Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere.
ENIGME ISTORICE
De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.
REGALIAN, STRĂNEPOTUL LUI DECEBAL
Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.
După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.
DACIA – ABANDONATĂ SAU ELIBERATĂ?
Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoască. Scrierile vechi ne informează că „Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită „Dacia Aureliana” şi mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.
AUREOLUS, CIOBANUL DIN CARPAŢI
Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armată romană, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a câştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerianus la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268. Totul se petrecea în plină criză politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.
ÎMPĂRATUL GALERIU, „OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Dunării, din Dacia Traiana. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactanţiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron. Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de „roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere astfel memoria dacilor.
DAIA ŞI LICINIUS
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a născut în Dacia Aureliană, la sud de Dunăre, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacica) au fost numiţi „fiii auguştilor”. În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitregă, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul său a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.
CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN
Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune „Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei, cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împărat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi.
Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit după moartea sa Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era născută, se pare, în Asia Mică, într-o familie foarte modestă. A avut o legătură neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sală numită „Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.
FALSIFICAREA ISTORIEI
Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane.
Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactanţiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune.
Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri.
De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici.
Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.
Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunării). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula „devenea” o dacă romanizată. În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus „hatmanul călărimii Aureolus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, şi în celălalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise.
Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.
Partea a doua
Sunt mai multi imparati romani de origine daca; se gasesc prezentati de Nicolae Densusianu in lucrarea “Istoria militară a poporului român începând din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVII” – lucrare în manuscris (nefinalizată).
Împăraţii traco-iliri şi Străromâni
Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său!
Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră. Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian – Lucius Domitianus Aurelianus – (270-275), Probus – M. Aurelius Probus – (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena – dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi urmaşii săi. Primul este Constantinus II (317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfântului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare); Constans, împărat cu adevărat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmează o nouă dinastie străromână, deschisă de Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364), şi continuată de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).
Credem că această înşiruire este suficientă pentru a deschide o perspectivă nouă asupra unei perioade pe care istoriografia noastră oficială are tristul obicei de a o trata cu prea puţin interes.
Revenind la firul istoriei, să observăm că Imperiul Roman cunoaşte în secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe seama invaziilor venite în special din Răsărit. Neamurile migratorilor, lovind val după val, au sfărâmat în timp puterea imperială. Acesta este însă o observaţie empirică şi părtinitoare(5), ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei, ci chiar şi pe Dumnezeu, realitatea absolută.
Prima vină pentru această decădere o constituie voinţa îndreptată spre rău a cetăţenilor romani. Hedonismul ajunge în această epocă la apogeu, la fel şi ura faţă de creştini. Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu şi complacerea în cele mai josnice păcate aduce după sine şi pedeapsa divină. Invaziile migratorilor sunt consecinţa, nu cauza decadenţei romane, aşa cum stăpânirea filistenilor s-a impus evreilor datorită decăderii lor morale şi nu invers. Trebuie observat însă un fapt semnificativ: această epocă, numită şi a anarhiei militare, este deschisă de un traco-roman (Maximin Tracul) şi continuată de alţi împăraţi sau candidaţi la tron de aceeaşi origine traco-iliră.
Referindu-se la situaţia Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca întotdeauna în asemenea situaţii, în fiecare canton se formă o partidă a docililor partizani ai Romei şi una naţională, care pregătea răscoala în secret(6). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu traco-ilirii. Spre exemplu, la începuturi, populaţiile traco-ilire din Panonia şi Iliria au opus Romei o rezistenţă îndârjită, reeditată atunci când impozitele sau alte obligaţii deveneau supărătoare.(7) În contrast, Tracia a jucat cu predominanţă rolul de aliat fidel al romanilor, chiar în contra celorlalţi traci. Asemenea deosebiri au existat chiar şi în Dacia nord-dunăreană, unde triburile din Oltenia au refuzat, în vremea lui Traian, să lupte împotriva romanilor. Aceeaşi luptă între tabere naţionale opuse ca aceea dintre taberele naţionale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut însă în cazul iliro-tracilor o influenţă hotărâtoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului. Numeroşi şi capabili ei au ajuns să ocupe funcţii importante în armată şi administraţie, poziţii pe care le-au folosit în interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenând după ei tot Imperiul.
Este de observat că acest fenomen începe a se manifesta destul de târziu faţă de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeşte astfel că romanizarea – cea care a declanşat aceste lupte – s-a manifestat mai târziu decât se crede de obicei, ceea ce necesită găsirea unui alt factor de latinizare decât cele valabile până la începutul sec. I d.Hr. Acesta este creştinismul.
Primul împărat din seria traco-iliră, Maximin Tracul, de o mândrie bolnavă, datorată probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci şi conştientizării trufaşe a caracterului excepţional al ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. El a poruncit de la început uciderea conducătorilor Bisericii [episcopi, preoţi, diaconi] vinovaţi de învăţătura cea după Evanghelie (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28).
Primul edict general împotriva creştinilor aparţine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este tristă, dată fiind înverşunarea cu care atât el cât şi oamenii săi au prigonit Biserica. Aurelian (270-275) a început spre sfârşitul domniei o mare persecuţie anti-creştină. Ştiută fiind originea lui se pune întrebarea ce legătură este între retragerea trupelor din Dacia nord dunăreană şi această persecuţie? Să fi încercat Aurelian eliminarea creştinismului din Dacia nordică prin intermediul păgânilor migratori ? Să se fi temut de numărul mare al creştinilor de la Dunăre ? Că nu avea o justificare reală această retragere se vede din aceea că după circa trei decenii, fără ca situaţia militară să se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera în mare parte Dacia Romană. Stârneşte mirarea şi mai mult faptul că, după câte se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decât din actuala Transilvanie, provinciile numite astăzi Banat şi Oltenia nefiind deloc abandonate(ii). Ori bogăţia în aur şi alte averi subpământene a Transilvaniei făcea mai mult decât justificată menţinerea ei. Şi cu toate acestea nu numai că de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ puţin vizată de invazii – îndreptate în general spre sudul Dunării – dar a şi fost în mod de necrezut părăsită de trupele romane(iii). Singura explicaţie pe care o pot găsi ţinând cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al creştinismului nord-dunărean(8).
După cum spune un celebru cunoscător al istoriei bisericeşti: sub împăraţii Diocleţian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) şi Constanţiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecuţie. Aceşti împăraţi, în frunte cu Diocleţian, au dat contra creştinilor patru edicte de persecuţie, trei în 303 şi al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau dărâmarea locaşurilor de cult creştine, interzicerea adunărilor creştine, arderea cărţilor sfinte şi a arhivelor creştine, pedepsirea aspră a clericilor şi creştinilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos. În 298, Galeriu a procedat la o «curăţire» a soldaţilor creştini din armată(9). Mai departe autorul citat oferă o largă listă de martiri(10), atât din acel an cât şi din următorii ani ai persecuţiilor. Este de asemenea cunoscută atitudinea lui Licinius, care după un început promiţător în 313 decade la statutul de persecutor al creştinilor, mai ales din cauza unor ambiţii personale, pierzând în final totul(11).
Nu încercăm aici realizarea unei relatări amănunţite a situaţiei din Imperiul Roman în timpul dinastiei păgâne traco-ilire (dacă poate fi numită dinastie). Acesta este scopul altor lucrări, cu caracter mai general. Dorim să arătăm aici doar interacţiunea dintre gesturile acestor zeloţi iliro-traci şi dublul fenomen al formării Românilor şi apariţiei Imperiului Roman de Răsărit. Şi, într-adevăr, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atât luând în considerare poziţia lor de împăraţi cât şi laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia.
Un prim element al puterii acestor împăraţi îl constituie trupele tracice. Fiind în număr de peste 200.000 de soldaţi, militarii traci formau o forţă extraordinară… însă doar la nivel teoretic, ori doar pentru duşmanii externi. Aflaţi în diferite părţi ale Imperiului, împărţiţi între ei prin religii şi păreri politice, confirmând prin toată atitudinea lor apartenenţa la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mică decât ar fi putut fi, cel puţin din punct de vedere politic. Totuşi împăraţii traco-romani s-au folosit de aceste trupe în mare măsură, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie şi considerând doar succesele lui Galerius(12).
A doua latură a forţei specifice pe care o posedau e importanţa elementului iliro-tracic în Imperiu. Acesta se întindea din zona Veneţiei şi din Noricum până departe în Răsărit. În afara importanţei militare ei erau şi o însemnată putere economică şi culturală. Puterea economică a Daciei, atât de mult dezvoltată sub conducerea înţeleaptă a diferiţilor regi şi mai ales a lui Decebal, trebuia să fi sporit mult sub organizata stăpânire romană. Totodată se dezvoltaseră şi regiuni cu o economie latentă – dacă o putem numi astfel – ca cele din Iliria şi Pind, dezavantajate iniţial de marea fărâmiţare geografică şi statală. Traco-ilirii aveau o largă arie de activitate. Din Iliria în Dacia se întindeau o sumedenie de mine şi de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alături de mine se găseau în mod firesc centre meşteşugăreşti, atât pentru prelucrarea metalelor cât şi conexe – ceramică, zidărie, producerea cărbunilor, dulgherie etc. Şi probabil nici nu mai este cazul să prezentăm activităţile agro-pastorale şi conexe, în care iliro-tracii totdeauna excelaseră. Şi totuşi, această imensă forţă economică n-a fost folosită, nici protejată corespunzător de atacurile externe.
La fel s-a întâmplat şi cu domeniul cultural. Se uită când se tratează acest teritoriu de influenţa enormă pe care cultura traco-iliră a avut-o asupra grecilor şi astfel, implicit, asupra romanilor. Câţi se gândesc, de exemplu, la influenţa pe care originea şi instrucţia tracică a avut-o asupra unor personalităţi ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.(13)? Câţi îşi amintesc de faptul că atât Orfeu cât şi Dionisos, cu opusa lor mistică şi mitologie, ca şi alţi zei adoptaţi de greci şi apoi de romani, au izvorât de la traci? Sau de avansata cultură a geţilor de care aminteşte Iordanes? Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie şi de ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare. Este însă o realitate incontestabilă ştiinţific faptul că traco-ilirii au avut o cultură cel puţin la fel de avansată ca şi cea grecească, sortită însă să rămână în umbră. Şi aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci şi dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunşi pe tronul Romei l-au avut faţă de cultură.
Nu se poate nega faptul că toţi împăraţii citaţi mai sus au fost ostaşi viteji şi este de remarcat că aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizată pe linie militară. Nu li se poate nega în general nici dragostea de neam, fie ea şi într-o formă alterată. Dar ceea ce uimeşte este atitudinea lor absurd-ostilă faţă de creştinism, asemănătoare cu a zeloţilor din vremea vieţii pământene a Mântuitorului. De ce oare nu au încercat să obţină un creştinism de limbă tracică(14)? De ce au fost oare atât de obtuzi încât să nu înţeleagă puterea pe care ar fi adus-o neamului lor creştinismul? Poziţia lor este cel puţin ciudată. Deşi duşmani ai Romei, nu aveau curajul să se desprindă de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ. Poate că originea lor umilă, şocul inerent unei ascensiuni sociale atât de rapide şi strălucitoare, lipsa de clarviziune, să fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atât de iraţională. Ceea ce rămâne de necontestat este însă rezultatul purtării lor. Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducători s-au adăugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor aduşi de Dumnezeu ca pedeapsă pentru prigonirea ucenicilor Săi. Alte lovituri le-a suferit administraţia, precum şi alte domenii ale vieţii publice ale Imperiului sfâşiat de o permanentă şi absurdă luptă internă. Dacă adăugăm aici şi hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai puţin implicate în conducere de aceşti împăraţi autoritari, aveau prea mult timp liber, prea mulţi bani şi prea puţină morală şi responsabilitate, hedonism atât de atrăgător pentru majoritatea păgânilor şi atât de greu de controlat în situaţia conflictuală internă a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea să cuprindă cel mai mare stat al vremii.
Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea
1 Paul MacKendrick, op. cit., p.125.
2 ILD, p.45.
3 Ibidem .
4 Cel puţin în ceea ce priveşte popularizarea datelor istorice existente, dacă în ceea ce priveşte documentaţia sau cercetările nu putem a spune acelaşi lucru. De fapt însă, atunci când vorbim de „istoriografia oficială”, ne referim chiar la manuale şi lucrările oficiale de popularizare şi propagandă istorică.
5 Să nu uităm că războaie cu cei din afară (şi tot felul de invazii) a cunoscut Imperiul Roman în toată istoria sa, fără ca acest lucru să ducă necesar la decădere. Situaţia din secolul III are altă origine fundamentală.
6 Theodor Mommsen, Istoria Romană, vol. IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.30.
7 ibidem, p.21-22, 28-29, 96 ş.u.
8 De mare importanţă pentru lămurirea acestei probleme sunt săpăturile arheologice menite să descopere noi aspecte ale vieţii urbane de după retragerea aureliană, până când această viaţă urbană dispare sub loviturile barbarilor.
9 PR. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească …, p.61-62.
10 Ibidem, p.62-63.
11 Ibidem, p.98-99; Emilian Popescu, op. cit., p.34 şi 40.
12 Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «M.i.», XII (1978), nr.1 (130), p.11.
13 Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, 1995, p.47-48.
14 Pretinsul caracter tracic al “limbii besse” – a se vedea de ex. Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p.27 – trebuie înţeles de fapt ca o exprimare tipic analogă a cronicarilor vremii, aflaţi în faţa unui idiom nou, protoromâna – a se vedea de ex. pr. Dumitru Stăniloae, Besii în … .
i Pr. prof. Ioan Rămureanu, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium , «Studii Teologice», XXVII (1975), nr.3-4, p.204; pentru lista prezentată am folosit mai multe lucrări din care, în afară celor deja citate, menţionez: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucureşti, 1990, p.60-62; G. D. Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, 1998, p. 201-202; Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII (1975), p.322-356; Liviu Mărghitan, Traianus Decius, restaurator al Daciei , «Magazin istoric», VIII (1974), nr.12 (93), p.55; P.I. David, Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte) între Anglia şi Daco-Romania (sec. III-XIII) ,«BOR», XCIII(1975), p.746-784 şi Religia traco-dacă şi celto-britanică. Studiu comparativ , «BOR», XCIII (1975), p. 389-408; Ioan I. Rămureanu, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381, «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450; Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «Magazin istoric», XII (1978), nr.1 (130), p.11-15; *** Românii de la sud de Dunăre, editată de Arhivele Naţionale, Bucureşti, 1997; *** Fontes Historiae Daco-Romanae , II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, cu o Introducere de profesor Gh. Ştefan şamd.
ii *** Cetăţi dacice în Oltenia, «Magazin istoric», VIII(1974), nr. 12 (93), p.45; Titu Georgescu, Craiova – 1750 ani , «Magazin istoric», IX (1975), nr.9 (102), p.13-14; Petrescu-Dâmboviţa, op. cit., loc. cit.; Rădună Dumitru, Divinităţile adorate în Oltenia în timpul stăpânirii romane , «Studii Teologice», XVIII (1966), nr.7-8, p. 450-469; pr. prof. Ioan Rămureanu, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381 , «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450 etc. Este cazul să arătăm însă şi faptul că nu doar Transilvania avea atunci mine de aur, ele existând şi în Banat, la Berzobis, Bocşa, Tibiscum, Turnu Ruieni, Borlova, Bolvaşniţa şi Vîrciorova, iar în nordul Olteniei de astăzi la Uricani şi Petroşani, conform şi *** Atlas pentru istoria României, Bucureşti, 1983, planşa 24.
iii Este cazul să tratăm aici absurda ipoteză a hiatusului de populaţie din Transilvania. Prezenţa dacilor liberi la nordul Daciei Superior (fie şi privită ca sumă a Daciei Apulensis şi a Daciei Porolissensis) a fost permanent resimţită de Imperiu, mai ales începând cu anul 117. Ei erau în legătură continuă cu dacii ocupaţi, ba chiar cu autorităţile romane, astfel încât după retragerea trupelor romane sosirea lor în Transilvania era de neevitat. Un hiatus este aşadar complet exclus, chiar dacă cineva ar fi atât de puţin cunoscător al oamenilor şi al istoriei încât să îşi poată imagina că autorităţile romane ar fi exterminat pe toţi dacii din Dacia Romană, că i-ar fi putut sili pe toţi colonii de rând să se retragă odată cu trupele şi că dacii liberi şi goţii ar fi permis aşa ceva. Desigur, nu am mai citat aici milioanele de alte mărturii – istorice, arheologice, lingvistice etc. – ale continuităţii, meritând a fi consultate, printre altele, şi următoarele titluri: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucureşti, 1990; Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor, Bucureşti, 1993; Gheorghe Guler, Etnogeneza şi continuitatea Românilor în vatra străbună, Editura Sagittarius, Bucureşti, 1997; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, II, Bucureşti, 1935; Constantin C. Şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975; Traian Dumitrescu – Transilvania – Pământ strămoşesc multimilenar , volumul I, Editura Carpatică, Cluj-Napoca, 1996; Ion Clopoţel – Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române literare , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
Comentarii recente