Impresii din copilărie – Când cu comedia – Zaharia Bârsan

Impresii din copilărie – Când cu comedia de Zaharia Bârsan

Eram un broscoi de băiat de vre-o şapte anişori şi era chiar în ziua de Sf. Măria mică. Tata şi mama plecaseră de-acasă cu căruţa… unde-va departe… nu ştiu unde. Rămăseserăm numai cu bunica şi bucuria noastră când rămâneam cu bunica! Nu ziceam decât o rugăciune în loc de patru: «înger, îngerelul meu», iar pe «Acum slobozeşte», pe «Mânca-vor săracii» şi pe «Tatăl nostru» le băgăm în buzunar, făceam numai cinci mătănii în loc de zece şi cea mai mare bucurie a noastră era că mâncam nespălaţi.

Zaharia Barsan caricatura alb negru

Zaharia Barsan caricatura alb negru

La o mescioară cu trei picioare bunica, eu şi Păuniţa (sora autorului) sorbiam lapte din nişte ulcele de lut. Şi numai ce-o auziai: «Aţi zis rucăciunile, băeţi?

— Zis, bunico dragă, răspundeam noi şi ne tremura sufletul.
— Şi «înger, îngerelul meu» ?
— Şi.
— Şi «Acum slobozeşte» ?
— Şi.
— Şi «Mânca-vor săracii»?
— Şi.
— Da «Tatăl nostru» l-aţi zis?
— Zis, bunico dragă».

Şedeam numai pe marginea scăunelelor ca să o putem şterge la nevoie.’

«Da mătănii aţi făcut?
— Zece, bunico, săriam amândoi cu gura.
— Aşa, dragii bunicii, aşa… veniţi încoa să vă sărut!»
Atât ne trebuia. Când auziam asta, ţuşt!… şi eram tocmai în fundul curţii, iar bunica din prag: «Aha, iar nu v’aţi spălat! Staţi că pui eu mâna pe voi». Şi apoi ţine-te prin curte până-ce bunica ostenită se lăsa pe prag şi ne zicea: «Cine o veni să-l spăl întâi, capătă un creiţar!

— Eu, eu!…» şi ne repeziam amândoi şi-i cădeam în poală.

Dar să nu-mi uit vorba. Era în ziua de Sf. Măria mică. Ne îmbrăcase bunica cu hainele ale nouă, ne sărută pe amândoi şi ne porni la biserică.
Când în uliţă, ce să vezi… toată lumea eşia de prin curţi şi toţi vorbiau şi se uitau în lungul drumului, înspre biserica saşilor. Acolo bătea cineva o dobă, o bătea tare de se cutremurau casele şi-apoi cânta dintr’o trâmbiţă. Şi era ceva ce nu mai auzisem eu. Numai ce-i auzii pe toţi strigând: comedia, comedia! şi unii băteau din palmi, unii săreau şi o gălăgie… vre-o câţiva băeţi o rupseră la fugă şi alţii după ei şi alţii… şi mă pomenii că imi toacă şi mie picioruşele. În urma mea striga Păuniţa:
«Nee-e-e-ne, ia-mă şi pe mine!»
Am ajuns şi… haide cu comedia în jos şi ochi, ochi să fi avut că nu mă mai săturam să mă uit.
Păuniţa venea şi ea pe drum, în fuga mare, cu rochiţa umflată de vânt, de par’că era o albină cu aripile întinse.
Erau patru inşi călări, trei oameni şi o doamna. Caii erau înbrăcaţi în haine roşii şi ei erau… nu ştiu cum… şi bătea ăla doba a mare, de să fi tot ascultat. Din când în când se apropiau, şi doamna spunea ceva pe limba ei şi la urmă zicea: Zece creiţari, asta o zicea pe româneşte. Şi-apoi iarăş o porneau mai departe şi noi prin prejurul lor… şi bătea ăla doba a mare… şi era o bucurie în sufletul meu, de-mi venea să mă tăvălesc pe jos.
Am ocolit tot satul şi ne-am întors iară cu comedia până la cârciuma a mare şi după ce au intrat cu caii in curtea cârciumei am luat pe Păuniţa de mână şi acasă.

Bunica ne aştepta la poartă. Păuniţa numa începu: ‘Unico… câlciuma a male.. comeda la câlciuma…» şi nu ştiu ce i-a mai spus că m’am dus înspre fundul curţii şi-am început să-mi împletesc o pleasnă la biciu.

Toată ziua mi-au sunat în minte cuvintele doamnei dela comedie: Şec… meg… dro… mog… meg… iş… şi la urmă: zece creiţari. De mă duceam în casă, de ieşiam în curte, mereu par’că-mi striga cineva la ureche: Şec… meg… dro… mog… meg… iş… Zece creiţari! Şi-i vedeam pe toţi în hainele lor pestriţe, îi vedeam jucând prin prejurul meu, râzând şi strâmbându-se… şi doba… şi mă durea capul.

Am să mă duc la comedie! îmi veni în minte şi gândul ăsta mă mai linişti.

Aveam eu strânşi zece creiţari la bunica. Am să i cer şi să mă duc la comedie. I adunasem creiţar cu creiţar, şi ca să nu-i prăpădesc i dădusem bunicii să mi-i ţie. Am să-i cer…

Dar dacă nu o vrea să mi-i dea? Adecă de ce să nu vrea? Sânt ai ei? Nu! Ai mei sânt, i-am adunat creiţar cu creiţar…
Şi nici una, nici două, hai la bunica. Era în uliţă, la poartă, şi şedea de vorbă cu lelea Nuţă şi cu Todăroaie. Mă dau frumuşel pe lângă bunica, o mai iau de gât, mă mai joc cu androcul ei de lână cumpărată dela oraş şi nu-mi venea să-i zic. Mi-era frică că nu mi-i dă.

«Ia, mai lasă-mă odată în pace”, desmăţatule, — îmi strigă bunica necăjita. Pe semne o stricasem din vorbă… Mai du-te şi tu cu băeţii, ce tot stai aici cu muierile! du-te şi te joacă»…

De joc îmi ardea mie! Pare că nici nu mai era joc pe lume.
Mă plec fricos la urechea bunicii şi dau să-i spui. Când să încep, jart! mă trăsneşte cu o palmă peste pantalonaşi şi-mi strigă şi mai necăjită: «Du-te ‘ncolo, mă băete, c’o să mănânci bătaie!» Mă încrunt odată la bunica, întru în curte, trântesc uşa după mine, mă duc sub şop şi-mi iau biciul. Pleasna nouă! Mă aşez în mijlocul curţii şi trosc! pliosc! de pare că eu aveam să mă fac porcar în sat. Şi iac’aşa am ţinut-o vre-o jumătate de ceas şi bunica muria de necaz la poartă.

Dela o vreme iar îmi veniră în minte ăia dela comedie şi iar începu cineva să-mi strige Ia ureche: Şec… meg.. dro… mog… meg.. şi., zece creiţari!

Şi haide iar la bunica. Era singură. Prinsei curaj.
«Bunico, să-mi î-î-î-… o fi frumos la comedie, bunico?
— Vezi bine… imi răspunse dânsa, privind dusă pe gânduri în întinsul drumului.
— Şi… se duc oamenii la comedie, bunico?
— Vezi bine, că se duc, altfel comedianţii ăia ce-ar mânca?
— Şi… o să se ducă toţi oamenii la comedie, bunico ?
Bunica se gândea într’una, privind pe întinsul drumului şi-mi răspunse.
«Se duce cine are bani… Cine n’are…

— Apoi dacă-i aşa, pune-mi ici ăi zece creiţari ai mei, să mă duc şi eu !… şi întinsei palma deschisă. Bunica îşi întoarse capul, strâmbă odată din gură şi se sculă. Eu mă ţineam cu amândouă mânile de androcul ei şi mă rugam:

«Să mi-i dai, bunico… să văz şi eu… că sunt ai mei, bunico… zece creiţari… aşa a strigat doamna dela comedie, bunico…
— Să-ţi ia dracu doamna!… zise bunica necăjită, iar eu îi spuneam intr’una că sânt banii mei… că de ce să-mi ţie ea banii şi câte şi mai câte.
— Astâmpără-te măi, iau nueluşa!…
— Bunico dragă…»
Se smuci de mine şi întră în tindă. Eu mă trintii jos şi începui să plâng şi să strig: «dă-mi ba-a-nii!»
Şi numai ce iese bunica cu nuiaua. Când o văd, fuga în jurul curţii, unde era scara dela şop, ca o pisică mă urc pe scară, trag scara după mine şi încep să zbier din gura şopului:
«Baaanii, dă-mi baaanii.
— Dă-te numa jos, blăstămatule, că-ţi dau eu comedie… şi mă ameninţa cu nuiaua. — Auzi comedie!
— Baanii! Dă-mi banii!
Bunica întră iar în tindă. Ăsta mă scoate din fire!
«Dă-mi baaanii!… Hoaţo… banii mei! înşelătoareo! Înşeli băieţii oamenilor, baanii!»

Bunica ieşi din tindă.
«Taci, mă, că te-aud vecinii.
— B-a-anii… furi banii băeţilor!» Bunica era cătrănită de tot. Şedea în locul scării şi învârtea nuieluşa în mână.
«Auleo, ce bătaie am să-ţi dau!
— B-a-a-anii… hoooaţo… înşelătoareo!»
Văzând că nu e chip să puie mâna pe mine, încercă să mă ia cu frumosul.
Dă-te jos, mă băiete, că ţi-i dau!
— Să-i văz… scoate-i, să-i văz… mă grăbii să zic, ieşind cu tot trupul în gura şopului, de era gata să cad.
— Ţi-i dau, când îţi spui, zău ţi-i dau!
— Nu! scoate-i,… să-i văz!»
Bunica porni iar înspre tindă. Aşteptam să intre ca să încep şi mai bine, dar o văzui, că ‘se întoarce şi cu o voce blândă îmi zice:

«Dă-te jos, maică, că-ţi dau un măr…
— Mâncă-l dta.
— Copt.
— Nu-mi trebue».
Şi văzând că n’a brodit-o, mormăi necăjită.
«Te-i da tu, când îi vrea!» şi porni şi intră în tindă. Atât aşteptam
«Hooooooaţo… dă-mi creiţaaari… creiţarii mei… înşeli băeeeeţii.. mi-ai furat baaanii…»

Pe la poartă se adunase lumea şi Nenea Duţ şi cu alţi vre-o câţiva intrară în curte. Când îi văzui, începui să strig:
«Ooooameni buni… mi-a furat baaanii… banii mei».
Bunica ieşi iar din tindă şi când văzu oamenii în curte strigă:
«Mă Duţ, du-te, mă, de-aici, că dau de posnă cu tine !» şi puse mâna pe o frântură de lemn. Oamenii dau năvală să iasă şi să înghesuiesc aşa
de tare la uşă că Nenea Duţ a umblat două luni cu mână scrintită.
Bunica veni atunci la mine şi-mi spuse că nu are nici un ban, că tata şi mama au luat toţi banii cu ei şi că să cred şi eu… că o să mă duc
altădată la o comedie şi mai frumoasă… şi se ruga biata bunica de mine… se ruga…
Mie nu putea să-mi între în cap să nu aibă bunica bani şi începui să plâng şi să-i spui că mor dacă nu mă duc la comedie… că eu am banii
mei… să-mi dea banii…
«N’am, sufleţelule… n’am. Crede şi tu… n’am.
— B-a-a-a-a-a-nii !»…
Bunica, biata bunica, văzând că nu o scoate la nici un căpătâi, îmi zise:

«Dă-te jos! şi nu mai striga… Uite, am să mă duc să vânz nişte oauă, colea la boltă şi să-ţi dau… Numa nu mai striga, maică… e ruşine!»

Şi a intrat bunica în tindă şi-a venit apoi iară- în dreptul şopului, ţinând ceva ascuns sub şorţ şi-mi arată o mână de ouă, zicându-mi:
«Mă duc să le vânz… numai să nu mai strigi, maică… râde lumea de noi»…

– – – – – – – – – – – –

Şi aşa a fost. Tot m’am dus la comedie.
Când veni Păuniţa acasă şi află că eu-s la comedie, alt balamuc pe capul bietei bunice. Numai cât Păuniţa n’a avut norocul să găsiască scara
dela şop şi a mâncat bătaie, cu toate astea tot a venit Păuniţa, dar a stat toată seara pe afară şi s’a cocoţat pe la fereştile cârciumii.
Când am ieşit, mă aştepta afară, cu ochii plânşi. Pe drum spre casă i-am spus tot ce a fost la comădie, cum a jucat o fată pe ouă şi n’a spart nici unul, cum unul mânca foc, cum altul şi-a băgat o sabie pe gât şi n’a murit…. şi altele de astea…
Mergeam amândoi grăbiţi pe uliţa întunecată şi Păuniţa întreba tot mai curioasă:
Şi te-a mai fot, nene?… Apoi ăla n’a mulit, nene?… şi ţeţe cleiţali ai plătit, nene?*…

Sfârşit