiinţifice -întru cât sunt mai îndepărtate de timpul lui- şi s’ar orienta, în studiile sale despre evoluţia Deltei Dunerei, după „portulane”, ca mai apropiate de vremile sale! Totuşi… Toţi istoricii, geografii şi scriitorii antici enumeraţi de C. Brătescu aduc mărturii despre gurile Istrului pe care, dacă le-ar fi urmărit şi desluşit cronologic, după timpul când au trăit şi au scris respectivii autori -orice deltă se formează în timp-, şi-ar fi putut face o idee mai clară asupra evoluţiei deltei Istrului, în consecinţă şi a deltei Dunărei, şi nu ar fi ajuns -uitându-se la portulane– la concluzii pe care le-am putea numi antideltaice-dunărene: „Şi, dacă este aşa, (cum a văzut geograful în „portulane”, precizăm noi), atunci (spune geograful) gura Sulinei, în sec. X d. Cr. se găsia cam în acelaşi loc unde se găseşte şi astăzi, cu o foarte mică diferenţă în spaţiu. Aceasta însemnează că de aproape 1000 ani (950-1922) delta Dunărei n’a crescut mai de loc în dreptul acestui braţ de fluviu„; şi (tot uitându-se la portulane): „Concluzia: în decurs de 600 ani delta Dunării nu ne arată o creştere sensibilă la cele două guri meridionale ale ei” (op. cit., loc. cit., pp. 33 şi 35).

După C. Brătescu, „mărturiile lui Arrian, Ptolemeu, Strabo, Ovidius, Polybius, Plinius cel Bâtrân., Herodot etc.,… sunt lipsite de rigurozitate ştiinţifică” (ibid., pp. 36-37). Aşa gândind, C. Brătescu, neputând vedea in faţa gurilor Istrului nicio altă insulă decât Insula Şerpilor, se numără şi el printre aceia care au susţinut în mod absolut că aceasta este insula Leuce din Antichitate. Dacă nu comentăm concluziile lui Brătescu, nu este pentrucă acestea au fost aprig criticate la vreme (primul a fost Col. Ionescu M. Dobrogianu, într’un articol intitulat Delta Dunării, publicat în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XL – Anul 1921, pp. 216259, în continuarea studiului lui C. Brătescu, supra), ci pentrucă, fiind trimes pentru studii în Deltă -deci şi la gurile Dunărei-, ca angajat* în Direcţia de studii din Direcţia generală a Porturilor şi Construcţiilor pe Apă (P. C. A.), am avut prilejul să cunosc pe fratele geografului, arhitectul C. Brătescu, din Tulcea (cu acesta aveam să colaborez şi să lucrez, mai târziu, la terminarea construcţiei liceului Mircea cel Bătrân, din localitate, -declarat monument de arhitectură-, şi la construcţia Uzinei Electrice Tulcea), acesta mi-a spus că fratele său, geograful C. Brătescu a regretat „cronologia deltei” propusă de el ca „şiinţifică” precum şi faptul că a considerat adevărurile din scrierile antice „lipsite de rigurozitatea ştiinţifică”, -greşise, dar era prea târziu pentru a se dezice.

Înainte de a discuta asupra informaţiilor respective date de Herodot, şi asupra interpretărilor ce li s’au dat, întru cât le găsim repetate şi de C. A. Banu şi L. Rudescu -unii dintre cei mai recenţi specialişti care s’au ocupat cu studiul deltei Dunărei-, le vom cita -după aceştia- împreună cu preambulul în care se arată raţiunea reluării chestiunii evoluţiei Deltei.

„Unii geografi care au scris despre deltă interpretînd documentele antice au pus prea mult preţ pe detalii, crezînd că pe baza lor pot să stabilească anumite elemente geografice: cît era de întinsă delta, cîte braţe şi cîte guri de vărsare avea atunci Dunărea, care era insula Peuce, care era lacul Halmyris, care era Gura Sacră (Hieron Stoma) etc. Fără să reuşească să ajungă la concluzii unanim admise, au alunecat pe panta unor discuţii puţin folositoare.

De aceea în rîndurile care urmează vom spicui din textele autorilor antici pasajele cele mai importante care descriu Delta Dunării sau regiunile vecine, încercînd să tragem din acestea concluzii preţioase privitoare la vechimea şi la evoluţia deltei.

După cîte s-a stabilit pînă în prezent, informaţiile cele mai preţioase le dau Herodot, ‘părintele istoriei’, Ptolemaios Lagos, general de seamă în armata lui Alexandru Macedon, şi militarul geograf Arian. Textele lor au servit ca sursă de informare şi pentru alţi scriitori antici, deoarece aceştia au ajuns până în zona de vărsare a Dunării”…

„Herodot… a vizitat între anii 454 şi 447 î. e. n. ţărmul apusean al Pontului Euxin, până la fluviul Tyras (Nistrul de azi). Cu această ocazie a văzut şi gurile Dunării (Istrosul grecesc)”, fapt care, „dă valoarea informaţiilor pe care le-a lăsat Herodot”.

După acest preambul, cei doi autori citează afirmaţiile după care s’au călăuzit în studiul lor şi apoi arată concluziile pe care le-au tras.

Îi cităm: „Iată ce spune acesta (Herodot):

‘Trecînd pe lîngă insulele Cyanee din Bosfor, armata lui Darius a plutit drept spre Istru, apoi a navigat în susul fluviului timp de două zile şi a construit un pod în locul îngust unde se despart braţele Istrului‘ IV, 89)”.

„În altă parte (IV, 48), Herodot afirmă: ‘Istrul este cel mai important dintre toate fluviile pe care le-am văzut‘. În cartea II (33), afirmă: ‘fluviile care au renume şi care sînt navigabile cînd vii de la mare este şi Istrul, care are cinci guri’ (aici semnalăm o inadvertenţă, acest pasaj se găseşte în cartea IV, 47, nu II, 33). În sfârşit, în altă parte (IV, 99), el afirmă: ‘Tracia se desfăşoară în partea dinspre mare, înainte de a ajunge la Sciţia, care începe din acea parte de loc unde ţărmul formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit’„.

„Din textele lui Herodot citate mai sus trebue să reţinem:

– că în timpul său (sec. V î. e. n.) Dunărea se vărsa în mare prin cinci guri; avea deci o deltă formată;

– că această deltă era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să ajungă la punctul unde se despart braţele;

– că la gurile Dunării ţărmul prezenta un golf, în care „se vărsa Istrul în mare cu gura întoarsă spre răsărit” (A. C. Banu, L. Rudescu, Delta Dunării, Cap. 2, Delta Dunării în descrierile scriitorilor antici, pp. 16, 17 şi 18).

Prima eroare fundamentală pe care au făcut-o majoritatea acelora care s’au ocupat cu evoluţia Deltei Dunărei -care se întâlneşte clar formulată mai sus, urmată deci şi de A. C. Banu şi L. Rudescu- se datoreşte unei necunoasteri a Istrului din vremea lui Herodot şi de aici ideea că delta „era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să ajungă la punctul unde se despart braţele” Istrului. Să vedem unde duce această primă idee fundamental greşită.

Se ştie -tot de la Herodot- că în două zile de navigare pe fluviu se pot parcurge 1080 de stadii -Herodot (IV, 86) dă pentru o zi 540 de stadii- ceea ce înseamnă că lungimea braţului pe care au navigat corăbiile lui Darius era de aproximativ 199 km, dacă am socoti cu stadiul athenian, de 184,30 m.

Cea de a doua eroare fundamentală făcută de istoricii şi geografii Deltei, este că aceştia consideră că locul indicat de Herodot că se despart braţele Istrului este acelaşi cu cel de azi, şi de aici, a doua greşeală, anume că Darius ar fi trecut în ţara Scythilor pe la Isaccea; se detaşează, oarecum, de această din urmă părere, istoricul D. M. Pippidi care, dând textului lui Herodot o interpretare corectă din punct de vedere strict literar, presupune că flota lui Darius s’a oprit la ceatalul Tulcea şi ar fi legat podul peste fluviu undeva pe lângă această localitate sau, cu cuvintele istoricului: „pe undeva în preajma oraşului Tulcea, acolo unde se despart gurile fluviului”, acesta însă, nu uită să adaoge: „ceea ce contrazice recenta ipoteză după care trecerea Dunărei ar fi avut loc lîngă Cernavodă -probabil, spunem noi, socotindu-se, în această neaşteptată ipoteză, cu marea lungime parcursă pe fluviu în cele „două zile de navigare”- (cf. Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1976, p. 224; vezi şi I. Venedikov, în „Studia Balcanica”, I, 1970, pp. 25-32).

Suplimentar acestor interpretări eronate, adăugăm o alta şi anume, că braţul pe care a plutit flota lui Darius ar fi fost braţul Sf. Gheorghe, pe care, de asemenea mai toţi istoricii şi geografii 1-au identificat cu braţul Peuce din antichitate, unul din motive fiind şi marea lungime a acestui braţ, el măsura în 1942, 109 km până la ceatalul Sf. Gheorghe (locul unde se desprinde de Dunăre), la care dacă se adaogă 17 km până la Tulcea, fac 126 km, şi acestora încă circa 30 km până undeva pe lângă Isaccea, se fac, în total, circa 156 km, -cam o astfel de socoteală îşi vor fi făcut, pesemne, şi acei geografi care 1-au condus pe un istoric ca D. M. Pippidi să creadă şi să afirme cu toată convingerea: „Fireşte, Delta însăşi e o formaţie gelogică mai veche (unii geografi şi geomorfologi o fac să urce în timp pînă în mileniul al V-lea î. e. n.), dar către vremea cînd primii navigatori din sud îşi făceau apariţia în faţa coastelor de nord şi nord-vest ale Mării Negre înfăţişarea ei generală era aproximativ cea din zilele noastre1” : „1 Asupra formării Deltei Dunării, în general, există o literatură extrem de bogată, română şi străină, din care mă muţiumesc să citez, în ordine cronologică, numai câteva lucreri de referinţă:”…, şi, bine documentatul istoric dă o întreagă listă, mult prea lungă şi inutil a o cita, din care, fireşte, nu lipsesc Gr. Antipa, C. Brătescu, G. Vâlsan, I. G. Petrescu şi A. C. Banu (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, Vol. I, Cadrul geografic – Prolegomena geografica, Bucureşti 1983, p. 14). Totuşi, A. C. Banu, într’o lucrare pe care istoricul Histriei s’a mulţumit să nu o citeze, se arată mai prudent: „Sintetizînd informaţiile rămase de la autorii antici referitoare la Delta Dunării şi la ţărmul din faţa gurilor de vărsare, rămânem cu imaginea că în antichitate Delta Dunării era deja formată; era însă de dimensiuni mai reduse. Dunărea se vărsa în mare printr’un număr mai mare de braţe: după unii autori cinci, după alţii şase, iar după alţii (cei mai mulţi) şapte. În tot cazul erau mai multe decît azi. În zona gurilor de vărsare a Dunării în mare ţărmul forma un golf, situat la vest de meridianul capătului de est al promontoriului Dunavăţ, care atunci forma un „cap” care înainta în mare” (op. cit., Cap. 2, p. 21; în acest scop, în Fig. 2, autorul Cap. 2, A. C. Banu, dă şi o hartă: Delta Dunării în antichitate întocmită după coordonatele lui Ptolemaios Claudios; remarcăm, de pe acum, că această hartă nu se potriveşte nici cu hărţile anterior realizate, una de C. Brătescu, alta de Col. Ionescu M. Dobrogianu şi nici cu manuscrisul găsit la mânăstirea Vatopedi de la muntele Athos, pe care Vivien de St. Martin, îl consideră a fi fost desenat din timpul lui Ptolemaios Claudios -în Histoire de la Géographie, Paris 1873). Cât de „reduse” erau acele „dimensiuni” autorul o spune -fără să vrea- cu destulă claritate, atunci când o situează la Vest de promontoriul Dunavăţului, ceea ce presupune că pe vremea lui Arrianos, Delta se ţărmurea cu marea cam pe la o treime din întinderea ei de azi (v. Caşin Popescu, op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-H d. Chr., p. 453 şi urm.). Din păcate şi acest autor crede că Insula Şerpilor este tot una cu insula Leuce, după cum crede că braţul Peuce corepunde „braţului actual Sf. Gheorghe, a cărui gură mai purta şi numele de Hieron Stoma” (op. cit., Cap. 2, p. 22).

Pentrucă D. M. Pippidi pare să se fi rătăcit printre acele scrieri geografice consultate -autorii citaţi au în privinţa cronologiei Deltei păreri diferite-, pentru a descurca pe cititor, facem apel la acelaşi C. A. Banu, care sintetizează, pe scurt, „ipotezele cele mai importante emise de unii autori cu privire la Delta Dunării”, printre care, fireşte, se numără şi cei citaţi de D. M. Pippidi.

Astfel: „Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării. Acesta, cu timpul, a fost izolat de restul mării prin cordonul litoral Jibireni-Istria şi transformat în liman. Cu timpul, limanul a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea r fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s’au împotmolit.

Ipoteza lui Antipa nu explică suficient modul cum s-au individualizat braţele Dunării, formarea grindurilor fluviale şi a deltei maritime.

C. Brătescu a atribuit un rol permanent preponderent braţului Sulina. El este de părere că grindurile Jibireni-Letea-Caraorman-Istria s-au format nu înainte ca să se fi individualizat cele două braţe nordice ale Dunării, din material dominant fluvial, aşternut peste grindurile continentale, resturi din platforma Bugeacului.

Gh. Vâlsan a susţinut că delta era în trecut mult mai întinsă spre est (pînă aproape de Insula Şerpilor), o parte a ei fiind invadată de mare în timpuri recente.

I. Petrescu, dă explicaţii asupra grindurilor transversale,… acestea n-au putut lua naştere înainte ca braţele Dunării să fi ajuns în punctele respective, cum a crezut anterior Antipa. I. Petrescu mai introduce un element nou: tectonica actuală şi implicaţiile sale geomorfologice” (op. cit., Cap. 5, „Formarea Deltei şi evolu’t,ia ei geomorfologică”, pp. 68-69). Şi ca să cuprindem şi o părere mai recentă, cităm pe geograful Victor Tufescu: „Corelând observaţiile, care se dovedesc temeinice din bogata bibliografie existentă asupra deltei dunărene, fără a intra în amănunte de etapizare, firul evolutiv al terenurilor de la gurile Dunărei pare să fi prezentat următoarele trăsături esenţiale: în sectorul său inferior Dunărea s’a format târziu… Începuturile deltei sînt aşadar recente. Individualizarea ei se face prin colmatarea golfului dintre dealurile Tulcei şi Bugeac, în mai multe etape, asupra cărora nu insistăm, controversele între autori fiind încă substanţiale” (V. Tufescu, România, Bucureşti 1974, p. 186). Acesta a fost motivul care ne-a adus să presupunem că istoricul lui Tiberius şi mai apoi al Histriei- s’a rătăcit între atâtea „evoluţii” ale Deltei Dunărei.

Revenind la informaţiile lui Herodot, trebue să spunem încă odată, acestea sunt cât se poate de exacte. Gura prin care s’au îndreptat, din Pont, corăbiile lui Darius ca să ajungă la Scythi a fost nu aceea a braţului Sf. Gheorghe, ci aceea a „Istrului de la Istria”, aceasta rezultă clar din exacta citire a textelor lui Herodot, cele care o definesc şi o implică: el spune (IV, 99) că această gură -locul pe unde au intrat în susul fluviului corăbiile lui Darius- se afla „acolo unde Istrul se vărsa în mare, cu gura îndreptată spre bătaia vântului Euros”, adică spre Sud-Est, aceasta fiind, pe acea vreme, prima gură din cele cinci guri ale Istrului. Iar în cartea II, 33, 34, el spune despre Istru, de asemenea cum nu se poate mai clar: „şi traversând toată Europa, el sfârşeşte în marea Pontului Euxin, în locul unde se găseşte Istria, locuită de colonii din Milet”; D. M. Pippidi traduce ultima parte a textului citat: „în preajma cetăţii istrienilor” (în Din istoria Dobrogei, I/II, p.153, nota 52).

Am demonstrat -spunem aceasta îndreptăţit de Izvoare- atunci când ne-am ocupat de identificarea locului pe unde a trecut Darius Istrul, că acest prim braţ al Istrului -pe atunci cel mai lung (şi din această cauză Herodot când se referă la el îi spune Istru)-, se abătea din albia fluviului, la Carsium, de unde, prin văile ce (în acel timp) traversau meandric mijlocul Dobrogei (Brătescu opiniază, ignorând tectonica zonei şi exagerând înălţimile acestui relief, că o astfel de traversare nu era posibilă, îl contrazice însă Harta regiunii Bucureştilor până la mare tipărită în 1934 de U. S. A. War Office, pe care se vede că se poate ajunge, fără prea multe meandre, pe aceeaşi curbă de nivel (50), pornind de la malul Dunărei de lângă Cernavoda, prin valea Cara-su, până la Constania-Taşaul sau până la gura Buazului, şi mai departe până „în preajma cetăţii Histrienilor”, cum însuşi Herodot o spune), şi că „Darius a trecut cu armatele sale Istrul, în spre Scythi, pe la Carsium (Hârşova de azi, din apropierea Vadului Oii), cursul apei în această zonă având lărgimi sub două stadii şi jumătate” (Caşin Popescu, op. cit., p. 43 şi urm., p. 75 şi urm. incl. notele aferente).

În tema noastră, a discuta asupra cronologiei deltei nu ne aduce niciun folos. Ce trebue să spunem, bizuiţi pe izvoare, este că în antichitate delta Istrului avea limita pe care se întâlnea cu marea cu cel puţin 40 km înapoia celei actuale, şi că, în antichitate, insula Leuce se găsea în faţa gurilor acelei delte, pe locul unde o arată Izvoarele.

Alte temeiuri care sprijină ca realitate geografică si istorică relaţia: „Insula lui Achile, Leuce” = Insula Letea

De la început, o precizare: nu este în intenţia noastră de a relua critic diversele ipoteze privind formarea, vechimea şi evoluţia Deltei Dunărei şi a prezenta cititorului punctul nostru de vedere asupra acestei chestiuni, obiectivul ce urmărim aici fiind identificarea şi localizarea insulei Leuce; de asemenea nu vom discuta asupra niciunuia din temeiurile alese, câtă vreme acestea, pentru cei care au urmărit cu atenţie expunerea noastră, apar ca evidente, chiar şi în cazul în care unele dintre ele nu au căpătat recunoaşterea unanimă a specialiştilor; acolo unde vom considera necesar, vom aduce justificările de rigoare.

O explicaţie a unor termeni prezenţi în temeiurile ce urmează vine direct în ajutorul cititorului: „Grindurile de origine continentală sînt, de fapt, martori ai reliefului predeltaic, rămaşi deasupra nivelului apelor, după inundarea spaţiului deltei de către mare. Fiindcă a intrat în limbajul curent, am păstrat şi noi termenul de grind pentru aceşti martori, care numai prin poziţia topografică au asemănare cu grindurile propriu-zise, aluvionare sau marine” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 2, p. 31).

Tl. „Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 5, p. 67).

T2. „Geologul german Max Pfannenstiel leagă evoluţia deltei de variaţiile de nivel ale Mării Negre în cuaternar. După acest autor nu poate fi vorba de un început al formării deltei mai devreme de interstadiul Wurm II – Wurm III, cînd fluviul debuşa în mare printr-un estuar, situat aproximativ pe locul actualei delte. În cuprinsul acestui estuar existau cîteva insule din vechiul soclu continental (Chilia, Letea, Caraorman) (ibid., Cap. 5, p. 69).

T3. „Aşadar, procesul general de formare şi evoluţie a actualei delte a Dunării a depins de o transgresiune…, iar procesul de evoluţie actuală este dirijat de înăliarea eustatică istorică a apelor Mării Negre.

Pornind deci din faza transgresivă Marea Neagră nouă, evoluţia Deltei Dunării în funcţie de eustatismul apelor din bazinul pontic pare să fie următoarea: În faza Marea Neagră nouă apele mării pătrund pînă la Isaccea sau chiar mai în amonte. În zona deltei se formează un golf, la gura căruia, sprijinit pe un relief pozitiv predeltaic, se formează un perisip care închide complet sau parţial golful deltei, transformîndu-l în liman (actualele grinduri Jibireni-Letea-Caraorman). Limanul este colmatat prin aluviunile aduse de fluviu. Nu este sigur dacă în interiorul acestui liman rămăseseră sub formă de insule şi alte uscaturi în afară de pintenul Chiliei şi poate al Izmailului (actualul grind Stipoc)” (ibid., Cap. 5, p. 76).

T4. „În zona dintre gura braţului Sulina (5 km sud de acesta) şi grindul Ivancea Mare, transgresiunea marină a înregistrat o avansare de circa 2 km în perioada dintre anii 1910 şi 1953, ceea ce revine în medie la circa 40 m pe an” (ibid., Cap. 5, p. 83). a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea ar fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s’au împotmolit.

T5. „Efecte mai importante ale proceselor eoliene se întâlnesc pe grindurile Letea şi Caraorman. Aceste grinduri, care aparţin primei generaţii de cordoane litorale (formate în faza transgresiunii „Marea Neagră nouă”), sînt cele mai întinse şi cele mai înalte dintre grindurile nisipoase din deltă. Tocmai aceste caracteristici sînt cele care amplifică efectele proceselor eoliene” (ibid., Cap. 5, p. 99). Acestea sunt „cele mai vechi grinduri” (ibid., Cap. 5, p. 74).

T6. „Grindul Chilia este cel mai înalt dintre grindurile din Delta Dunării atingând în părţile cele mai ridicate cota de 6,50 m faţă de nivelul 0 al Mării Negre”. El este aşezat „transversal pe direcţia cursului Dunării, pe malul drept al braţului Chilia” (ibid., Cap. 3, p. 31). Acest grind este un „martor de eroziune al reliefului predeltaic” (ibid., p. 70). De reţinut este însă că până la jumătatea mileniului I a. Chr., „braţul Chilia nu se formase încă” (ibid., pp. 76-77).

T7. „În prima parte a deltei agentul, care a zidit uscatul este numai fluviul, pe când în partea sa de răsărit este mai ales Marea” (C. Brătescu, op. cit., loc. cit. supra, P· 27).

T8. Grindul Chiliei „e un rest din pământul Basarabiei, rămas în deltă” (ebda).

T9. „Mult mai nouă în timp este marginea de apus a insulei Letea”… (C. Brătescu, o. c., 1. c., p. 29).

T10. „Dunărea Chiliei îşi vărsa apele şi sedimentele în Mare prin numeroasele guri ale primei sale delte secundare, prin urmare tot la apus de insula Letei”, până către sfârşitul mileniului unu după Christos (idem., p.31).

T11. „S’ar putea spune, prin urmare, că pe la 1700 Marea uda marginea de răsărit a insulei Letea” (idem, p. 36). Aceasta înseamnă că, nu cu prea multe veacuri mai devreme „Dunărea Chiliei” reuşise să străpungă „pintenul” de pământ basarabean (v. infra, T16)·

T12. „A rămas până acum un punct de întrebare, ce trebue pus naturaliştilor, existenţa celor două păduri, cu copaci de esenţă tare, stejar şi ulm, din insulele Leti şi Caraormanului. Nici o deltă a vreunui alt fluviu, nu are o floră aşa de viguroasă ca delta Dunării şi e de regretat că nici unul dintre specialiştii noştri, după câte ştiu, nu s’a ocupat de existenţa acestor păduri, un adevărat fenomen ştiinţific” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, Delta Dunării, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XL – Anul 1921, Bucureşti 1922, p. 224). Explicaţia rezidă în faptul că natura şi calităţile productive ale pământului de pe grindurile Letea şi Caraorman sunt diferite de cele de pe grindul Chiliei: primele se leagă de coasta continentală sudică a vechiului golf marin în care s’a format Delta -adică de partea apuseană a Mării Negre-, pe când grindul Chiliei ţine de coasta lui nordică, o continuare a regiunii de Nord a Mării Negre. Deosebirile de soluri de pe coastele respective -fapt fizic constatat- sunt, aşa dar, cauza principală a deosebirii dintre vegetaţia de pe grindurile Letea şi Caraorman, şi aceea de pe grindul vecin, Chilia. Aceste deosebite soluri infirmă părerea lui C. Brătescu -de altfel cu nimic susţinută- cum că şi grindul Letea ar fi tot „o prelungire a coastei basarabene” (C. Brătescu, Delta Dunărei, loc. cit. supra, p. 21).

T13. „Cu date morfologice şi cu citate istorice se poate stabili aproape neîndoios, că, pe la începutul erii creştine, fluviul trebue să-şi fi clădit partea apuseană a deltei sale” (idem, p. 224).

T14. Referindu-se la ştirile lui Herodot, IV, 99 şi IV, 47, (v. supra), pe care le citează, Col. Ionescu M. Dobrogianu constată: „Pentru a pune în concordanţă aceste două citate din Herodot obligaţi suntem să admitem, că la gurile fluviului nostru era un golf dar exista şi o deltă, care nu ştim până unde se va fi întins, dar cert, după afirmările lui Polybiu, ea era cu mult spre apus de grindurile Leti şi Caraormanului” (idem, p. 226). Textul lui Polybios, la care se referă Col. I. M. D. este următorul: „Cum Istrul care vine din Europa, se varsă în Pont prin mai multe guri, s’a întâmplat că mâlul adus de aceste guri a format o fâşie lungă de aproape o mie de stadii, la o zi de cale departe de uscat. Crezându-se încă în larg, cei ce plutesc spre aceste meleaguri, mai ales la vreme de noapte, se înşală şi îşi împotmolesc corăbiile. Locul este numit de marinari Pieptul” (IV, 41, 3). Istrul de care vorbeşte istoricul din Megalopolis, Polybios, fiul strategului Lycortas (Thrac, de origine), „este Istrul lui Herodot şi al lui Ephoros – şi al lui Apollonios din Rhodos şi al lui Demetrios din Calatis şi al lui Scymnos din Chios”, de a cărui reconstituire ne-am preocupat cu alt prilej (Caşin Popescu, op. cit., pp. 2843, şi Schiţa 1 Istrul din Geţia descris de Herodot, p. 449 şi urm.; citatul se găseşte la p. 43, din op. cit.).

T15. „Strabon I, 3, 4 (C. 50)… I se părea4 că pe viitor întreg Pontul se va umple cu nămol, dacă apa va continua să curgă astfel. Chiar şi în zilele noastre -spunea el- ţărmul stâng al Pontului se înfăţişează ca o mlaştină: este vorba de Salmydessos, locurile din vecinătatea Istrului, cărora marinarii le spun «piepturi»5, şi cele de lîngă pustiul getic” : „4 Lui Eratostene. 5 Cf. Polibiu, IV, 41, 3″ (Izvoare…, p.219). Se ştie că toată coasta de Vest a Pontului începând de la Apollonia, spre Nord, şi toată coasta Pontului numită Salmydessos, erau locuite de Thracii Astai. Strabon ne informează că Astaii din vecinătatea „piepturilor” prădau corăbiile împotmolite pe ele (I, 50 şi urm.). Iată două realităţi clare.

T16. V. Tufescu spune: „… la finele mileniului II î. e. n.,… nivelul mării era cu circa 2,5 m mai ridicat decît cel actual” (op. cit., p. 186); tot el, mai spune: „către sfârşitul primului mileniu al erei noastre se produce un nou salt” care favorizează creşterea Dunărei dincolo de limita vestică a grindurilor Letea-Caraorman, înapoia căreia se găsea în ultimul mileniu precreştin (idem, p.187). Se poate socoti deci că acesta a putut fi timpul în care apele braţului Chilia au reuşit a străpunge limba de pământ basarabean care îi stătuse în cale veacuri de-a rândul.

T17. „Este foarte judicioasă observaţia, că grindul Chilia ar fi o bucată din pământul basarabean rămas în deltă. Nu tot astfel se poate spune şi despre grindul Leti, care e pământ curat dobrogean şi care, împreună cu grindul marin pe care se află orăşelul pescăresc Vâlcov, formează o strâmtoare” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, op. cit., loc. cit., p.227).

Tl8. „… Clădirea deltei se scindează în două părţi bine distincte: partea apuseană, până la grindurile Leti-Caraorman, la ca care n au contribuit nici vânturile şi nici curentul litoral marin, ci aluviunile s’au depus pe dea’ ntregul la fund; şi partea răsăriteană, la care au lucrat toţi cei trei agenţi despre care am vorbit” (idem, p. 221). Această împărţire morfologică „în două mari regiuni, fiecare cu caracteristicile ei distincte, determinate de agentul principal care a contribuit la clădirea uscatului” a fost făcută şi de Gr. Antipa şi de C. Brătescu.

T19. „Gh. Vâlsan definea grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, „un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33). Murgoci prezintă ipoteza că Letea şi Caraorman, insule pe care s’a găsit un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis etc., -care dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării-, pot fi interpretate ca suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale (op. cit., loc. cit.)” (citat după Caşin Popescu, op. cit., Nota 249, p. 297).

T20. „Ştim, că grindul Chiliei este un teren vitreg aci, el este de origină basarabeană şi s’a înfipt ca un pintene în deltă, cu mult mai înaintea formării ei. Când apele braţului… au dat peste pragul acesta destul de lat şi de consistent, ele au reculat şi au divagat… Stagnarea apelor la pragul format de grindul Chiliei, trebue să fi dăinuit foarte multă vreme… Dovadă, că a trebuit să fi trecut un timp destul de apreciabil, până când apele să fi spart grindul aşa de gros al Chiliei, este că interiorul triunghiului se află aproape plin cu aluviuni” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, pp. 248-249).

T21. „Dunele de la Letea au înălţimi ce ating 14 m; cele de la Caraorman sunt ceva mai mici” (idem, p. 251). „Raportate la nivelul Mării Negre, grindurile marine cele mai înalte din deltă (Caraorman, Letea, Crasnicol) nu depăşesc cota de 2,50 m… Dunele se formează sub influenţa vîntului dominant, care bate din direcţia E-NE. Ele se ridică peste suprafaţa originală a grindurilor (care este situată în medie la ± 4 m peste nivelul 0 al Mării Negre) cu 4-6 m în medie, atingând în unele zone de mare îngrămădire, provocată de prezenţa unor obstacole în calea înaintării lor, înălţimi de 10-12 m şi chiar mai mult” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 2, pp. 30-31).

T22. „Ceva şi despre insula Caraorman. Orientarea acestui grind în afara normalei (încovoiat spre răsărit) ce ar fi trebuit să urmeze curentul litoral… mă întăreşte în credinţa că substratul temelie -acel piept despre care vorbeşte Polybiu- este de o altă natură decât aluvionară. De aceia a crescut pe el o floră aşa de viguroasă, stejar, frasin, ulm. Normal grindurile Ciamurlia-Caraorman nu trebuiau să fie încovoiate” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, p. 251).

T23. „Deci grindul Caraorman prezintă aceeaşi structură ca şi grindul Letea, cu deosebirea că stratul de nisip de la suprafaţă este mult mai gros (44 m faţă de 18 m la Letea). Aceasta arată că stratul de argilă are o poziţie şi mai joasă decît în Letea, şi că nivelul general al insulei Letea (raportat la nivelul mării) este sensibil mai ridicat decât nivelul general al Caraormanului (C. A. Banu, L. Rudescu, idem, p. 48). Dar aceasta mai arată şi că insula Letea era în antichitate -şi multă vreme după aceea- singura insulă din faţa gurilor Istrului. Caraormanul -pământ dobrogean ca şi cel al „Leti”găsindu-se multă vreme -veacuri vechi de-a rândul şi toată Antichitatea- sub stăpânirea apelor mării, iar insula Chilia nefiind încă formată. Ca o dovadă -neremarcată de deltologi-, că Letea şi Caraormanul sunt prelungiri ale pământului continental dobrogean, dincolo de capul Dunavăţ, ne apare acel mare „M” făcut de braţul Sulina. În mod normal, înaintarea acestui braţ către mare trebuia să se facă pe o linie cu sinuozităţi obişnuite unei curgeri prin straturi aluvionare, ci nicidecum aşa cum arată. Acest mare „M” ocoleşte -aceasta se vede clar-, cu partea sa dintre vârfurile nordice, Sudul insulei Letea. De sigur, el nu s’a format dintr’odată, mai întâi ramura cu orientarea Nord-Sud-Est, ea a aparţinut braţului Psilon (acest braţ curgea aproximativ pe Sahaua Iacob, străveche urmă a braţului Chilia, deci mai la Nord de actualul traseu al canalului Sulina) acesta fiind îndrumat de altceva decât de slaba rezistenţă a aluviunilor depuse de fluviu să ia, în faţa insulei Letea, această direcţie, care, normal, datorită legilor curgerii observate în Deltă, ar fi trebuit să se înscrie pe o linie Vest-Est, cu obişnuitele ei sinuozităţi; acest altceva arată că pe acolo, pe sub aluviuni, a fost un îndrumător puternic, şi acesta nu putea fi decât firul unei văi aflată pe limba de pământ submerjat ce făcea parte -deducţia e geologic logică din pământul care o lega de Caraorman, vale ce se desfăşura pe conturul sudic al insulei Letea. Inutil să urmărim mai departe procesul de formare a marelui „M” (acesta face parte din procesul evolutiv al Deltei şi nu intră în subiectul nostru), important este să spunem că pe limba de pământ dobrogean din care fac parte grindurile Letea şi Caraorman, a existat între acestea, ca formă de relief, cel puţin o vale, destul de largă, care le separa suprafeţele ce se văd acum deasupra nivelului mării. Acest relief susţine părerea lui Ionescu M. Dobrogianu, anume că, grindul Caraorman constituea capătul nordic al lungului piept de care vorbeşte Polybios, şi că el s’a găsit acolo din a toată străvechimea antichităţii acoperit de apa Mării Pontului până la retragerea acestora din preajma apărută la zi. Acest piept -Caraorman- şi cu insula Letea sunt cauzele care explică de ce Delta la apus de marginile acestora este în întregime constituită din aluviunile aduse de fluviu, şi dincolo de aceste margini, spre Est, Delta apare ca rezultatul combinat al acţiunii mării cu acela al fluviului şi al vântului lipsit în faţa lui de obstacole.

T25. Insula Chilia s’a format târziu după trecerea timpurilor antice (cf. C. Brătescu, op. cit., loc. cit., pp. 36-37).

T26. „Delta este… rezultatul interacţiunii proceselor fluvio-marine ce s’au desfăşurat pe un fundament afectat de mişcări epirogenetice negative… Din acest punct de vedere rolul hotărîtor l-a jucat Marea Neagră, prin oscilaţiile nivelului general din perioada de formare a deltei” (A. C. Banu, L Rudescu, Cap. 5, p. 52).

Temeiurile de mai sus şi elementele de identificare a „Insulei lui Achile, Leuce” coroborează descrierile şi poziţionările desprinse din Izvoare, dovedind usque-quaque identitatea „Insula lui Achile, Leuce” = Insula Letea, acum cuprinsă în Deltă, în grindul Letea. Ea, singură, insula Letea, s’a aflat în golful unde a văzut-o Scylax, căci acel golf a existat aşa cum îl defineşte Antipa şi exact cum, Lucius Ampelius, optsprezece veacuri mai devreme, nota în micul lui compendiu, Liber memorialis: „VII, 5. (Marea) Euxină sau pontică, care pătrunde printr’un golf uriaş în Sciţia…” (Izvoare…, p. 531); cât despre prezenţa Insulei Letea în acel golf, susţineri ştiinţifice categorice, aduce -pe lângă mulţi alţii-, Max Pfannenstiel (T2, supra).

Acum când cunoaştem unde era Insula Leuce, ne dăm seama cât de exactă este informaţia adusă de Herodot despre aşezarea acestei insule pe care, sigur a văzut-o din corabia ce îl purta prin faţa gurilor Istrului, spre Tyras (Nistru) -fluviu, în susul căruia a călătorit, cel puţin până la acel loc unde ne spune că erau „încă vizibile” mormintele regilor scythi învinşi (ucişi) şi îngropaţi de Cimmerieni (IV, 11)-, înţelegem cum trebuesc privite anume ştiri din antichitate, respectiv cele din Istoriile semnate de Herodot.

Iată cum sună această informaţie pe care, nu fără intenţie, am lăsat-o la urmă: „Anacharsis, după ce a vizitat multe ţări unde s’a remarcat prin înţelepciunea şi inteligenţa sa, s’a reîntors în ţara unde trăiau Scythii… Ajuns în Scythia, el a pătruns adânc pe locul care se chiamă Hylaia (este o regiune care se întinde paralel cu Alergarea lui Achile şi care este toată acoperită cu arbori de toate speciile);”… (IV, 76).

Aproape că este superfluu să spunem că Hylaia -la Herodot ‘Ylaihu – este (A)Hileia, Hil(e)ia, Chilia, şi că Alergarea lui Achile -la Herodot ‘Acillhiou dromon este Insula lui Achile, Leuce. Trebue să precizăm că Herodot are în vedere aici atât reşedinţa lui Anaharsis, Hylaia, cât şi regiunea cu acelaşi nume, adică limba de pământ -„pintenul”- din Sudul Basarabiei, acoperită cum spunea Vâlsan- „de o pădure de antistepă” (loc. cit., supra), pământ ce va deveni (prin procesul de formare a Deltei Dunărei) grindul Chilia. Credem că oraşul-port de mai târziu îşi datorează faima de care s’a bucurat în timp, nu numai poziţiei sale geografice, ci şi faptului că a fost reşedinţă regală.

O remarcă. Ni se pare mai puţin curios că translatorul lui Herodot în limba franceză, când ajunge la ştirea de sub IV, 76 (citată supra), spune: „Il n’était pas oiseux de rappeler que 1’Hylaia, boisée, semblait offrir un asile discret. La proximité de la Carričre d’Achille n a pas ici d’intéręt” (op. cit., nota 4, p. 93), adică: „Nu ar fi de prisos să amintim că Hylaia, împădurită, părea să ofere un adăpost discret. Apropierea Alergării lui Achile nu are aici interes”, decât faptul că în Izvoare… întregul capitol IV, 76 lipseşte! Această scăpare din vedere este cu atât mai mult curioasă, cu cât, în acest capitol, Herodot spune limpede că Anacharsis -unul din cei şapte înţelepii ai lumii vechi- nu este Scyth ci om din părţile Geţiei, adică unul dintre „ai noştri”, cum s’ar zice dacă s’ar putea actualiza vremurile. Într-adevăr, Herodot spune că Anacharsis, după ce umblase prin multe ţări „se întorcea în ţara unde trăiau Scythii”, -deci nu în patria lui-, pentru ca de acolo să se ducă la „el acasă”, unde, „dacă va ajunge sănătos şi întreg” -(deci călătoria prin ţara Scythilor nu era lipsită de oarecari primejdii pentru el)-, se legase, pe când era la Cyzic şi îi găsise pe Cyzicieni „manifestându-se în onoarea Mamei Zeilor printr’o sărbătoare somptuoasă”, a „oferi o ofrandă zeiţei Mame şi să institue în onoarea ei un altar cu veghe sacră” (IV, 76), -acesta ar fi fost primul altar cu atestare istorică gândit a fi veghiat şi îngrijit de vestale!

La „el acasă” era în Sudul Basarabiei, la Chilia, ori acolo -ştim de la Strabon- locuiau Geţii, la un loc cu Dacii-Lupi (dinastia regilor Leucon, Thraci -fiul unuia dintre ei s’a numit Spartocos, rege dinast, din casa Spartachizilor, de care a ţinut şi Spartacus-, s’ar putea să fi fost din părţile învecinate insulei Leuce). Herodot ştie de la un localnic de rasă nobilă, Tymneu (nume get, care se întâlneşte şi la Carienii), că Anacharsis era de neam regal, nepotul unui „Dac-Lup”, Lycos, şi că a fost ucis de către Saulios, fratele lui, pe când celebra cultul zeiţei Mame (Cybele), după un alt ritual -cel văzut de el la Cyzic-, care diferea de cel obişnuit locului de baştină (pentru Anacharsis Geto-Dac, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, fragmentul Blestemul lui Anacharsis, -blestem căzut asupra neamului românesc, nu mai puţin ferit de fratricide).

Herodot mai vorbeşte însă şi în alte locuri de Hylaia (IV, 18, 19, 54, 55, 56) şi chiar de „Dromon Achilleion” (IV, 55-56), locuri din care se înţelege că aproape toată fâşia de pământ de la Vest de istmul Perecop (care uneşte Crimeea cu continentul) până spre „pustia Geţilor”, la Sud-Estul căreia se afla Chilia, purta numele de Hylaia (cam tot aşa cum o parte din coasta de Vest a Mării Pontului se numea Salmydessos). Acestea au provocat confuzii făcând pe unii traducători ai lui Herodot, şi istorici, să localizeze Chilia la Vest de Perecop etc. Chilia se găseşte întradevăr la Vest de Perecop, dar nu în apropierea lui, cum s’a putut crede şi afirma, ci mult mai îndepărtat, peste Nistru, acolo unde o ştim noi că este. Hylaia lui Anaharsis nu s’a putut forma ca insulă decât foarte târziu după moartea lui Anaharsis, un terminus post quem este data de 17 Aprilie 485 p. Chr., când moare filosoful neoplatonician, Proclos, thrac „din Lycia”, ultimul, din câte cunoaştem, care menţionează Insula Leuce, pe locul ei din faţa Hylaiei.

Studiul de faţă este un omagiu postum adus lui Virgil-Alexandru Dragalina -comandor de marină şi inginer, om de o vastă cultură universală şi desăvârşit marinar, autorul a trei volume de însemnări cu caracter pronunţat istoric, Marinarii de la Nistru (primul volum s’a publicat în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numerele 1-4)-, cel dintâi -pe atunci unicul, care a văzut în Insula Letea vechea Insulă Leuce, asupra căreia a scris articolul Insula lui Achile, publicat în Noi Tracii (Anul I, Nr. 9 – Mai 1975, pp. 1-6, şi Anul II, Nr. 1 – Septembrie 1975, pp. 15-20). Articolul a rămas fără ecou**.

Pentru aceasta se cuvine să amintim două din concluziile sale.

„Insula lui Achile -azi înglobată în delta Dunărei sub denumirea de ‘grindul Letea’- se află la o depărtare de circa 10 km de portul prin care se intra în ‘ţara superbilor ciclopi’ – după cum spune Homer -, port în care locuia şi Thetis, botezat apoi portul Achileia şi rămas până în zilele noastre sub numele de Chilia” (op. cit., loc. cit., pp. 1-2).

„Regina Thetis nu a dus, ci a adus cenuşa fiului ei Achile în Patrie, pentru a o înhuma în acea insulă care era un adevărat paradis, cu arbori seculari, cu pajişte de iarbă moale şi cu căprioare blânde, insulă nelocuită de oameni” (idem, p. 15).

Legat de credinţa frumos exprimată de V.-Al. Dragalina: „Şi astfel Regina Thetis a adus cenuşa fiului ei în patrie, unde Peleu era regele ‘superbilor ciclopi’ sau al ‘Acheilor’ din Nordul Istrului, adică al Thracilor” (idem, p. 2), de ce nu şi adevărată -istoria mitică şi chiar istoria din preistorie nu se opun unei astfel de presupuneri-, câteva tradiţii ar putea veni în sprijinul acestei idei.

Thetis era fiica unui titan, Nereus, cu nereida Doris (nume thracic, păstrat la Români, Dora, Dorica etc.). Nereus, după Hesiod (Theogonia, 233 şi urm.) era fiul lui Pontos şi (indirect) al lui Ge (Gaia, în doriană Ga, personificarea Pământului ca Divinitate). Unii istorici au arăta că Titanes (Titani) este probabil nume vechi thracic, care însemna „Divinitate”, „Zeu”: „Möglicherweise ist Titanes thrak. = Gott” (Hans von Geisau, in Der Kl. Pauly, Bd. 5, col. 868). După Homer, Okeanos şi Thetis sunt strămoşii tuturor zeilor (Iliada, XIV, 201). Quintus Smyrnaeus, ştie că Thetis ar fi provocat jocurile funerare întru cinstirea lui Achile, timp în care i-ar fi dus cadavrul în Insula Leuce, la „Cei Fericiţi” (IV, 759). Conform acestor tradiţii Thetis ar fi fost deci din partea locului unde şi-a odihnit, întru veşnicie, fiul.

Este locul să observăm, şi aici, că în zona de vărsare a Istrului se află un întreg muzeu mitologic (v., Caşin Popescu, op. cit., supra). Acolo erau:

– Hieron Stoma – gura sacră, după cum în alte ţinuturi ale Thracilor se găseau a) Hieron oros – muntele sfânt, la coasta Propontidei din stăpânirea tribului thrac, Apsinthioi, azi numit Ioros burnu (prin deformări fonice); b) Hiera Come – sacra Come, aşezare în Lydia unde i s’a fost dedicat lui Artemis, fata lui Zeus cu Leto şi soră geamănă cu Apollon, un mare şi important templu (acesta este încă un fapt care atestă -pe lângă tot ce se ştie şi se recunoaşte istoric- originea carpato-balcanică a Lydienilor); c) Hiera nesos – insula sacră, reşedinţa lui Aiolos, fiul lui Hippotes, instituit de Zeus, mai marele peste vânturi, -dar s’a arătat că vânturile au o origine hyperboreană, toate fiind din marea familie a lui Boreas, căruia „ca patrie originară i s’a atribuit Thracia, Scythia, chiar Caucazul” sau, în limba din care am luat citatul, „Als Ursprungsland bezeichnete man Thrakien, Skythien, sogar den Kaukasus” (Robert Boker, în Der Kl. Pauly, Bd. 1, col. 930); Ps.-Aristot spune că Boreas avea o serie de nume locale, la Romani, vântului de Nord i se spunea Aquilon, pe unele inscripţii apărând şi denumirea Aquilo; o apropiere între aquila (pasăre falnică, puternică şi deosebit de iute, însuşiri pe care le avea la modul absolut fiul lui Leto) şi Achile, s’ar putea face şi din punct de vedere lingvistic, cuvânt pentru care Latinii, în mod obişnuit, aveau şi sinonimul vultur, scris exact ca în limba română.

– Hierasos sau Hierasus (= Siret) – fluviul sacru. Dacă Hiereis, înseamnă cult, şi dacă acest cuvânt se poate lega de Hera, cea mai veche zeiţă după Cybele (Mater Magna, mama zeilor, căreia Iulianus Apostata îi va aduce preamăriri într’o cuvântare filosofico-religioasă, aceasta se întâmpla în sec. IV, p. Chr.!), atunci şi Hierasos, etc., s’ar putea pune în legătură cu Hera, deci: fluviul sacru etc. Ca o explicaţie a legăturii dintre semnificaţia cuvântului Hereis -cult- şi Hera, găsim faptul că la Olympia, templul lui Hera este de o vechime mai mare decât aceea a templului lui Zeus. Şi mai spunem, tot pentru aceasta, că templele cele mai vechi descoperite la Olympia sunt dedicate lui Hera (un oraş Heraia a existat nu departe de Olympia, pe cursul mijlociu al fluviului Alpheios), unde ea apare ca urmaşa lui Demeter -Mama Pământului-, lui Cybele -Mama Zeilor- sau a lui Gaia-, lui Metroon (Mama Pământului), lui Demeter Chamyne (Demeter a Căminului), lui Eileithyia, toate divinităţi feminine adorate într’un singur loc (la Olympia), fapt care denotă că acele temple sunt din epoca de glorie a Matriarhatului, ori această epocă se ştie că a fost observată mai întâi în Dacia mitică.

La Herodot însă, Hierasos, apare sub denumirea Tiarantos (IV, 48; pentru Rawlinson, traducătorul Istoriilor lui Herodot şi întocmitorul hărţii „Sciţia lui Herodotos”, Siretul este Ararus, iar Tiarantos, Oltul, v., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, Harta XVI, p. 451), ceea ce spune că Tiar-, avea semnificaţia de sacru; şi cum Antheus (Anteos – Antos) era un supranume local al lui Dionysos, ar însemna că Tiarantos s’ar putea pune în legătură cu Dionysos. Aceasta, eventual, numai dacă admitem că Dionysos, fugind şi el împreună cu îngrijitoarele lui, nimfele fugărite de Lycurgos (rege thrac, fiul lui Dryas), „cel ameţit la un chef de pe Nysa cea sfântă” (Iliada, VI, 133), ar fi ajuns până la gura fluviului Tiarantos (pe atunci marea întinzându-se mult în susul Istrului, –supra), căci iată ce spune Homer: „… Luând fuga şi Bacchus în mare / S’a scufundat sub talaz, şi acolo primitu-1-a’n braie / Tetis pe el tremurând, că mare-i fu spaima de gura / Şi nfricoşările lui”… (Iliada, VI, 135-138, în româneşte de G. Wurnu, Bucureşti 1959, p. 137). De la Nyseion (localizat la Sud de muntele Pangaion, al Thracilor, cf. Sch. I1. IV, 133) şi până la gura fluviului Tiarantos, pentru un zeu şi nişte nimfe, distanţa nu ar fi fost prea mare, ea trebuia parcursă pentrucă Bacchus (Dionysos) nu putea fi în siguranţă decât în patria lui, căci el era din Thracia getului Zalmoxis, cu care unii dintre istorici au vrut chiar să-1 identifice (F. R. Schroeder, în Hommages ŕ G. Dumézil, Paris 1960, p. 195 şi urm.), iar Thetis -deşi ca zeiţă putea fi oriunde- era şi ea din partea locului. Aşa s’ar putea lămuri şi cel de al doilea nume dat fluviului –Tiarantos– cât şi neperpetuarea acestuia, ascunderea lui Dionysos în mare nefiind decât un accident, ce s’a putut uita, cu vremea revenindu-se la mai vechea denumire. Evident, acestea nu sunt decât conjecturi pe care asemănarea de nume -aparent, subiectivă şi forţată- le permite, totuşi. Hierasos şi Tiarantos sunt hidronime indubitabil dacice.

Am mai spune aici că acea aşezare Antheia -„Antia spornică’n pajişti”, o numeşte Homer (Iliada, IX, 151 şi 293)- pe care Agamemnon o oferă lui Achile, pare să fie un oraş situat pe ţărmul golfului din apropiere de vărsarea fluviului Tiarantos, dispărută odată cu vremurile mitice şi cu închiderea respectivului golf (supra). Identificarea acelei Antheia, făcută de geografi, cu Thuria, nu ni se pare verosimilă, acolo negăsindu-se decât o mică fâşie de suprafaţă campestră, care nu putea fi cum spune Homer, „spornică”, aşa cum, de sigur, putea fi în ţara păstorilor de la Istru. Căci la Homer „spornică” însemna în primul rând „rodnică” din punct de vedere al abundenţei ce oferea pentru hrana omului şi a animalelor pe care le creştea. Zeiţa pământului şi a vegetaţiei, Demeter, avea şi supranumele Anthesphoria, anthes desemnând eterna „înflorire”, eterna refacere a vegetaţiei. Sărbătorile lui Dionysos se numeau Anthesteria, după „luna înfloririlor”, care cuprindea o parte din Februarie şi Martie, şi se celebrau între 11 si 13 ale acestei luni (A. Mommsen, Feste der Stadt Athen, 1898, pp. 385 şi urm.). Acesta este motivul pentru care ne-am gândit să propunem o altă identificare pentru Antheia, adaos faptul că o asemenea aşezare din apropierea insulei dragi eroului, Leuce, unde el, în tinereţe, îşi făcea -spun tradiţiile- alergările zilnice, această Antheia încununând frumos cele -în total şapte- oraşe oferite de Agamemnon lui Achile. Şi ar mai fi ceva de spus: faptul că Elena şi Agamemnon, apar, în unele tradiţii, ca locuind sau vizitând insula Leuce, ar putea duce la presupunerea că acele locuri le erau cunoscute.

– Tyras, hidronim thraco-dacic, s’ar fi putut să fie şi el un fluviu sacru – „poporul sacru al Hyperboreenilor”, spune Appolonios Rhodianul (Argonautica, IV, 614: ‘ Yperboreu xerou geuoz)-, întru cât cuvântul arată o bună asemănare cu Tiaras sau Tiara, etimon ce poartă în el noţiunea „sacru”. Tiaras, Tiara, se ştie, era un acoperământ de cap, din pâslă (uzuală -după unii-, mai ales în Iran), asemănător căciulii Dacilor nobili, probabil dusă în Asia vestică de Hititti, identificaii, mai întâi (v. Caşin Popescu, op. cit., supra) ca locuitori în Transilvania. În Persia, tiara, cu împodobiri speciale (pietre scumpe, ş. a.), o purtau numai regii. S’a spus că boneta frigiană ar fi fost o adaptare a căciulii dace, la mediul cald, asianic, al locului, ea avea să ducă mai târziu la acea formă triunghiulară, particulară, cunoscută sub numele de Mitra sau Phrygium; Mitra -indiferent de la ce formă iniţială se va fi desvoltat- este un echivalent al Tiarei, care, ca şi Phrygium, ar fi putut proveni tot de la Daci. Ea pare să fi fost dusă la Roma de către Antiochos IV Epiphanes (fiul lui Mithradates Callinicos cu Laodice, o thracă), rege în Commagene (ţinut în Nordul Syriei, intrat în stăpânirea acestui Antiochos între anii 38-72 d. Chr.). Acest Antiochos purta şi el Tiara, şi nu va fi fost exclus să se arate, aşa acoperit, şi la Roma.

– Letea, s’a apropiat deja -de către lingvişti- de Leto, Latona, mama Letoizilor, Artemis şi Apollon (Hyperboreeni). Latona se poate apropia şi de Lăţimea, cum se numea până nu de mult porţiunea de Dunăre la locul unde contura munţii Măcinului ca să se poată îndrepta din nou spre mare.

Şi dacă suntem la conjecturi, de ce să nu ne întrebăm dacă limba latină cea veche -limba căreia i s’a spus „vulgară”- nu este cumva limba Latonei (Dorienii numeau pe Leto, Lato sau poate chiar şi Latona, cum îi spuneau Romanii), aceea în care au crescut Hyperboreii lui Apollon şi ai Artemidei, fii Latonei?

Dionysios din Halicarnassos spune că Latinus era fiul lui Odysseus cu o Hyperboreiană, şi rege al “aborigenilor”. Latinus ajunge să se împrietenească cu Aeneias, să-i dea pe Lavinia, fiica sa, de nevastă -deşi ea fusese promisă lui Turnus- şi (ara să o lase Troienilor (prin Dardani, Troienii erau şi ei Hyperboreeni). Acesta este motivul pentru care Turnus porneşte să lupte -luptă în care cade şi Latinus-, şi tot acesta este motivul pentru care Aeneias numeşte toate popoarele aliate lui, în lupta pentru supremaţie, Latini. După Virgilius, Latinus este fiul lui Faunus -un străvechi zeu protector al păstorilor (este fapt cunoscut că primii păstori în Europa au fost carpato-istro-ponticii) şi al vetrelor- cu o nimfă, Marica (nume thrac -toate nimfele sunt de origine thracă- rămas la Români: Mari(ci)ca, Mariţa).

Pe de altă parte s’a zis: „Die Römer übernahmen die Göttin (Leto) aus dem dor. Unteritalien mit der dor. Namensform Lato, die sie zu Latona erweiterten”, adică: „Romanii au preluat pe zeiţa (Leto) din Italia de Jos doriană cu forma de nume dorian Lato pe care 1-au desvoltat în Latona” (Fauth Wolfgang, în Der Kl. Pauly, Bd. 3, col. 589). Dorieni erau însă la originea lor -atâta cât aceasta este cunoscută istoric- o populaţie plecată de la Istru. Cum însă s’a arătat că populaţii din „aria dunăreană” au pătruns de timpuriu în Italia („în jur de 1500”, spune Guido A. Mansuelli, în civilizaţiile europei vechi, Volumul I, traducere de Alexandra Slavu, Bucureşti 1978, p. 95), purtând cu ei cultura lor materială şi spirituală, nimic nu se opune ca Lato-Latona să fi sosit în Italia odată cu acele populaţii „dunărene” -„carpato-danubienii neolitici”-, Dorienii debarcaţi în Sudul Italiei nefăcând decât să întregească vechile tradiţii. Cam acestea ar fi -grosso modo- câteva din realităţile istorice (aici amintite în treacăt), în jurul cărora am putut pune -conjectural- întrebarea de mai sus, căci în privinţa originii limbii latine nu s’a dat încă un răspuns pe a cărui valoare -considerată din punct de vedere istoric- să se poată miza unanim. De altfel, întreg acest studiu trebuia să se încheie cu un mare semn de întrebare.

Acelora care ne vor citi şi vor stărui, totuşi, a crede că Insula Leuce – „acest paradis de verdeaţă şi de paseri” – nu poate fi identificată decât cu Insula Şerpilor – „o mare îngrămădire de stânci colţuroase şi întunecate, lipsită de vegetaţie, şi unde păsările mării -chiar şi ele- nu se opresc decât obosite sau bolnave” -, le spunem că am început a scrie acest studiu în respectul unor cuvinte ale lui Confucius, pe care le transcriem în limba în care le-am cunoscut:

„Celui qui se perfectionne lui-męme, embrasse ce qui est juste et bon, et sy attache de toutes ses forces. Il l’étudie complčtement, se le fait expliquer ŕ fond, le médite attentivement, le distingue clairement, et 1’exécute sérieusement”, adică: „Acela care îşi îmbunătăţeşte propriile sale cunoştinţe (urmărind perfecţiunea), îmbrăţişează ceea ce este drept şi bun, şi i se dărueşte din toate puterile sale. El îl studiază în întregime, şi-l desluşeşte temeinic, gândeşte asupra lui cu atenţie, îl deosebeşte cu claritate, şi îl execută cu seriozitate” (Les Quatre Livres de Confucius, L’Invariable milieu – Invariabilul mediu -, Tchoung Ioung, Avertissement de Tchon Hi – Avertismentul lui Tcbon Hi –, Traduction intégrale, notes et préface du Révérand Pere Séraphin Couvreur S. J. de l’Ecole Française en Extreme-Orient, A Paris, chez Jean de Bonnot, 1981, p. 51). Aşa am făcut noi.

Sursa: https://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/

Print Friendly