Horea lui Vili – antologie de folclor

Maramures tara veche

Maramures tara veche

PETRU BILŢIU alias DĂNCUŞ DE IEUD (1893). Colecţiune de hori, strigături, glume şi basme culese din popor, cu scopul de a compune o icoană vie a modului de vieţuire şi cugetare a săteanului român.

P. Bilţiu-Dăncuş a murit la 44 de ani, la 28 mai 1907, “consumat de firea lui clocotitoare în lupta aprigă cu persecuţiile maghiare şi necazuri”, cum mărturiseşte feciorul său. De pe patul sfârşitului, a lăsat feciorilor săi următorul testament patriotic: “Copii! V-am crescut români! Decât să vă ştiu că vă lepădaţi vreodată de limbă, de lege şi neam, mai bine v-aşi scoate ochii de acum, să cerşiţi din casă în casă. Să nu uitaţi!”.

Fiind însufleţit de ideile nobile ale unor cărturari români patrioţi ca Gh. Şincai şi Simion Bărnuţiu, citind pe M. Eminescu şi publicaţii de seamă ca “Gazeta Transilvaniei” şi “Tribuna”, P. Bilţiu a aşternut pe hârtie şi câteva poezii originale străbătute de elan patriotic.

Din rândul baladelor credem a fi fost publicate din colecţia lui Bilţiu următoarele piese: Horea Firulinei, Tâlhariul, Horea frunzei sau Horea lui Vili. În continuare o redăm pe cea menționată dindărăt.

Horea lui Vili.

Frunză verde de măcriş,
S-o tâlnit Vili cu Chiş,
Barba-rasă cu Daniş.
– Vili, Vili, viteaz mare,
Ce-ai intrat în sat cu soare,
Fără leac de întrebare?
Capul tău cel pieptănat,
Cum va fi de cioare spart,
Şi ochii tăi cei frumoşi,
Cum vor fi de cioare scoşi.
Trei sărite-n trei vârfuri
Ce-s acelea? nemicuri.
Cine focu le-o sărit?
Tot Vili pân-o trăit.
– Nu mă tem de spânzurat
Că-s fecior cu clop în cap.
Nu mă tem de unu…
Pagubă-i, feciori, de noi
Să perim pentru doi boi.

Horea lui Vili.

Cântă mierla ca un cuc,
Vine-mi vremea să mă duc,
Să mă duc la Câmpulung,
Să-mi cumpăr un cal porumb,
Să m-aşez între strimtori,
Să-mi ciocnesc (tocmesc – n. ed.) neguţători;
Să mă-ntorc sara acasă,
La bolunda de nevastă.
Dacă mă băgai în casă,
Pusei talerii pe masă,
Călugării nu mă lasă,
Ci de mână m-au luat,
Peană-n mână că mi-au dat,
Mi-au dat peană şi hârtie
Ca să-nvăţ şi eu a scrie.
Şi scrisei două-trei rânduri,
Mă luai pe nişte gânduri.
Iartă-mi, Doamne, gândurile,
Să-mi pot scrie rândurile;
Iartă-mi, Doamne, din păcate,
Să-mi pot scrie-această carte.
Şi mă sculai în picioare,
Mă uitai la sfântul soare;
Mă uitai pe lângă plisă
Şi văzui mândra descinsă,
Tot prin iarbă până-n brâu,
Ţinând murguţul de frâu.
Murgul paşte şi rânchează,
Mândra doarme şi visează.
– Hei, tu mândruluţule,
Să-ţi spun, mândruţ, ce-am visat.
Pana ta cea aurită
Am visat-o pârjolită,
Şi năframa mea cea nouă
Am visat-o ruptă-n două.
– Nu minţi, căţea de câne!
Nu-i pârjolită pana,
Nici e rupă năframa,
Da’ ţi-e ruptă inima,
Că te temi că te-oiu lăsa.
Pe din jos de Bărsana
Şi-a pierdut Vili pana,
Pe din jos de Rozavlea
Şi-a pierdut şi vieaţa.
– Dă-te, tu Vili, legat,
Că de nu-i fi împuşcat.
– Eu legat că nu m-oiu da,
Că nu mi-s băbuţă mică,
Să mă tem de o nemică;
Că nu mi-s babă cu conciu,
Când oiu fugi, să nu pociu.
Că eu îs voinic de ţară,
Nu m-oiu lăsa de ocară;
Că n-oiu da din pumni băbeşti,
Ci baltage voiniceşti.
Şi-oiu tre(ce) la ţara leşească,
Şi oiu omorî Jizii
Şi le-oi lua talerii,
Şi-oiu bea cu mândruţele
Prin toate crâşmuţele,
Şi-oiu tre(ce) -n ţara Turcului,
Şi-oiu omorî Turcele,
Li-oi lua odoarele,
Şi-oi bea cu mândruţele
În toate crâşmuţele.
Eu îs om cu clopu-n cap,
Nu mă ştiu teme de-un sat.
Eu mă uit tot pe sub gene,
Ca şi cloşca pe sub pene;
Dumata singur te-ai teme.
Aşa zău, jupâne nene!
Eu îs Vili de pe sfoară,
Nu mă ştiu teme de-o ţară.
Eu îs Vili de pe stâlp,
Nu mă ştiu teme de-un târg.

Culegere din lucrarea „Maramureş, Ţară Veche” – Antologie de folclor de pe Cursul Superior al Tisei – (1672-1908)