Barth, Karl (1886-1968). Unul dintre cei mai influenţi teologi ai sec. XX, Karl Barth este adesea considerat părintele ‘neoortodoxiei sau al ‘teologiei dialectice. Barth este cunoscut pentru trei contribuţii principale. în primul rînd, el a accentuat ‘transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, spre deosebire de liberali, care accentuau ‘imanenţa lui Dumnezeu. în al doilea rînd, a înţeles că adevărul apare din confruntarea ideilor opuse — finitul cu infinitul, eternitatea cu timpul, Dumnezeu cu oamenii. în al treilea rînd, L-a aşezat pe Hristos în centrul teologiei sale, spre deosebire de teologia liberală dinaintea lui, care pusese omul în centrul teologiei.

bibliologie. Domeniu al ‘teologiei sistematice, care se ocupă cu probleme precum natura şi caracterul Bibliei. Bibliologia încearcă să înţeleagă ce fel de carte este Biblia, ce înseamnă că ea este autoritativă pentru credinţa şi viaţa creştină şi în ce mod trebuie înţeleasă Biblia ca revelaţie divină.

binitarianism. Teorie care afirmă că Dumnezeu constă din două persoane care sînt părtaşe unei singure ‘esenţe sau substanţe. Cei mai mulţi binitarieni recunosc personalitatea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul, considerînd, de regulă, că Duhul lui Dumnezeu este fie o caracteristică (sau putere impersonală) a Tatălui sau a Fiului, fie o acţiune a lui Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul faţă de creaţie. Vezi şi trinitarianism.

biserica credincioşilor. Convingere teologică apărută în timpul ‘Reformei radicale, care subliniază că biserica este alcătuită doar din cei care, prin credinţa în Isus Hristos, se strîng voluntar pentru închinare, învăţătură şi fapte bune. Contrar concepţiei lui ‘Augustin, susţinătorii conceptului de „biserică a credincioşilor” resping orice definiţie potrivit căreia biserica este un grup amestecat de credincioşi şi necredincioşi. Ca urmare, „bisericile credincioşilor” tind să se concentreze asupra congregaţiei locale, considerată comunitatea celor care sînt cu adevărat ucenicii lui Isus („biserica strînsă laolaltă”).

biserica invizibilă. Sintagmă datînd probabil de la ‘Augustin, care se referă la suma tuturor credincioşilor autentici, în viaţă sau morţi, uniţi prin Duhul Sfint cu Trupul lui Hristos. Spre deosebire de ‘biserica vizibilă, alcătuită dintr-o comunitate istorică de oameni, determinată în spaţiu şi timp, care protesează credinţa în Hristos, fie că sînt sau nu cu adevărat în Hristos, biserica invizibilă nu poate fi observată în exterior, deoarece membrii ei sînt cunoscuţi numai de Dumnezeu, care vede credinţa lor lăuntrică şi nu doar profesiunea de credinţă exterioară. Vezi şi biserică.

biserica vizibilă. Biserica vizibilă cuprinde membrii botezaţi ai congregaţiilor locale, spre deosebire de biserica invizibilă, care include toţi credincioşii adevăraţi (sau aleşii) şi care, prin urmare, este cunoscută numai de Dumnezeu. Din altă perspectivă, se poate vorbi de biserica alcătuită din cei aflaţi în viaţă, spre deosebire de colectivitatea invizibilă a sfinţilor care au murit şi care sînt prezenţi în ceruri cu Dumnezeu.

biserică. Termen folosit, în general, pentru a traduce cuvîntul grecesc ekklesia, care înseamnă „adunare”, „întrunire” sau „congregaţie”. NT tinde să folosească acest termen pentru a se referi la toţi cei care, prin credinţa în persoana şi lucrarea lui Hristos ca revelaţie deplină a lui Dumnezeu, au intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi (1 Cor. 1:9-10), care sînt locaşul Duhului Sfînt pe pămînt (1 Cor. 3:16) şi cărora li s-a încredinţat sarcina de a proclama domnia prezentă şi viitoare a lui Dumnezeu în lume, atît prin declaraţia verbală a Cuvîntului lui Dumnezeu (Fapte 20:25- 27), cît şi prin administrarea “rînduielilor sau a ‘sacramentelor (Mat. 28:19; 1 Cor. 10:16-17). Biserica este întemeiată pe lucrarea trecută a lui Hristos în moartea, învierea şi înălţarea Sa, afirmă revenirea lui Hristos în viitor, iar în prezent caută să trăiască în dragoste, prin puterea Duhului.

biserici libere, mişcarea bisericilor libere. Termeni folosiţi pentru a desemna acele biserici sau “denominaţiuni care s-au separat în mod deliberat de influenţa, susţinerea sau controlul statului ori al guvernului. Mişcarea bisericilor libere a apărut, în principal, ca reacţie la romano-catolicism în Evul Mediu şi, mai tîrziu, faţă de bisericile ‘calviniste şi luterane, care au menţinut o legătură apropiată cu statul.

bizantin. Se referă la cetatea antică grecească a Bizanţului (numită Constanţinopol in 330 d.Hr.), cucerită de otomani în 1453. Teologia bizantină prezintă trăsături teologice specific răsăritene. Teologii bizantini accentuează ideea de ‘mîntuire ca ‘„îndumnezeire”, spre deosebire de cei din tradiţia apuseană, care vorbesc despre o tranzacţie juridică. Teologia bizantină a manifestat un puternic ataşament faţă de tradiţia gînditorilor patristici. Treptat, teologii bizantini s-au considerat tot mai mult păstrătorii credinţei adevărate, în ţaţa ideilor noi ale tradiţiei apusene.

Bonhoeffer, Dietrich (1906-1945). Teolog german care s-a implicat în rezistenţa antinazistă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bonhoeffer a fost, în cele din urmă, executat ca criminal de război într-un lagăr de concentrare german. Lui i se atribuie cîteva idei deosebite, care au pătruns în conştiinţa teologică comună. Printre acestea se numără şi „har ieftin”, „creştinism fără religie” şi „maturizarea lumii”. Din nefericire, Bonhoeffer nu a trăit suficient pentru a-şi încheia opera, de aceea există unele dispute cu privire la ceea ce a vrut să spună prin aceste expresii.

botez. Practica de a turna apă asupra cuiva, de a-1 stropi cu sau imersa în apă, ca act de iniţiere creştină şi ascultare a poruncii lui Hristos. Botezul ca *rînduială sau ‘sacrament se aplică aproape universal în biserica creştină, deşi există diferenţe privind întrebarea dacă el ar trebui aplicat doar celor care exercită în mod conştient credinţa în Hristos (botezul celor credincioşi) sau dacă trebuie extins şi asupra copiilor mici proveniţi din părinţi creştini (botezul copiilor mici sau pedobotez).

briciul lui Occam (Okham). Una dintre principalele ‘axiome ale filozofului nominalist William de Occam (c. 1300-1349), potrivit căreia principiile folosite pentru a explica un fenomen nu trebuie multiplicate în mod gratuit. în perioada modernă, briciul lui Occam a fost folosit pentru a elimina concepţia despre supranatural. Ca atare, criticii au susţinut, de exemplu, că nu trebuie să mai apelăm la ideea de posedare demonică, pentru a explica ceea ce poate fi desemnat drept maladii, precum epilepsia sau alte boli mentale.

Brunner, Emil (1889-1966). Teolog elveţian foarte influent, care, alături de Karl ‘Barth, este asociat cu mişcarea numită “neoortodoxie sau “teologie dialectică. Brunner a respins portretul făcut de teologia liberală lui Isus Hristos, potrivit căruia Isus n-ar fi fost decît un om extrem de respectat. Brunner a susţinut că Isus a fost Dumnezeu întrupat şi că rolul Lui este central în “mîntuire. Brunner a încercat, de asemenea, să găsească o cale de mijloc între disputa ‘arminiană şi cea “calvinistă, afirmînd că Hristos S-a interpus între apropierea suverană a lui Dumnezeu de umanitate şi acceptarea liberă de către noi a darului lui Dumnezeu de mîntuire. Deşi Brunner a accentuat în mod corect centralitatea lui Hristos, teologii conservatori ezită adesea să adopte alte învăţături ale lui Brunner, cum ar fi respingerea anumitor elemente „miraculoase” din Scriptură şi îndoiala lui în privinţa utilităţii doctrinei despre inspiraţia Scripturii.

Bultmann, Rudolf (1884-1976). Ca profesor la Universitatea din Marburg, Germania, Bultmann a fost unul dintre cei mai însemnaţi cercetători ai NT din sec. XX. A fost un pionier al abordării evangheliilor după tiparele criticii formei {Formgeschichte), abordare care încearcă să descopere zicerile orale şi evenimentele din Biserica Primară care au dus la formarea textului actual al evangheliilor. Este cunoscut şi pentru *„demitologizare”, adică încercarea de a identifica „mituri” antice preluate de autorii biblici şi de a le traduce în termeni moderni. Prin aceasta, Bultmann a încercat să interpreteze NT folosind categoriile elaborate de filozoful existenţialist Martin Heidegger. De exemplu, Bultmann a reformulat „ideile primitive” despre ‘păcat ca „existenţă neautentică”, iar ‘mîntuirea ca „existentă autentică”.

calvinism, Jean Calvin. Sistem teologic de gîndire, izvorît din activitatea unuia dintre cei mai mari teologi şi cercetători biblici ai Reformei, Jean Calvin (1509-1564). în gîndirea lui Calvin, aşa cum se regăseşte ea în învăţătura religiei creştine, un loc central îl ocupă ‘suveranitatea lui Dumnezeu. Calvinismul s-a conturat ca maturizare istorică a gîndirii lui Calvin prezentate în învăţătura religiei creştine. “Sinodul de la Dort (1618-1619) a elaborat ceea ce a devenit rezumatul standard al principalelor precepte calviniste. Acestea se rezumă la *cele cinci teze calviniste: ‘depravarea totală, ‘alegerea necondiţionată, ‘ispăşirea limitată, ‘harul irezistibil, ‘perseverarea sfinţilor. Vezi şi arminianism, Arminius.

canon. Avînd sensul literal de „standard” sau „regulă”, termenul este strîns asociat cu setul de cărţi cărora Biserica le-a recunoscut statutul de Cuvînt scris al lui Dumnezeu (Scriptura) şi care funcţionează ca regulă sau etalon de credinţă şi practică în Biserică. Deşi diversele tradiţii creştine nu sînt în acord deplin cu privire la cărţile care ar trebui să fie cuprinse în colecţia Scripturii, toate sînt de acord cel puţin că cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei protestante sînt canonice şi, prin urmare, autoritative.

carismatic, mişcarea carismatică. Carismatic desemnează, în sens literal, tot ce are legătură cu charismata, sau „darurile” Duhului Sfînt, aşa cum sînt ele prezentate în cîteva texte pauline. în sens general, despre orice persoană care este parte din Trupul lui Hristos, Biserica, şi care exercită un dar al Duhului se poate spune că este carismatică. La mijlocul sec. XX, a apărut însă un curent care accentua practicarea darurilor-semn (precum vorbirea în limbi, vindecarea şi facerea de minuni) şi a „botezului cu Duhul Sfînt” ca experienţă ulterioară ‘convertirii. Deşi mişcarea carismatică a început în contextul protestant, a devenit rapid un fenomen interdenominaţional, care a influenţat aproape toate ramurile creştinismului, inclusiv romano-catolicismul şi, într-o măsură mai mică, ortodoxia răsăriteană.

Cartea de rugăciune comună. Cartea standard după care se rostesc rugăciuni şi se ţine slujba (liturghia) în Biserica Angliei şi în comunităţile anglicane/episcopaliene din întreaga lume. Documentul a fost conceput iniţial de lhomas Cranmer, dar a suferit numeroase revizuiri de la prima lui publicare în 1549. Vezi şi anglican, anglicanism.

cateheză, catehism. Procesul prin care copiii crescuţi în biserică sau indivizii recent convertiţi sînt învăţaţi preceptele creştine de bază şi conţinutul Scripturii. Acest proces este frecvent realizat prin folosirea unui catehism, un manual popular, care adesea foloseşte metoda întrebare-răspuns.

Catehismul de la Heidelberg. Confesiune de credinţă, scrisă de corpul teologic al Universităţii din Heidelberg, la cererea lui Frederic al IlI-lea, principe german din sec. XVI. Catehismul a slujit la instruirea tinerilor în problemele esenţiale ale credinţei şi a fost folosit pentru a-i pregăti pentru *confirmare. O trăsătură unică a Catehismului de la Heidelberg este faptul că îmbină perspectiva reformată şi cea luterană într-un singur document.

catolic. Termen care, în sens literal, înseamnă „universal” sau „mondial”. Cel mai adesea, cuvîntul este asociat cu romano- catolicismul, dar iniţial a pătruns în teologia creştină prin formula din crezurile creştine timpurii, în care se afirmă credinţa „într-una sfîntă catolică şi apostolică biserică”. A afirma catolicitatea Bisericii înseamnă a sugera că Biserica are un caracter universal. Cu alte cuvinte, Biserica nu este restrînsă la un singur grup etnic sau la o anumită localizare geografică, ci este deschisă atît pentru iudeu, cît şi pentru grec, sclav sau om liber, bărbat sau femeie (Gal. 3:28), iar mesajul ei evanghelic se adresează „tuturor popoarelor”.

cauzalitate. Termen derivat de la ideile înrudite de cauză şi efect. în teologie, cauzalitatea ca metodă caută să determine natura şi atributele lui Dumnezeu, încercînd să identifice şi să înţeleagă acele efecte prezente în lume, care sînt presupuse a fi cauzate, în ultimă instanţă, de Dumnezeu. Pe scurt, metoda cauzalităţii presupune că anumite urme lăsate în creaţie fac trimitere la cauza supremă, Dumnezeu Creatorul.
cazuistică. încercarea de a formula reguli etice universale sau standarde care să poată fi aplicate în situaţii particulare, pentru a asigura un comportament moral. Cazuistica este, cu alte cuvinte, încercarea de a elabora reguli generale care să poată guverna cazuri etice particulare.

Cădere. Eveniment prin care Adam şi Eva, primii oameni, au încălcat porunca explicită a lui Dumnezeu, aducînd astfel păcatul şi moartea peste neamul omenesc. Ca urmare a Căderii, oamenii s-au alienat de Dumnezeu, de semenii lor şi de ordinea creată.

căutarea lui Isus cel istoric. Mişcare din sec. XIX, care a căutat să separe şi să facă distincţia între omul Isus din Nazaret şi Hristosul credinţei, proclamat de Biserică. Adepţii acestei căutări au tras concluzia că Isus cel „istoric” (nesupranatural) nu a formulat niciodată pretenţii mesianice, nu şi-a prevestit niciodată moartea şi învierea şi nu a instituit ‘sacramentele urmate acum de ‘Biserică. Potrivit acestui curent, relatările biblice care atribuie aceste acte lui Isus sînt ‘„mituri” care, împreună cu anumite revendicări filozofice sau teologice prezente în documentele NT, au fost proiectate asupra Lui de către ucenici, autorii evangheliilor şi Biserica Primară. Adevăratul Isus istoric, dimpotrivă, a predicat un mesaj simplu, etic prin excelenţă, epitomizat de sintagme precum „Dumnezeu ca tată” şi „înfrăţirea umanităţii”.

Cele 39 de articole. Ansamblu de formule doctrinare (rezumate ale preceptelor doctrinare), care prezintă poziţia formală a Bisericii Angliei (începînd cu 1563) ca răspuns la controversele apărute în contextul Reformei engleze din sec. XVI. cele cinci căi. Cele cinci argumente folosite de Toma ‘dAquino pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Cele cinci argumente sînt (1) argumentul mişcării (toate lucrurile din univers au nevoie de un mişcător, dar trebuie să existe ceva nemişcat, care pune celelalte lucruri în mişcare; Dumnezeu este acest Mişcător Nemişcat); (2) ‘argumentul cosmologic (toate efectele trebuie să aibă o cauză, dar nu există o serie infinită a cauzelor trecute; astfel, Dumnezeu este cauza primară, numită şi Cauza Necauzată); (3) argumentul ‘contingenţei (toate lucrurile există în raport de dependenţă faţă de altceva, adică sînt contingente; prin urmare, trebuie să existe ceva care este absolut independent, adică necesar; această fiinţă necesară este Dumnezeu); (4) argumentul perfecţiunii (pare să existe un grad crescător de perfecţiune printre lucruri; prin urmare, trebuie să existe o fiinţă care este apogeul perfecţiunii; această Fiinţă este Dumnezeu); şi (5) ‘argumentul teleologic (designul observabil al lumii sugerează că trebuie să existe un creator inteligent, care a proiectat totul — Dumnezeu). Vezi şi tomism.

cele cinci teze calviniste. Cele cinci precepte teologice propuse în perioada ‘Sinodului de la Dort (‘depravarea totală, ‘alegerea necondiţionată, ‘ispăşirea limitată, ‘harul irezistibil, ‘perseverarea [sau păstrarea divină a] sfinţilor). De atunci, aceste cinci teze au ajuns să fie folosite ca rezumat al învăţăturii calviniste. Vezi şi calvinism, Jean Calvin.

cele două naturi (doctrina despre cele două naturi). Mod de a descrie doctrina ortodoxă (corectă) despre persoana lui Hristos ca fiind pe deplin umană şi pe deplin divină. Susţinută la ‘Conciliul de la Efes (431 d.Hr.) şi clarificată la *Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.), doctrina despre cele două naturi afirmă că persoana lui Isus Hristos este atît divină, cit şi umană. Prin întrupare, cele două naturi s-au regăsit într-o singură persoană. Ca urmare, cele două formează un *ipostas (adică nu doar există alături), deşi rămîn distincte (adică nu se amalgamează şi nu formează o a treia natură, compozită). Vezi şi formula calcedoniană.

chemare (generală, specială, eficace). Actul prin care Dumnezeu le adresează oamenilor invitaţia de a accepta o relaţie mîntuitoare. Ideea de chemare „generală” reiese din textele scripturale care sugerează că invitaţia lui Dumnezeu este adresată tuturor popoarelor, prin mărturia “revelaţiei generale, adică aşa cum există ea în lucrarea mîinilor lui Dumnezeu şi în grija providenţială pentru ‘creaţie. Chemarea „specială” se referă la lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inima unei persoane, pe măsură ce predicarea Evangheliei îi oferă persoanei ocazia de a-şi exercita credinţa în Hristos. In fine, chemarea „eficace” se referă la lucrarea sau aplicarea harului, realizată de Duhul, prin care o persoană primeşte iertarea de păcate şi viaţa veşnică (‘mîntuirea).

chiliasm. Vezi mileniu, milenism.

Cina Domnului. Denumire pentru ‘sacramentul (sau Yinduiala) cunoscut şi sub numele de ‘euharistie sau ‘comuniune. Această denumire, care este răspîndită cu precădere în bisericile evanghelice, face legătura între evenimentul contemporan şi ultima cină pe care au avut-o Isus şi ucenicii Lui în seara dinaintea răstignirii Sale.

Cincizecime. Vezi Pentecoste.

circumcizie. Practica de a înlătura prepuţul organului sexual bărbătesc. Practica a fost instituită de Dumnezeu (în cazul lui Avraam) şi a devenit un act extern care semnifica intrarea în comunitatea vetero-testamentară a credinţei. Legea mozaică cerea ca fiecare bărbat iudeu să fie circumcis în a opta zi după naştere. Erau supuşi circumciziei şi prozeliţii (convertiţii) dintre neamuri. Potrivit NT, în Hristos, circumcizia exterioară, fizică, a fost înlocuită de „tăierea împrejur a inimii”, care este de natură spirituală (Rom. 2:29).

circumincesiune. Concept teologic, cunoscut şi sub numele de perihoreză, care afirmă că ‘esenţa divină este împărtăşită de fiecare dintre cele trei persoane ale ‘Trinităţii de o manieră care nu duce la ştergerea distincţiilor dintre ele. Prin extensie, această idee sugerează că orice caracteristică esenţială care aparţine uneia dintre cele trei persoane este împărtăşită de celelalte. Circumincesiunea afirmă, de asemenea, că acţiunea unei persoane din Trinitate constituie în mod deplin şi acţiunea celorlalte două.

cler. Acele persoane care au fost alese, puse deoparte şi recunoscute de biserică în vederea proclamării Cuvîntului lui Dumnezeu şi a administrării ‘rînduielilor sau a ‘sacramentelor, în anumite tradiţii creştine, precum romano- catolicismul, ortodoxia răsăriteană şi unele cercuri reformate, clerul deţine un statut autoritativ special în raport cu laicatul. în alte tradiţii, în special în diferite ‘biserici ale credincioşilor, clerul se deosebeşte numai din punct de vedere funcţional de restul creştinilor. Adică, clericii îndeplinesc o funcţie specială în ‘biserică, dar nu au un statut al autorităţii mai mare decît laicii.

coborîrea în Hades (iad). Concepţie susţinută de unele versiuni tîrzii ale Crezului Apostolic, potrivit căreia cîndva, între moarte şi ‘înviere, Hristos a vizitat sălaşul celor morţi (greceşte hades sau ebraică şeol) fie pentru a proclama ‘mîntuirea pe care o realizase la cruce, fie, în unele interpretări, pentru a proclama victoria asupra Satanei. Cu toate că ideea coborîrii lui Hristos în Hades are o oarecare bază scripturală (Efes. 4:9-10; 1 Pet. 3:19-20) ca eveniment literal, ea nu a fost recunoscută în mod universal de Biserică, ci a fost înţeleasă adesea în mod simbolic, ca reprezentare mai amplă a suferinţei lui Hristos — trecută, prezentă şi viitoare — în locul păcătoşilor.

coinerenţă. Vezi circumincesiune.

communicatio idiomatum, communicatio operationum. Commu- nicatio idiomatum înseamnă, în latină, „transmiterea atributelor”. Potrivit acestei învăţături, statutul lui Isus, atît ca Dumnezeu deplin, cît şi ca om deplin, implică faptul că ceea ce este adevărat despre umanitatea lui Isus este valabil şi pentru dumnezeirea Sa şi invers, fără a amesteca trăsăturile naturii divine cu cele ale naturii umane. De exemplu, dacă Isus suferă şi Isus este Dumnezeu, atunci se poate trage concluzia că, în Isus, Dumnezeu suferă. Communicatio operationum (transmiterea operaţiilor) sugerează că orice lucrare sau acţiune a naturii divine a lui Hristos este, în acelaşi timp, activitatea naturii Sale umane şi invers. Pe scurt, ambii termeni au menirea de a arăta că Isus este o singură persoană, şi nu două, deşi această persoană unică este atit umană, cît şi divină. Astfel, tot ceea ce face Hristos este, de fapt, acţiunea singulară a celui care este Dumnezeu-om.

compatibilism. Teorie care susţine că voinţa omenească este conciliabilă (compatibilă) cu prerogativa suverană a lui Dumnezeu de a determina sau decreta lucrurile care trebuie să se întîmple. Pentru ca acest lucru să fie adevărat, compatibiliştii susţin că libertatea omenească este analogă libertăţii lui Dumnezeu, dar nu identică. Mai exact, libertatea omenească este limitată, pe cînd libertatea lui Dumnezeu este absolută.

comuniune. în general, termen strîns înrudit cu ideea biblică de părtăşie (de la grecescul *koinonia). Cuvîntul se poate referi fie la părtăşia relaţională pe care oamenii o pot avea cu Dumnezeu, fie la părtăşia pe care oamenii o au între ei, mai ales cu cei care sînt în Hristos. Termenul este folosit, de asemenea, cu referire la “Cina Domnului, ca eveniment care marchează părtăşia participanţilor cu Hristos şi cu ceilalţi. concepţie virginală. Vezi naşterea din fecioară.

Conciliile de la Niceea, Constantinopol, Calcedon. în cîteva întruniri ‘ecumenice (adică avînd reprezentanţi din toate zonele de răspîndire a ‘bisericii) din primele secole ale istoriei creştine, conducătorii bisericii au discutat problemele teologice majore, cu scopul de a ajunge la un consens. Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.) s-a întrunit în principal pentru a rezolva disputa cu privire la ‘arianism (învăţătură potrivit căreia Hristos a fost cea mai importantă făptură creată) şi s-a încheiat cu formularea ‘Crezului niceean antiarian. Conciliul de la Constantinopol (381 d.Hr.) a extins discuţia asupra identificării Duhului în cadrul Dumnezeirii, tacînd crezul pe deplin trinitar. Conciliul de la Constantinopol a amplificat Crezul niceean, iar atît arianismul, cît şi alte învăţături au fost condamnate în mod oficial, ajungîndu-se la consolidarea doctrinei ortodoxe despre umanitatea deplină a lui Isus Hristos. Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.) s-a concentrat asupra relaţiei dintre umanitatea lui Hristos şi divinitatea Sa şi a elaborat formula de la Calcedon, care a devenit declaraţia ortodoxă de credinţă despre persoana lui Hristos. Vezi ţi formula calcedoniană.

Conciliul de la Trento (1545-1563). Conciliu teologic ţinut de Biserica Romano-Catolică, pentru a răspunde provocărilor aduse de teologia lui Martin Luther şi a altor reformatori protestanţi. Conciliul de la Trento, care s-a întins pe durata a cinci pontificate, a încercat să contracareze doctrinele protestante despre ‘justificare, ‘sacramente şi Scriptură. Conciliul de la Vatican. Vezi Vatican.

concomitentă. în teologia romano-catolică, preceptul potrivit căruia Hristos este prezent fizic în ‘elementele euharistice: pîinea sau ostia (trupul Său) şi vinul (sîngele Său). Doctrina concomitentei a fost, în cele din urmă, folosită pentru a-i opri pe ‘laici de la împărtăşirea cu vin, de teama de a nu-1 vărsa din greşeală, ceea ce ar însemna profanarea lui Hristos însuşi.

concupiscenţă. Termen care descrie tendinţa sau dorinţa omenească puternică de a păcătui. Concupiscenţa nu implică faptul că omul va cădea întotdeauna în ‘păcat, ci doar că omul va fi înclinat spre păcat, chiar dacă va alege să nu-1 comită.

concursul divinităţii (concursus divinus). Expresie folosită pentru a face referire la orice teorie care încearcă să definească relaţia dintre suveranitatea divină a lui Dumnezeu şi acţiunile libere şi responsabilităţile fiinţelor umane create. în sens restrîns, concursul divinităţii se referă în mod tradiţional la ideea că Dumnezeu concură cu voinţa umană, în actele pe care le face omul.

confesiune, confesionalism. Concept biblic înrudit cu grecescul homologed, care înseamnă „a spune acelaşi lucru” sau „a fi de acord”, confesiune, sau mărturisire, este folosit cel puţin în trei sensuri: (1) pentru a recunoaşte măreţia lui Dumnezeu în laudă şi închinare, (2) pentru a recunoaşte şi repudia păcatul şi (3) pentru a verbaliza angajamentele doctrinare comune. în acest al treilea sens, confesiunile de credinţă — adică rezumatele doctrinare ale învăţăturilor creştine esenţiale — s-au dezvoltat de-a lungul istoriei bisericii creştine. în limba română, termenul confesiune se foloseşte în sintagme precum „de confesiune ortodoxă, catolică” etc, pentru a indica apartenenţa la una din ramurile bisericii creştine (vezi denominaţiune, denominaţionalism). Confesionalismul este practica de a face teologie în contextul unei anumite confesiuni de credinţă, care este, de obicei, specifică unei denominaţii.

Confesiunea de la Augsburg (Confesiunea Augustană). Formulată în 1530, Confesiunea de la Augsburg rezumă principiile de credinţă ale luteranilor cu privire la Hristos şi cuvîntul Său. Confesiunea a fost scrisă de Philipp Melanchthon, un discipol fidel al lui Martin Luther, şi cuprinde douăzeci şi opt de articole despre subiecte precum Dumnezeu, omenire, “păcat, ‘mîntuire, ‘biserică şi sfîrşitul veacurilor.

Confesiunea şi catehismele de la Westminster. Confesiune scrisă la cererea Parlamentului britanic (ulterior respinsă), care a dorit să ofere Bisericii Angliei o structură puritană. Confesiunea de la Westminster (finalizată în 1646) este cea mai influentă confesiune reformată din lumea vorbitoare de limbă engleză, fiind adoptată atît de unele denominaţiuni prezbiteriene britanice şi americane, cit şi de unele baptiste şi congregaţionaliste. Catehismele de la Westminster (cel mare şi cel mic) urmează linia teologică a Confesiunii şi sînt folosite ca reper pentru învăţarea doctrinei oficiale în cadrul tradiţiei reformate.

confirmare. în Biserica Romano-Catolică şi în ortodoxia răsăriteană, confirmarea este unul dintre ‘sacramentele bisericii, administrat de către *cler copiilor înainte de prima comuniune (împărtăşire), pe la vîrsta de doisprezece ani. Acest act conferă un har special copilului, făcînd posibilă creşterea în credinţă. în unele tradiţii protestante, unde se practică botezul copiilor mici [vezi pedobotez), confirmarea este administrată copiilor, de obicei la vîrsta de treisprezece ani, pentru a le oferi ocazia să recunoască în cadru formal botezul pe care l-au primit imediat după naştere.

congregaţionalism. Sistem de guvernare bisericească, potrivit căruia autoritatea lui Hristos trece direct asupra congregaţiei locale. Ca atare, deciziile în problemele de credinţă şi practică se formează, cu predilecţie, dacă nu exclusiv, din interpretarea colectivă pe care congregaţia locală o face Scripturii. Astăzi, congregaţionalismul este în mare parte  „democratic”, în sensul că voinţa majorităţii oamenilor din congregaţie constituie ceea ce crede şi practică biserica locală, determinînd cine slujeşte în conducerea ei.

consubstanţiere. Concepţie despre ‘Cina Domnului, care se apropie cel mai mult de tradiţia ‘luterană. Martin Luther susţinea că trupul şi sîngele Domnului sînt prezente „în, cu şi sub” elementele propriu-zise ale Cinei, pîinea şi vinul. Această concepţie diferă de învăţătura romano-catolică despre *transsubstanţiere, potrivit căreia pîinea şi vinul se transformă în trupul şi sîngele reale ale lui Isus după consacrarea lor de către preotul oficiant.

consumare. Termen care se referă, în general, la încheierea unei ere a lucrării lui Dumnezeu în istorie sau la încheierea absolută a istoriei (consumarea finală). Cei mai mulţi teologi consideră că A Doua Venire a lui Hristos este un act decisiv al consumării, indiferent dacă această consumare presupune sau nu stabilirea unei împărăţii de o mie de ani (ca în ‘premilenism) sau încheierea istoriei înseşi (ca în “postmilenism şi ‘amilenism).

contextualizare. Procesul de comunicare a mesajului şi a învăţăturii Scripturilor prin intermediul unor forme de limbaj contemporane, al metaforelor şi al imaginilor care sînt familiare auditoriului contemporan. Contextualizarea ridică întrebări precum: Cît de departe poate merge un teolog în modificarea limbajului Scripturii fără a pierde “esenţa mesajului Evangheliei? Contextualizarea constituie şi o încercare de a înţelege modurile în care comunitatea creştină trăieşte practic Evanghelia, în mijlocul unei culturi necreştine.

contingenţă. în filozofie, orice eveniment sau obiect care este dependent de un alt obiect sau eveniment pentru a se întîmpla sau pentru a exista, spre deosebire de un eveniment sau obiect necesar, care se întîmpla sau există independent de alte evenimente sau obiecte. De exemplu, mulţi filozofi susţin că fiecare obiect sau eveniment din creaţie este contingent, spre deosebire de Dumnezeu, care esie necesar, deoarece, prin definiţie, Dumnezeu este etern şi, prin urmare, trebuie să existe.

convertire. Termen general, care se referă la întîlnirea iniţială a unei persoane cu Dumnezeu în Hristos şi care duce la primirea binecuvîntării harului lui Dumnezeu pentru ‘mîntuire. Printre schimbările aduse de convertire se numără schimbarea inimii, care trece, de la moartea în păcat, la viaţa în Hristos (‘regenerare, Ioan 1:12-13), o schimbare de statut, de la vinovăţia faţă de Dumnezeu, la înlăturarea acesteia (‘justificare, Rom. 3:21-31), o schimbare de relaţie, din străin şi vrăjmaş în copil şi prieten al lui Dumnezeu (‘adopţie şi ‘reconciliere, 1 Ioan 3:1; Col. 1:20). Convertirea constituie începutul procesului de ucenicizare prin care o persoană, aflată odinioară în robia păcatului, este eliberată de Duhul Sfînt, în vederea ‘sfinţirii.

coredemptrix. în teologia romano-catolică actuală, ideea că Măria, mama lui Isus, a participat la acţiunea de ‘răscumpărare, deoarece ea a devenit, prin ascultare, mama lui Hristos în întruparea Lui şi a luat parte la pătimirea Lui, oferindu-L şi ea pe Hristos Tatălui, ca jertfă răscumpărătoare. Teologii catolici care susţin că Măria este coredemptrix atrag, în general, atenţia asupra faptului că acest statut nu o face pe Măria egală cu Hristos; totuşi, se sugerează că răscumpărarea a fost realizată de Hristos cu participarea liberă a Măriei.

corelare. Vezi metoda corelării.

cosmologie. Derivat al grecescului kosmos (lume), termenul cosmologie se referă la încercarea de a înţelege originea, natura şi istoria subsecventă a universului. Cosmologia este un domeniu de intersectare a teologiei şi a ştiinţei, în măsura în care ambele sînt interesate să stabilească dacă există o cauză primară a universului şi dacă universul are scop, direcţie şi design.

creatio ex nihilo. Expresie latina care înseamnă, literal, „creaţie din nimic”. Se crede că ‘Augustin a elaborat argumentul potrivit căruia Dumnezeu a creat lumea fără a folosi materie preexistentă. Această concepţie se opune celei susţinute de majoritatea filozofilor greci, care considerau că actul creator al lui Dumnezeu a constat în ordonarea elementelor existente în mod etern în univers. Importanţa doctrinei despre creatio ex nihilo rezidă în faptul că ea menţine o distincţie clară între Dumnezeu şi ordinea creată şi afirmă că numai Dumnezeu are statut etern.

creaţie. Potrivit teologiei creştine, creaţia (care cuprinde tot ce există în afară de Dumnezeu) este un rezultat al cuvîntului rostit al lui Dumnezeu. Doctrina creştină despre creaţie afirmă că între Dumnezeu şi univers nu se poate pune semnul egalităţii (‘panteism) şi că Dumnezeu nu este legat în mod inseparabil de el Opanenteism). Ci Dumnezeu rămîne complet distinct de univers (‘transcendenţă), dar, în acelaşi timp, El este strîns implicat în univers (‘imanenţă). Concepţia biblică despre creaţie include atît tărîmul fizic (al obiectelor, al animalelor şi al oamenilor), cît şi pe cel spiritual (îngeri şi demoni).

creaţionism. în ‘antropologia creştină, creaţionismul desemnează teoria potrivit căreia Dumnezeu creează ‘sufletul unei persoane în mod direct. Această concepţie se opune atît celei care consideră că sufletul există în mod etern cu Dumnezeu, cît şi ‘traducianismului, care sugerează că trupul şi sufletul se moştenesc de la părinţi. Creaţionismul (sau ştiinţa creaţiei) se referă şi la teoria care susţine că universul a fost creat într-o perioadă literală de şapte zile, aşa cum este ea prezentată în primele capitole ale Genesei. Mulţi susţinători contemporani ai ştiinţei creaţiei susţin că pămîntul este relativ tînăr (de obicei sub 50.000 de ani, sau chiar sub 10.000).

credinţă. Cuvînt biblic care se referă atît la convingerea intelectuală, cît şi la încrederea sau angajarea relaţională. Autorii biblici nu fac, în genere, distincţie între credinţa-convingere şi credinţa- încredere, ci tind să considere că adevărata credinţă constă atît în ceea ce se crede (ex.: că Dumnezeu există, că Isus este Domn), cît şi în devotamentul personal faţă de o persoană care este demnă de încredere şi capabilă să mîntuiască (ex.: încrederea în Persoana lui Hristos, văzută drept cale spre ‘mîntuire). Vezi şi assensus; fiducia, notitia.

credo ut intelligam, credo quia absurdum. Credo ut intelligam se traduce literal „cred ca să înţeleg”. Expresia provine din lucrarea Proslogion I a lui ‘Anselm şi desemnează concepţia lui despre relaţia dintre credinţă şi raţiune: credinţa se situează, logic şi cronologic, înaintea înţelegerii, de aceea, în urma credinţei, apare înţelegerea. Credo quia absurdum se traduce „cred, pentru că este absurd” şi i se atribuie lui ‘Tertullian. Pentru Tertullian, credinţa şi raţiunea sînt incompatibile, căci credinţa presupune a crede ceva ce este de necrezut sau absurd.

crez. Derivat al latinescului credo („cred”), crezul este o prezentare succintă a credinţei creştine. Scopul primelor crezuri a fost de a prezenta un rezumat succint al doctrinei creştine, pe care catehumenii îl rosteau la botez. Mai tîrziu, crezurile au devenit modalităţi de instruire a noilor convertiţi, de combatere a ereziei şi au fost folosite şi în închinarea colectivă. Trei dintre cele mai cunoscute crezuri elaborate în primele cinci secole ale istoriei creştine sînt Crezul Apostolic, Crezul de la ‘Niceea-Constantinopol şi Crezul atanasian.

Crezul niceean. Mărturie de credinţă apărută în urma primului Conciliu de la Niceea (325 d.Hr.), convocat de împăratul Constantin pentru a rezolva diferendele din biserică cu privire la controversa ariană (vezi arianism). Crezul reflectă învăţătura că Fiul este de o substanţă cu Tatăl (vezi homoousios). Crezul niceean, recitat şi astăzi în unele biserici, se aseamănă cu cel original, însă, deoarece a fost revizuit la *Conciliul de la Constantinopol (381 d.Hr.), versiunea curentă este mai lungă şi a renunţat la unele expresii originare. cristologie. Vezi Hristos.

cristocentrism. Situarea intenţionată sau neintenţionată a lui Isus Hristos ca temă centrală sau dominantă în teologia creştină. Creştinismul este cristocentric prin definiţie: creştinii sînt cei care îl urmează pe Hristos. Totuşi, Martin Luther, Karl Barth şi Dietrich Bonhoeffer sînt exemple de teologi care au căutat în mod intenţionat să-şi dezvolte teologia în jurul lui Hristos, considerat fie punct de plecare, fie „standardul” prin care sînt înţelese şi evaluate alte concepte teologice. în sens negativ, cristocentrismul poate duce la neglijarea aspectelor trinitariene ale credinţei creştine, prin ignorarea sau minimalizarea rolurilor pe care le au Tatăl şi Duhul.

critica de tip canonic. Abordare folosită pentru a interpreta Biblia în lumina formei sale finale, ca o colecţie de cărţi unificate teologic, şi nu prin încercarea de a înţelege cărţile din perspectiva formei şi a funcţiei lor precanonice. Doi dintre cei mai importanţi pionieri ai criticii de tip canonic, ca abordare interpretativă modernă, sînt Brevard S. Childs şi James Sanders. Vezi şi critică biblică; critică.

critica redactării. Abordare a interpretării biblice, care se concentrează asupra contribuţiilor literare şi teologice ale autorilor biblici, prin analizarea modului în care au modificat sursele, pentru a ajunge în mod creativ şi intenţionat la atingerea scopurilor urmărite.

critică (biblică, de tip canonic, a formei, a redactării). Termen folosit cu referire la orice metodă de interpretare a textelor care foloseşte cunoştinţe ştiinţifice moderne din studiul istoriei, al limbii, al culturii şi al literaturii. Mai exact, ‘critica biblică reprezintă încercarea de a interpreta Scripturile prin aflarea înţelesului originar al textului, prin analizarea contextului istoric originar în care au fost scrise, fără a folosi tradiţiile teologice ulterioare. Spre deosebire de ea, ‘critica de tip canonic constituie încercarea de a interpreta Biblia în lumina formei finale a Scripturii, considerată o colecţie de cărţi unitară teologic; aşadar, nu se are în vedere înţelegerea cărţilor prin prisma rolului şi a formei lor precanonice. Critica formei (Formgeschichte) reprezintă încercarea de a merge la sursele originare de la baza textului, aşa cum se prezentau înainte de forma lui scrisă, prin decelarea tradiţiilor orale şi a nivelurilor de material adăugat mesajului scriptural în procesul tradiţiei orale. ‘Critica redactării este încercarea de a identifica modul în care scriitorul sau editorul (ex.: autorul unei evanghelii) a folosit diferite surse în alcătuirea unei cărţi biblice, cu scopul de a înţelege contextul şi teologia autorului.

critică biblică. Metodă sau metode prin care înţelesul textului biblic este scos la lumină prin aplicarea tehnicilor folosite în interpretarea diferitelor tipuri de literatură. Printre aceste metode se numără critica textuală, ‘critica redactării, critica formei, ‘critica istorică, ‘critica genului, critica literară şi critica gramaticală.

critică istorică. Abordare, în cadrul interpretării biblice, care încearcă să înţeleagă Biblia în lumina contextelor istorice şi culturale, ca lucrare izvorîtă dintr-un context uman. Critica istorică foloseşte o gamă largă de metode, pentru a determina ce s-a întîmplat de fapt în istorie „înainte”, „dincolo de” sau „sub” text, dar nu caută un înţeles „divin” în text. Critica istorică este utilă într-o anumită măsură, dar principala obiecţie care îi poate fi adusă este că tinde să minimalizeze statutul de carte divină al Scripturii şi accentuează excesiv caracterul ei omenesc.

cunoaştere de mijloc. Teorie filozofică potrivit căreia Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele posibile şi toate adevărurile teoretice, precum şi evenimentele şi adevărurile reale. Cunoaşterea de mijloc sugerează că Dumnezeu ştie nu numai ce fac oamenii în realitate, ci şi ceea ce ar face în circumstanţe ipotetice. De exemplu, în cazul unei persoane care moare fără să audă mesajul Evangheliei, Dumnezeu ştie cum ar fi răspuns dacă l-ar fi auzit. Unii teologi trag concluzia că, pe baza acestei cunoaşteri de mijloc, Dumnezeu îi va mîntui pe cei care au rămas în afara sferei Evangheliei în această viaţă, dar care L-ar fi acceptat pe Hristos, dacă mesajul ar fi ajuns pînă la ei.

Cuvîntul lui Dumnezeu. în sens vetero-testamentar, cuvîntul lui Dumnezeu cuprinde tot ceea ce vorbeşte Dumnezeu, mai ales prin profeţi. în accepţiunea creştină, sintagma se referă în primul rînd la revelarea de Sine a lui Dumnezeu în Isus Hristos, Cuvîntul (ex.: Ioan 1:1). Expresia mai este folosită cu referire la proclamarea Evangheliei lui Hristos şi, prin extensie, la Scripturi, care mărturisesc despre adevărul lui Hristos.

cvadrilaterul wesleyan. Cele patru ‘„surse” pe care se sprijină şi se dezvoltă teologia wesleyană: Scriptură, raţiune, ‘tradiţie şi experienţă. Deşi în perioada modernă mulţi critici s-au întrebat dacă acest cvadrilater provine într-adevăr de la ‘Wesley însuşi, în general s-a căzut de acord că aceasta este propria abordare a lui Wesley.

damnare. Ca sinonim pentru judecata finală, damnarea se referă la condamnarea eternă de către Dumnezeu a celor care, din cauza păcătoşeniei lor, nu vor intra în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ci vor suferi consecinţele eterne ale separării de Dumnezeu. Scriptura arată, de asemenea, că Satana şi demonii răzvrătiţi care îl însoţesc vor fi damnaţi pentru faptele lor nelegiuite.

deconstrucţie. Termen folosit în principal în ‘hermeneutică (arta şi ştiinţa de a interpreta textele scrise sau limbajul oral), pentru a desemna procesul de analizare a unei anumite reprezentări a realităţii, cu scopul de a oteri o critică a modului în care un text „construieşte” o imagine a realităţii. Deşi deconstrucţioniştii nu sînt întotdeauna explicit negativi în practică, ei folosesc adesea deconstrucţia ca tehnică de discreditare a unui text faţă de care se situează, filozofic sau ideologic, în opoziţie. Deconstrucţia, care mai este cunoscută sub numele de poststructuralism, a apărut din şi ca reacţie faţă de ‘structuralism, curent care a căutat să analizeze structurile comune care caracterizează diverse texte sau lucrări literare.

decret. în accepţiunea generală, orice poruncă sau ordin dat de către un conducător pentru a-şi îndeplini sarcina de guvernare sau conducere. Din perspectivă teologică, decretele lui Dumnezeu sînt planurile eterne, atotcuprinzătoare, ale lui Dumnezeu cu privire la creaţie. După ‘Reformă, unii teologi ‘calvinişti s-au angajat în dispute cu privire la ordinea logică a decretelor divine eterne. Cele patru decrete discutate de regulă includ decretul de creare, decretul de îngăduire a ‘căderii in păcat, decretul de ‘alegere a celor care vor primi ‘mîntuirea şi decretul de ‘damnare a celor care nu au fost aleşi. Vezi şi sublapsarianism, infralapsarianism; supralapsarianism.

deism. Credinţa care susţine existenţa unui Dumnezeu distant, care a creat universul, iar apoi 1-a lăsat să-şi urmeze cursul propriu, conform anumitor „legi ale naturii” pe care Dumnezeu le-a integrat în structura universului. Una dintre analogiile folosite pentru a ilustra concepţia deistă este cea a unui meşter care creează un ceas mecanic, îl întoarce şi apoi îl lasă să funcţioneze neîngrădit. Deismul a devenit popular la începutul erei moderne şi a fost adoptat de unii dintre părinţii fondatori ai Statelor Unite, inclusiv de George Washington, Benjamin Franklin şi Thomas JefFerson.

demitologizare. Termen folosit de Rudolf ‘Bultmann, pentru a descrie modalitatea propusă de el în abordarea Scripturilor. Bultmann credea că omul modern nu poate să accepte vechile concepţii biblice despre lume şi viaţă, precum credinţa în demoni, cer, iad şi miracole. Prin urmare, scopul interpretării este să identifice ‘„miturile” (simbolurile) vechi din text şi să le substituie cu echivalenţi moderni (care sînt tot mituri, în accepţiunea lui Bultmann). în acest sens, demitologizarea lui Bultmann nu era îndreptată atît împotriva miturilor înseşi, cît împotriva miturilor perimate.

demon. Termen derivat de la cuvintele greceşti daimon şi daimonion. Demonii sînt făpturi spirituale create, care, alături de Satana, se află într-o stare de răzvrătire faţă de scopurile bune ale lui Dumnezeu. Aceste „spirite necurate” caută să se opună, să vatăme şi să-i înşele pe creştini şi pe necreştini deopotrivă sau să-i incite pe oameni să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi a scopurilor bune pe care El le are pentru omenire şi pentru creaţie.

denominaţiune, denominaţionalism. Structură organizaţională a mai multor congregaţii care se unesc pe baza unor considerente doctrinare, organizaţionale, etnice, geografice sau practice comune, chiar şi atunci cînd se adună în locuri diferite. Denominationalismul ca teorie susţine că Biserica se manifestă într-o diversitate de practici şi credinţe, toate sub umbrela termenului mai cuprinzător de „creştin”. Totodată, potrivit aceleiaşi teorii, nici un grup creştin luat separat nu poate pretinde că reprezintă manifestarea exclusivă a Bisericii pe pămînt. Această teorie se află în opoziţie cu ‘sectarismul (vezi sectă, sectarism), care desemnează atitudinea unui grup restrîns, care se consideră singura manifestare a Bisericii, prin excluderea tuturor celorlalte grupuri. în limba română, se foloseşte termenul confesiune în sintagme precum „de confesiune ortodoxă, catolică etc”, pentru a indica apartenenţa la una din ramurile bisericii creştine. Vezi şi confesiune, confesionalism.

depravare, depravare totală. Depravarea se referă atît la relaţia defectuoasă dintre Dumnezeu şi oameni, cît şi la coruperea naturii umane pînă la punctul în care în fiecare fiinţă omenească există o aplecare continuă spre păcat. Depravarea totală se referă la mărimea şi sfera de cuprindere a efectelor păcatului asupra tuturor oamenilor, care sînt, tară excepţie, incapabili să dobîndească ‘mîntuirea. Depravarea totală, prin urmare, nu înseamnă că oamenii sînt complet păcătoşi, ci că sînt total incapabili de a se mîntui singuri. Termenul sugerează şi că efectele *Căderii se extind asupra fiecărei dimensiuni a existenţei omeneşti, de aceea nu trebuie să ne punem încrederea în capacităţile proprii (precum raţiunea) pe care putem totuşi să le exercităm în starea noastră căzută.

determinism. Orice teorie care consideră că toate evenimentele, inclusiv comportamentul uman, sînt rezultatul necesar al unor cauze anterioare. Potrivit determinismului naturalist, toate evenimentele sînt parte dintr-un lanţ inflexibil şi inalterabil de cauze şi efecte în universul fizic. Potrivit determinismului teologic, toate evenimentele sînt cauzate în mod direct de Dumnezeu. Mulţi teologi (deşi există şi excepţii notabile) resping atit determinismul naturalist, cît şi pe cel teologic, deoarece ambele teorii par să contrazică existenţa liberei alegeri din pârlea omului, ceea ce, în concepţia lor, îl degrevează pe om de responsabilitatea morală pentru acţiunile sale.

deusabsconditus,deusrevelatus. în traducere literală, „Dumnezeul ascuns” şi, respectiv, „Dumnezeul revelat”. Expresiile, folosite iniţial de Martin Luther, vorbesc despre situaţia paradoxală a unui Dumnezeu ascuns care Se revelează pe Sine şi a unui Dumnezeu revelat care Se ascunde. Pentru Luther, Dumnezeul incognoscibil este revelat în Hristos; şi totuşi, în crucea lui Hristos, adevărata glorie a lui Dumnezeu este ascunsă faţă de înţelepciunea omenească.

deus ex machina. în latină, „zeul din maşinărie”. Deus ex machina era un procedeu dramatic, folosit în teatrul grecesc şi roman, prin care în piesă era introdus în mod neaşteptat un „zeu”, care oferea o soluţie unei probleme altfel insolvabile. în istoria teologiei, unii teologi au fost acuzaţi că au introdus un „dumnezeu al lacunelor” sau un deus ex machina, ca soluţie la probleme teologice, filozofice sau ştiinţifice pentru care ar fi fost posibile soluţii mai „raţionale” sau mai „naturale”. De exemplu, unii critici sugerează că doctrina creştină despre Dumnezeu Creatorul este un deus ex machina, deoarece aceasta consideră că Dumnezeu este sursa ultimă a universului, în loc să explice originea universului printr-o teorie mai „naturală” sau „ştiinţifică”. Vezi şi briciul lui Occam.

diacon, diaconiţă. Termeni derivaţi din grecescul diakoneo („a sluji”). în Biserica Primară, diaconii şi diaconiţele erau numiţi ca slujitori ai poporului lui Dumnezeu. Rolul lor iniţial, aşa cum îl desprindem din Fapte 6, pare să fi fost grija pentru creştinii aflaţi în nevoie, dîndu-le apostolilor posibilitatea să slujească din Cuvînt şi să se consacre rugăciunii. Apostolul Pavel arată mai tîrziu că diaconii şi diaconiţele trebuie să dea dovadă de înalte standarde morale, chiar şi atunci cînd îndeplinesc slujbe practice sau modeste.

diaspora. Termen grecesc care însemna iniţial „cei răspîndiţi sau risipiţi”. Cuvîntul era folosit pentru evreii sau comunităţile de evrei risipiţi printre neamuri. în NT, termenul este folosit şi pentru creştinii risipiţi în lume, adică într-un context care nu reprezenta adevărata lor „casă” (vezi î Pet. m).

dihotomie, dihotomist. în sens literal, o dihotomie reprezintă o divizare a lucrurilor în două categorii care se exclud reciproc. Deşi în teologie dihotomia este folosită în mai multe feluri (precum distincţia dintre Dumnezeu şi oameni, dintre timp şi eternitate), adesea se referă la teoria care spune că oamenii sînt alcătuiţi din două elemente distincte: trup şi suflet. Cu referire la teoria a ceea ce constituie realitatea (“metafizica), teologii dihotomişti afirmă că realitatea este divizată în două lumi: cea materială (care este concretă, fizică) şi cea imaterială (care este spirituală şi abstractă).

dispensaţionalism. Sistem teologic popularizat mai ales în America de Nord, în sec. XX, în principal ca urmare a influenţei exercitate de Biblia cu referinţe Scofield. Dispensaţionalismul propus de Scofield sugera că Dumnezeu lucrează cu oamenii în moduri distincte (dispensaţii) pe parcursul istoriei; că El are un plan distinct pentru Israel, diferit de planul pentru Biserică; că Biblia, mai ales profeţia predictivă, trebuie să fie interpretată în mod literal; că Biserica va fi *răpită în mod tainic de pe pămînt, cu şapte ani înainte de A Doua Venire a lui Hristos; şi că Hristos va domni cu Israel în timpul unei perioade literale de o mie de ani. Dispensaţionalismul contemporan sau progresiv rămîne pe deplin “premilenist, dar respinge distincţia *ontologică dintre Israel şi Biserică, potrivit căreia ar fi vorba de două popoare ale lui Dumnezeu, considerînd că cele două grupuri constituie două întruchipări mîntuitor-istorice ale aceluiaşi popor.

docetism. în Biserica Primară, învăţătura că Isus era Dumnezeu pe deplin, dar a părut a fi uman (de la verbul grecesc dokeo, „a părea”). Teologii docetişti accentuau diferenţa calitativă dintre Dumnezeu şi oameni şi, prin urmare, minimalizau elementele umane din viaţa lui Isus, în favoarea celor care indicau dumnezeirea Sa. Biserica Primară a respins docetismul, considerîndu-1 o interpretare eretică a învăţăturii biblice despre Isus.

doctrină. Formulare teologică prin care se încearcă elaborarea unei afirmaţii succinte a învăţăturii Scripturii cu privire la un anumit subiect teologic. în mod ideal, doctrina se formează prin încercarea de a respecta fidel învăţătura Scripturii, acordînd atenţie tradiţiilor Bisericii şi tiparelor de gîndire ale vremii. Astfel, doctrina este formulată în aşa fel, încît oamenii contemporani să poată înţelege învăţătura Scripturilor din vechime.

dogmă, dogmatică. în cercurile ‘protestante, *dogma este cvasisinonimă cu “doctrina, fiind deci o învăţătură teologică, în cercurile romano-catolicismului şi ale ortodoxiei răsăritene, dogmele sînt învăţături ale Bisericii, acceptate oficial, şi nu constituie simple teorii ale unor teologi individuali. Termenul dogmatică se referă, în general, la demersul bisericesc de rezumare şi sistematizare a învăţăturii Scripturii şi a tradiţiei într-un întreg coerent, în funcţie de anumite categorii teologice (precum “antropologie, “cristologie, *soteriologie) folosite în mod tradiţional de-a lungul istoriei Bisericii.

donatism. în sec. IV şi V d.Hr., în urma învăţăturii lui Donatus, a apărut o mişcare care a vrut să separe biserica „pură” de biserica „apostată” sau „căzută”. Donatiştii s-au opus cu îndîrjire implicării creştinilor în armată, deoarece armata era considerată instrument al unui stat rău. Donatişii îi îndemnau pe creştini să se boteze din nou, dacă fuseseră botezaţi de un episcop care colaborase cu împăratul păgîn. *Augustin a demontat, în cele din urmă, argumentele donatiste.

dragoste. în tradiţia creştină, dragostea (mai ales agape) este o expresie a naturii esenţiale a lui Dumnezeu, caracterizarea perfectă a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni, precum şi virtutea supranaturală sau caracterul lui Dumnezeu, reflectată în comunitatea creştină în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, sub influenţa Duhului Sfînt care locuieşte în inima credinciosului. Din această legătură între dragoste şi caracterul lui Dumnezeu reiese importanţa acordată dragostei, în creştinism, ca trăsătură fundamentală a uceniciei creştine şi, prin extensie, a “eticii creştine. Mulţi gînditori creştini consideră că “esenţa dragostei este jertfirea necondiţionată pentru alţii.

dreptate (neprihănire, îndreptăţire). Atribut al fiinţei lui Dumnezeu, al caracterului just şi drept al lui Dumnezeu, al acţiunilor şi al judecăţilor Sale. Dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu, înţeleasă în contextul legămintelor, include (i) judecata dreaptă a lui Dumnezeu, atît cu privire la oamenii lui Dumnezeu, cit şi la cei care îi oprimă, şi (2) “mîntuirea şi mila lui Dumnezeu revărsate asupra celor cărora Dumnezeu, garantul legămîntului, le-a promis credincioşie. Neprihănirea şi mîntuirea sînt dăruite tuturor celor care cred în moartea şi învierea lui Isus Hristos. Prin extensie, dreptatea (neprihănirea) denotă stilul de viaţă care ar trebui să-i caracterizeze pe ucenicii lui Isus. Credincioşii trebuie să-L „imite” pe Dumnezeu şi să devină drepţi/neprihăniţi în viaţă, după cum şi Dumnezeu este drept/neprihănit.

dualism. în sens larg, orice sistem de gîndire care susţine că natura unui lucru este compusă din două realităţi, substanţe sau principii distincte. Descriind natura realităţii, dualiştii pleacă de la premisa distincţiei dintre fizic şi spiritual (vezi Augustin) sau dintre vizibil şi invizibil (vezi platonism), în descrierea trupului, dualiştii (precum Rene Descartes) fac adesea distincţie între trup şi suflet sau între materie şi minte. Alţi dualişti pornesc de la premisa că există două realităţi opuse, precum binele şi răul (ca în “gnosticism sau ‘maniheism).

Duh, duh. Termenul duh (care în limbile biblice mai înseamnă „vînt” şi „suflare”) se referă la viaţa însăşi, la principiul vieţii şi, mai presus de toate, la Dumnezeu ca sursă şi dătător de viaţă. Duhul Stînt este a treia persoană a Dumnezeului triunic şi, ca atare, este Dătătorul de Viaţă.

Duns Scotus, scotism (c. 1266-1308). Călugăr franciscan, filozof şi teolog medieval care, în general, s-a opus învăţăturii lui Toma “d’Aquino. Potrivit lui Scotus, credinţa este mai mult o chestiune de exercitare a voinţei decît a raţiunii. Ca urmare, Scotus a susţinut că, atunci cînd concluziile filozofiei (raţiunii) intră în conflict cu concluziile teologiei (credinţei), trebuie acceptate concluziile credinţei.

ebionism. învăţătura unor secte iudeo-creştine timpurii, care puneau accent pe un stil de viaţă “ascetic sau pauper (de la ebraicul ‘ebonim, „săraci”). Ebionţii respingeau epistolele pauline, se concentrau asupra faptelor bune, potrivit cărţii lui Iacov, considerau că viaţa creştină constă în urmarea strictă a unui cod moral şi considerau că Isus a fost uns de Dumnezeu la botez, datorită faptului că a respectat în mod desăvîrşit legea mozaică. Deşi ebionismul nu a fost condamnat oficial de biserică, el nu s-a bucurat niciodată de o largă acceptare.

echivoc. în semantică (studiu al înţelesurilor cuvintelor), termenul este folosit pentru a identifica acele cuvinte care au mai mult de un singur înţeles posibil, spre deosebire de cuvintele “univoce, care au un singur înţeles posibil. în teologie, un termen este considerat echivoc, dacă înseamnă ceva atunci cînd este folosit cu referire la Dumnezeu şi altceva atunci cînd se referă la oameni sau la un obiect din creaţie.

ecleziologie. Domeniu de studiu teologic, care se ocupă cu înţelegerea ideii de biserică (de la grecescul ekklesia_y „biserică”). Ecleziologia caută să analizeze natura şi funcţia bisericii. De asemenea, investighează probleme precum misiunea, lucrarea şi structura bisericii, ca şi rolul ei în planul general al lui Dumnezeu.

economia (iconomia) divină. Vezi oikonomia.

ecumenism, mişcarea ecumenică. De la grecescul oikumene, „întregul pămînt locuit”. Ecumenismul reprezintă încercarea de a căuta unitatea şi cooperarea la nivel mondial între toate bisericile care-L mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn. Ecumenismul recunoaşte efectul nefericit pe care l-au avut numeroasele schisme din istoria Bisericii, cele mai proeminente fiind diviziunile dintre biserica apuseană şi cea răsăriteană, în 1054, şi dintre protestanţi şi romano- catolici, în timpul Reformei din sec. XVI. La începutul sec. XX, diferite conferinţe misionare internaţionale au analizat nevoia de unitate creştină, în vederea împlinirii misiunii de evanghelizare a lumii. Acestea au dat naştere mişcării ecumenice moderne. Din perspectivă pozitivă, mişcarea ecumenică a reafirmat nevoia ca toate ramurile creştinismului să-şi analizeze rădăcinile comune şi să caute unitatea acolo unde este posibil. Din perspectivă negativă, mişcarea ecumenică s-a concentrat asupra ideologiei politice; în consecinţă, unele segmente ale bisericii creştine au ezitat să se alăture dialogului ecumenic.

Edwards, Jonathan (1703-1758). Unul dintre cei mai mari teologi şi pastori americani, Edwards a slujit ca pastor congregaţionalist în Massachusetts şi a avut legături strînse cu întîia Mare Trezire. Edwards este cunoscut pentru eforturile sale de a da o explicaţie teologică acestei mişcării şi pentru redefinirea “calvinismului în America sec. XVIII.

eficacitate, eficace. Termen care descrie capacitatea unui lucru de a împlini scopul pentru care a fost făcut sau dat. Termenul este folosit, de regulă, cu referire la scopurile şi* harul lui Dumnezeu. Ca atare, harul lui Dumnezeu este eficace în măsura în care poate să realizeze *mîntuirea celor spre care este îndreptat. Astfel, harul eficace este singurul har capabil să realizeze mîntuirea omului şi poate fi oferit numai de Dumnezeu.

elemente. Se referă la simbolurile fizice folosite în *rînduielile sau *sacramentele Bisericii, în speţă *Cina Domnului. Prin urmare, „elementele” Cinei Domnului sau ale “euharistiei sînt pîinea şi vinul. De-a lungul secolelor, teologii au încercat să stabilească dacă şi în ce fel este prezent Hristos în elemente — în mod fizic sau spiritual? Această controversă a fost generată mai ales de examinarea cuvintelor lui Hristos în cadrul ultimei cine: „Acesta este trupul meu” (Luca 22:19; vezi 1 Cor. 11:24). Vezi şi consubstanţiere; transsubstanţiere.

emanaţie. Termen care înseamnă, în sens literal, „curgere din”. Termenul a fost folosit de filozofii antici greci, care considerau creaţia o revărsare a plinătăţii lui Dumnezeu, şi nu ceva creat de Dumnezeu din nimic (ex nihilo). Ideea creaţiei ca emanaţie a lui Dumnezeu a fost folosită de cîţiva filozofi şi teologi medievali, pentru a sugera că ordinea creaţiei este, în cel mai autentic sens, o ierarhie care începe cu Dumnezeu, continuă cu lumea spirituală a îngerilor, lumea materială a oamenilor, regnul animal şi se încheie cu lumea obiectelor fizice. Vezi şi creatio ex nihilo.

empirism. Curent filozofic care susţine că omul dobîndeşte cunoaşterea fie prin intermediul experienţei interioare (gînduri, emoţii etc), fie prin intermediul experienţei exterioare (văz, miros, pipăit, auz şi gust). Empirismul este asociat cu filozofi precum Francis Bacon şi John Locke, dar cea mai pură formă de empirism o constituie gîndirea lui David Hume. Hume a dus empirismul la extrem, afirmînd că omul nu poate şti cu adevărat dacă lucrurile externe (obiectele) există, deoarece tot ceea ce se poate cunoaşte în mod sigur este experienţa sa cu acele lucruri. empirism logic. Vezi pozitivism.

episcopat, episcopal. Formă de organizare bisericească, în care supravegherea bisericii este încredinţată în principal episcopilor, în timp ce prezbiterii, ‘diaconii sau preoţii slujesc, de regulă, în cadrul congregaţiilor locale. Conducerea episcopală este ierarhică, avînd un colegiu al episcopilor sau un episcop principal, ca autoritate superioară. Bisericile romano-catolice, ‘ortodoxe răsăritene şi ‘anglicane reprezintă principalele forme de conducere episcopală. Episcopul superior al Bisericii Romano-Catolice este papa de la Roma; al Bisericii Ortodoxe răsăritene este patriarhul de la Constantinopol, iar al Bisericii Anglicane, colegiul episcopilor în frunte cu arhiepiscopul de Canterbury.

epistemologie. Cercetare filozofică asupra naturii, a surselor, a limitelor şi a metodelor cunoaşterii. în filozofia apuseană, epistemologia a urmat două căi principale: raţionalismul (cunoaşterea se dobîndeşte prin folosirea de către minte a raţiunii şi a logicii) şi ’empirismul (cunoaşterea se dobîndeşte prin acumularea de informaţii provenind de la simţurile interne şi externe).

epoca patristică. De la grecescul pater („tată”). Epoca patristică se referă la primele cîteva secole ale bisericii, de după scrierea NT, sau la Părinţii bisericii şi la scriitorii din acea perioadă (în general 100-750). Epoca patristică a început după moartea apostolilor şi a fost urmată de Evul Mediu. Printre autorii patristici importanţi, se numără spirite luminate, precum *Irineu, “Origen, *Tertullian, *Părinţii capadocieni şi *Augustin.

Erasmus, Desiderius (c. 1466-1536). Figură majoră din perioada Reformei, Erasmus, “umanist creştin, a căutat să introducă unele reforme în biserică, prin întoarcerea la studiul cărturăresc al Scripturii şi al textelor greceşti şi latine din tradiţia clasică. Una dintre contribuţiile majore ale lui Erasmus a fost editarea unui NT grec. Erasmus a oferit instrumentele pe care reformatori precum Luther şi Calvin le-au folosit în efortul lor de a interpreta NT pe baza textului grecesc şi în activitatea lor teologică.

erezie. Orice învăţătură respinsă de comunitatea creştină şi considerată contrară Scripturii, deci şi doctrinei “ortodoxe. Cele mai multe învăţături declarate eretice au de-a face cu natura lui Dumnezeu sau cu persoana lui Isus Hristos. Termenul erezie nu este folosit, în general, pentru a caracteriza credinţele necreştine. Aceasta înseamnă că sistemele de credinţă precum “ateismul sau “agnosticismul sau religiile necreştine, precum budismul sau islamul, nu sînt, în sens tehnic, erezii. Termenul erezie este folosit îndeobşte pentru a desemna orice credinţă care se pretinde a fi creştină şi biblică, dar care a fost respinsă de Biserică şi considerată pseudocreştină sau antiscripturală.

escaton, escatologie (consistentă [integrală], realizată, inaugurată). Termenul eschaton (derivat al adjectivului grecesc eschatos — „ultim”, „final”) se referă la apogeul final sau sfîrşitul istoriei, cînd Hristos Se va întoarce pentru a stabili împărăţia Sa eternă de neprihănire şi dreptate printre toate naţiunile. Prin urmare, escatologia reprezintă studiul teologic care încearcă să înţeleagă direcţia sau scopul suprem al istoriei, în progresul ei spre viitor, atît din perspectivă individuală (Ce se întîmplă cînd o persoană moare?), cît şi din perspectivă colectivă (încotro se îndreaptă istoria şi cum se va sfîrşi?). în sec. XX, s-au dezvoltat cel puţin trei forme principale de escatologie. Escatologia consistentă, sau integrală, este concepţia că învăţătura lui Isus şi a apostolilor a fost preocupată integral să proclame sfîrşitul iminent al istoriei. Escatologia realizată consideră că prima venire a lui Hristos este prezenţa deplină a împărăţiei lui Dumnezeu. Escatologia inaugurată consideră că prima venire a lui Hristos reprezintă începutul împărăţiei în prezent şi recunoaşte că împlinirea sau consumarea împărăţiei lui Dumnezeu urmează să aibă loc în viitor.

esenţă, essentia. Esenţa, care derivă de la verbul latin esse, „a fi”, este natura fundamentală a unui lucru fără de care acel lucru nu ar fi ceea ce este. Esenţa, prin urmare, este nucleul a ceea ce face ca ceva să fie ceea ce este, şi nu altceva. Termenul latin essentia a devenit important cu referire la natura lui Dumnezeu, mai ales în discuţia despre “Trinitate, în cadrul căreia fiecare persoană — Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt — este părtaşă aceleiaşi essentia.

estetică. Domeniu al filozofiei care încearcă să definească formal natura frumosului şi să stabilească criteriile sau standardele conform cărora ceva poate fi considerat frumos. în teologia creştină, se consideră, de regulă, că frumosul reprezintă tot ceea ce reflectă în vreun fel caracterul şi natura lui Dumnezeu. Vezi şi etică.

eterna generare a Fiului. Expresie folosită pentru a descrie relaţia care există între prima şi a doua persoană din “Trinitate. Despre Dumnezeu Tatăl se spune că îl generează pe Fiul în mod etern. Cu alte cuvinte, identitatea Fiului ca Fiu este definită în mod etern de relaţia Sa cu Tatăl. în mod similar, Tatăl este în mod etern Tată prin relaţia Sa cu Fiul. „Generarea” Fiului nu trebuie confundată cu ideea de concepţie fizică sau naştere, prin care un tată uman concepe un fiu care nu exista înainte. Prin urmare, eterna generare a Fiului nu se referă la originea Fiului, ci caută să definească relaţia Fiului cu Tatăl.

eternitate, eternalitate. în sens absolut, eternitatea constituie tărîmul în care nu există început şi nici sfîrşit. Ca termen înrudit cu ideea de timp, eternitatea reprezintă ceea ce se află dincolo de timp şi nu este constrîns de timp. Eternalitatea, sau caracterul etern, prin urmare, este caracteristica sau atributul asociat numai cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu are moment de început sau de sfîrşit. Caracterul etern se aplică numai lui Dumnezeu şi din altă perspectivă: numai Dumnezeu este necauzat.

etică. Domeniu al cercetării filozofice şi teologice despre ceea ce constituie binele şi răul, adică moralitatea, ca şi despre ceea ce este viaţa corectă. Etica încearcă să ofere răspunsuri, principii şi chiar un sistem orientativ, în căutarea unei vieţi corecte sau în vederea unor acţiuni corecte în situaţii de viaţă generale sau particulare. în sens larg, sistemele etice sînt fie deontologice (cînd caută să influenţeze comportamentul, prin stabilirea sau descoperirea a ceea ce este bun sau rău în mod intrinsec) sau teleologice (cînd caută să influenţeze comportamentul, printr-o înţelegere a rezultatelor sau a scopurilor pe care le au deciziile şi comportamentul etic).

euharistie. Derivat al grecescului eucharisto („a mulţumi”). Termenul a fost folosit în tradiţia creştină cu referire la unul dintre riturile centrale ale Bisericii, şi anume comemorarea permanentă a ultimei cine pe care au avut-o Isus şi ucenicii înainte de răstignirea Sa sau comemorarea răstignirii înseşi. Aşadar, euharistia este o sărbătoare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu pentru lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Termenul euharistie (sau mesă) a fost, în general, folosit în tradiţiile romano-catolică şi anglicană, în timp ce tradiţiile protestante preferă să vorbească despre această sărbătoare folosind denumirea de *Cina Domnului, “comuniune sau „frîngerea pîinii”.

evanghelic, Mişcarea Evanghelică, Mişcarea Neoevanghelică. Set de termeni derivaţi de la grecescul euangelion, „veste bună”. în sens general, evanghelic desemnează preocuparea pentru nucleul esenţial al mesajului creştin, potrivit căruia ‘mîntuirea vine prin persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. în sens restrîns, sintagma Mişcarea Evanghelică a fost folosită pentru mişcarea transdenominaţională şi internaţională care accentuează nevoia omului de a experimenta ‘convertirea personală, prin credinţa în Hristos şi în lucrarea Sa pe cruce, necesitatea unui angajament faţă de autoritatea Scripturii, considerată călăuză infailibilă pentru credinţa şi practica creştină. Mişcarea Neoevanghelică reprezintă denumirea dată mai ales unui curent apărut printre creştinii nord-americani, în anii ’40. Iniţial, neoevanghelicii au fost interesaţi nu numai de proclamarea dimensiunii personale a Evangheliei, ci şi a celei sociale — nevoia de a le face dreptate celor oprimaţi social, de a oferi sprijin şi ajutor celor care suferă.

Evanghelii sinoptice, problema sinoptică. Evangheliile sinoptice sînt Matei, Marcu şi Luca, deoarece prezintă multe asemănări, spre deosebire de Evanghelia după Ioan, care oferă o imagine destul de diferită (dar complementară) a lui Isus. Problema sinoptică se ocupă de relaţia şi interdependenţa literară dintre cele trei evanghelii datorate materialului lor comun şi a frecventelor similarităţi textuale.

evanghelizare postmortem. Credinţa că mesajul Evangheliei este accesibil şi pentru cei care au murit fără a auzi Vestea Bună în această viaţă. Aceste persoane sînt mîntuite sau condamnate, pe baza răspunsului lor faţă de Evanghelie.

evidenţialism. Metodă de apărare a credinţei creştine (‘apologetică), potrivit căreia datele din istorie şi experienţă (faptele) pot demonstra caracterul rezonabil al afirmaţiilor creştine şi, prin urmare, pot pregăti o persoană pentru credinţa în Hristos, îndepărtînd eventualele obstacole din calea credinţei. Astfel, evidenţialismul încearcă să ofere cît mai multe „dovezi” care să vină în sprijinul elementelor cruciale ale credinţei creştine, precum învierea lui Hristos şi acurateţea istorică a relatărilor biblice. evoluţionism teist. Concepţie despre dezvoltarea vieţii pe pămînt, care încearcă să coreleze interpretarea Genesei cu teoria ştiinţifică a evoluţiei organice, prin adoptarea unei abordări neliterale a relatării despre Creaţie, dar susţinînd deplina ei veridicitate, în calitate de Cuvînt al lui Dumnezeu. Evoluţia teistă susţine că, deşi speciile au apărut în urma procesului de evoluţie, Dumnezeu a coordonat dezvoltarea vieţii. Aşadar, evoluţia a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-Şi realiza scopul divin de creare a vieţii pe această planeta. Evoluţioniştii teişti susţin, de regulă, doctrina creştină clasică despre creaţie, păcatul originar, depravarea omului şi nevoia lui de răscumpărare.

ex opere operato, ex opere operantis. Două expresii latine, folosite mai ales în dezbaterea despre eficacitatea ‘sacramentelor. Ex opere operato înseamnă „din lucrarea făcută” şi sugerează că un sacrament este eficace în împlinirea scopului său. Eficacitatea nu depinde de credinţa celui care primeşte harul prezent în act. în plus, conceptul sugerează că sacramentul este eficace şi atunci cînd este administrat de o persoană păcătoasă sau de o persoană care nu este ‘ordinată de biserică. Ex opere operantis înseamnă literal „din lucrarea celui care face lucrarea” şi sugerează că sacramentul este eficace numai dacă este administrat corect de un preot sau slujitor ordinat de biserică, potrivit uzanţelor.

exclusivism. Orice teorie care susţine că la ‘mîntuire se ajunge doar prin Isus Hristos, excluzînd toate celelalte religii sau credinţe. Exclusivismul susţine, în general, şi că o persoană trebuie să creadă în Hristos şi să-L ‘mărturisească în mod explicit, pentru a avea mîntuire. Drept urmare, exclusiviştii tind să respingă posibilitatea mîntuirii pentru cei care nu au auzit niciodată Evanghelia lui Isus Hristos. Vezi şi inclusivism.

exegeză, eisegeză. în sens literal, „a extrage înţeles din” sau „a introduce înţeles în” text. Exegeza constituie procesul prin care se încearcă să se înţeleagă ce înseamnă sau ce comunică un text în sine. Termenul eisegeză este folosit în general în sens peiorativ, pentru a desemna practica de a impune unui text un înţeles preconceput sau străin acestuia, chiar dacă acel înţeles nu ar fi putut exista în text la momentul scrierii.

exemplarism. Credinţa că viaţa şi lucrarea lui Isus reprezintă, în principal, un exemplu care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască drept înaintea lui Dumnezeu, şi nu un mijloc de a împlini ceea ce oamenii nu pot realiza pe cont propriu. Exemplarismul şi-a atras mulţi adversari, deoarece această teorie susţine că oamenii, aflaţi în starea lor de păcat, au capacitatea de a se conforma caracterului şi vieţii lui Isus.

existenţialism. Sistem filozofic care încearcă să definească ce înseamnă a fi om în termenii existenţei (Cum trăieşte omul?) şi nu în termenii ‘„esenţei” (Ce este omul?). Existenţialiştii consideră, în general, că nu există o esenţă comună întregii omeniri şi că oamenii se definesc prin propriile lor acte şi decizii libere. în consecinţă, existenţialiştii tind să eleveze libertatea personală şi accentuează nu atît nevoia de „a găsi” sensul vieţii, cît de „a-i conferi” sens.

expiere. Credinţa că păcatul este anulat prin acoperire. Pentru creştini, expierea sugerează că moartea lui Hristos acoperă păcatele noastre. Cercetătorii biblici încearcă să stabilească dacă termenii greceşti care derivă de la hilaskomai ar trebui să fie traduşi prin *„propiţiere”, care denotă îndepărtarea mîniei divine, sau ca „expiere”, care denotă ideea de acoperire a păcatelor sau de anulare a unei datorii. Hilaskomai este tradus uneori şi prin sintagma „capacul ispăşirii” sau „scaunul îndurării”.

extra nos. în traducere literală, din latină, „în afara noastră”. Expresia este adesea folosită cu referire la locul sau sursa ‘mîntuirii, considerată a fi cu totul în afara fiinţei umane. Cu alte cuvinte, faptul că mîntuirea este extra nos înseamnă că ea nu are loc pe baza a ceva inerent omului, fie el act de voinţă sau gîndire. Astfel, mîntuirea extra nos afirmă că mîntuirea este în totalitate un act al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu, în mod liber şi suveran, revarsă mîntuirea asupra unei persoane.

feminism. Orice mişcare sau curent care încearcă să accentueze sau să recupereze perspectivele feminine asupra realităţii şi ale lumii. în teologie şi în studiile biblice, feminismul în sens larg a căutat să arate atît caracteristicile feminine ale lui Dumnezeu, cît şi modul în care Scriptura a fost adesea interpretată prin prisma unor presupoziţii şi concepte tendenţioase masculine. în formele ei cele mai radicale, feminismul teologic susţine că adresarea către Dumnezeu ar trebui să se realizeze prin titluri feminine (precum Zeiţă sau Mamă) şi că multe părţi ale Bibliei, mai ales VT, sînt, în cel mai bun caz, patriarhale (şi, prin urmare, irelevante) sau, în cel mai rău caz, antifeminine (şi, prin urmare, opresive faţă de femei). în formele moderate, feminismul caută să introducă limbaje şi perspective feminine în reflecţia teologică despre Dumnezeu, fără a abandona însă titlurile tradiţionale de Tată, Fiu şi Duh, cu referire la ‘Trinitate.

fenomenologie. Mişcare filozofică din sec. XX, asociată cu Edmund Husserl şi discipolii săi. Fenomenologia s-a concentrat iniţial asupra ‘epistemologiei, adică asupra modului în care dobîndim cunoaşterea ‘esenţelor sau a trăsăturilor esenţiale ale lumii (proprietăţile abstracte ale acesteia) pe baza percepţiilor noastre despre realităţile concrete (ipostaze particulare ale acelor proprietăţi). Fenomenologii şi-au îndreptat apoi atenţia către esenţa actelor umane mentale. în consecinţă, fenomenologia a ajuns să fie asociată cu studiul dezvoltării conştiinţei umane sau a conştiinţei de sine.

fideism. Concepţia că problemele referitoare la adevărul religios şi teologic trebuie acceptate prin credinţă, dincolo de exercitarea raţiunii. în formă extremă, fideismul consideră că folosirea raţiunii este înşelătoare. Fideiştii moderaţi consideră că raţiunea este nu atît înşelătoare, cît realmente incapabilă să conducă la adevăruri despre natura lui Dumnezeu şi despre “mîntuire.

fides qua creditor, fides quae creditor. în sens literal, „credinţa prin care se crede” şi respectiv „credinţa care este crezută”. Sintagmele se referă la două aspecte ale credinţei creştine: cel intern şi cel extern. Fides qua creditur este mijlocul prin care se primeşte revelaţia de Sine a lui Dumnezeu (adică exercitarea încrederii în Dumnezeu, ca atitudine internă), în timp ce fides quae creditur este conţinutul sau componenţa a ceea ce este revelat de Dumnezeu (adică acceptarea intelectuală a anumitor afirmaţii despre Dumnezeu). Fides qua creditur se referă la problema modului în care cineva crede în Dumnezeu; fides quae creditur se referă la ce crede cineva despre Dumnezeu.

fides quaerens intellectum. în sens literal, „credinţa în căutarea înţelegerii”. Expresia îşi are originea la *Anselm, în al său Pwslogion, şi a fost folosită pentru a ilustra relaţia dintre credinţa religioasă şi raţiune. Pentru Anselm, problemele de religie şi teologie pot fi înţelese numai dacă sînt mai întîi crezute, iar apoi se trece la o înţelegere intelectuală a lor. Cu alte cuvinte, credinţa precedă raţiunea nu numai cronologic, ci şi logic.

fiducia. în traducere literală, „încredere”. în latină, fiducia se referă la natura esenţială a credinţei (latină^des); exercitarea “credinţei presupune realizarea unui angajament de încredere. Deşi sînt termeni apropiaţi,^c/uc/a se deosebeşte de *assensus, care se referă la acceptarea intelectuală a anumitor propoziţii sau adevăruri. Credinţa biblică afirmă că sînt importante atît fiducia, cît şi assensus. Vezi şi notitia.

filioque. Termen latin care înseamnă, în mod literal, „şi de la Fiul”. Sintagma filioque a devenit semnificativă, pentru că a fost adăugată definirii Duhului Sfînt în ‘Crezul de la Niceea-Constantinopol (381 d.Hr.) de către bisericile apusene (latine). Iniţial, Crezul afirma că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl, dar adăugarea expresiei filioque sugerează că Duhul Stînt purcede atît de la Tatăl, cît „şi de la Fiul”. Adăugarea expresiei filioque fără acordul bisericilor răsăritene a dat naştere unei aprige controverse şi a devenit un factor major în schisma rezultată, între bisericile răsăriteană şi apuseană din 1054 d.Hr.

filozofia analitică. Mişcare filozofică de la începutul sec. XX, care a căutat să înţeleagă modul în care o propoziţie „înseamnă” ceva. Primii filozofi analitici (ex.: A.J.Ayer) au afirmat că propoziţiile au sens numai dacă pot fi verificate sau falsificate în vreun fel, cel puţin la nivel teoretic. Acest lucru sugerează că afirmaţiile religioase, etice şi poetice sînt lipsite de sens, deoarece nu pot fi verificate sau falsificate. Vezi şi pozitivism logic.

filozofie transcendentală, teologie transcendentală. Filozofie potrivit căreia transcendentul constituie realitatea funda- mentală. Filozofia transcendentală caută să identifice precondiţiile pentru cunoaşterea şi experienţa umană şi susţine incognoscibilitatea totală a realităţii ultime. Teologia transcendentală susţine că oamenii sînt transcendenţi (spirit şi materie) datorită faptului că sînt orientaţi către orizontul infinit, misterios al fiinţei (Dumnezeu) şi pot să se deschidă pentru a primi revelaţia divină.

formula calcedoniană. Concluzia teologică a conciliului ecumenic ţinut la Calcedon (451 d.Hr.), care a încercat să lămurească relaţia dintre natura umană a lui Hristos şi natura Sa divină. Biserica a acceptat formula calcedoniană ca declaraţie ortodoxă despre persoana lui Hristos. Această formulă mărturiseşte pe „unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, singurul născut din Tatăl, cunoscut în două naturi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea naturilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii [naturii umane şi a celei divine]”.

fundamentalism, disputa fundamentalism-modernism. Mişcare din America de Nord, de la începutul sec. XX, care a încercat să menţină o adeziune fermă faţă de anumite „fundamente” ale credinţei creştine. Fundamentalismul a fost o reacţie directă faţă de influenţa crescîndă a formelor ‘„liberale” sau “„moderniste” de creştinism, din ce în ce mai populare în seminarele şi bisericile protestante americane. Disputa fundamentalism-modernism i-a opus pe modernişti, care de regulă respingeau elementele supranaturale ale mărturiei biblice, fundamentaliştilor, care accentuau istoricitatea eveni- mentelor miraculoase relatate în Scriptură, inclusiv a *naşterii din fecioară şi a învierii, şi credinţa în A Doua Venire a lui Hristos.

fundaţionalism. Termen care desemnează orice teorie a cunoaşterii care caută un punct de pornire sau „o fundaţie” pe care să dezvolte cunoaşterea. Această fundaţie poate lua forma unei propoziţii sau set de propoziţii irefutabile, pe baza cărora poate fi construită cunoaşterea, prin folosirea unor raţionamente logice întemeiate pe primele propoziţii. Din punct de vedere istoric, se consideră că Rene Descartes este unul dintre cei mai mari filozofi fundaţionalişti. Descartes îşi începe întregul sistem de cunoaştere cu faimoasele cuvinte cogito ergo sum („gîndesc, deci exist”). Alternativ, unii fundaţionalişti (ex.: Friedrich “Schleiermacher) au încercat să întemeieze cunoaşterea pe experienţe umane presupus universale.

gen literar, specie literară. Termeni care se referă la diferite tipuri de literatură. în interpretarea textelor, mai ales a Bibliei, cei mai mulţi exegeţi consideră că identificarea genului textului supus interpretării este crucială şi că textul trebuie înţeles în lumina convenţiilor comune tipice acelui gen la momentul scrierii ei. Astfel, poezia nu trebuie să fie interpretată în acelaşi fel ca naraţiunea istorică, nici profeţia ca o epistolă (scrisoare).

glorie (slavă). Termen biblic folosit pentru a face referire la manifestarea măreaţă şi inaccesibilă a prezenţei imediate a lui Dumnezeu. Conceptul biblic de glorie are conotaţii de frumuseţe şi maiestate inefabile. în acelaşi timp, sugerează o „sfinţenie” pură şi terifiantă, care confruntă păcătoşenia oamenilor. Potrivit NT, Hristos este gloria lui Dumnezeu, ascunsă însă, cel puţin în parte, vederii oamenilor, exceptîndu-i pe cei care manifestă credinţă în Hristos. Gloria lui Hristos este îndeosebi o consecinţă a ‘învierii Lui din morţi şi a ‘înălţării Lui la dreapta Tatălui.

glorificare. Stadiul final al procesului *mîntuirii, şi anume “învierea trupului la A Doua Venirea a lui Hristos şi intrarea în ‘împărăţia eternă a lui Dumnezeu. La glorificare, credincioşii ajung să fie pe deplin conform imaginii şi chipului Hristosului glorificat şi sînt eliberaţi de cusururile fizice şi spirituale. în urma glorificării, credincioşii nu vor mai cunoaşte niciodată degenerarea trupească, moartea sau boala şi nu se vor mai lupta niciodată cu păcatul.

giosolalie. Cuvînt compus din doi termeni greceşti, care înseamnă „a vorbi în limbi” (de la Med, „a vorbi” şi glossa, „limbă”). Glosolalia, abilitatea supranaturală de a vorbi în limbi neînvăţate, este consemnată iniţial în Scriptură ca eveniment din Ziua Cincizecimii (Fapte 2). Ulterior, apostolul Pavel spune despre ea că este un dar special, acordat de Duhul unor creştini, şi că practicarea lui trebuie să edifice biserica. De-a lungul istoriei Bisericii, a existat o dezbatere continuă în jurul întrebării dacă glosolalia autentică a încetat după era apostolică sau dacă este un dar legitim, care trebuie practicat şi astăzi.

gnosticism. Curent religios grecesc, timpuriu, de largă răspîndire, ale cărui influenţe s-au simţit cu precădere în biserica sec. II. Mulţi interpreţi biblici consideră că anumite documente ale NT (precum 1 Ioan) constituie o încercare de a combate învăţătura gnostică. Cuvîntulgnosticism vine de la grecescul gnosis, care înseamnă „cunoaştere”. Gnosticii credeau că au atins un tip special de iluminare spirituală, prin care au dobîndit un nivel de cunoaştere tainică, superioară, inaccesibilă neiniţiaţilor. Gnosticii accentuau tărîmul spiritual, în detrimentul celui material, susţinînd adesea necesitatea evadării din tărîmul material, considerat rău.

Grigore de Nazianz (c. 329-389), Grigore de Nyssa (c. 335-395). Doi teologi timpurii ai bisericii, care, alături de “Vasile cel Mare, sînt cunoscuţi ca ‘Părinţii capadocieni. Ambii au avut o influenţă decisivă în dezvoltarea doctrinei ortodoxe despre ‘Trinitate. Grigore de Nazianz a avut un rol semnificativ în identificarea termenilor distinctivi care să descrie fiecare persoană din Dumnezeire: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut în mod etern, iar Duhul purcede. Grigore de Nyssa a contribuit la doctrina trinitară, prelucrînd detaliile distincţiei făcute de Vasile între o singură ousia („substanţă” sau ‘„esenţă”) a lui Dumnezeu şi cele trei hypOstaseis („persoane”) trinitare ale lui Dumnezeu.

hamartologie. Termen folosit pentru a face referire la analiza teologică a păcatului (de la grecescul hamartia, „păcat”). Hamartologia are ca obiect înţelegerea originii, a naturii, a amplorii şi a consecinţelor păcatului. Mai mult, hamartologia caută să înţeleagă modul în care se transmite păcatul în neamul omenesc, precum şi modul în care se opune scopurilor lui Dumnezeu pentru creaţie.

har (comun, eficace, premergător). Unul dintre conceptele centrale ale Scripturii, harul desemnează acţiunile iubitoare ale lui Dumnezeu faţă de creaţie şi faţă de omenire în special. Harul constituie revărsarea generoasă a dragostei lui Dumnezeu Tatăl spre Fiul, Isus Hristos. Pentru oameni, dovada cea mai clară a acestei iubiri o constituie acţiunea altruistă a lui Dumnezeu de a-L oferi pe Isus Hristos, pentru ca oamenii să poată intra într-o relaţie iubitoare cu Dumnezeu, prin împuternicirea lucrată de Duhul Sfînt. Harul comun se referă la faptul că Dumnezeu îşi extinde favoarea asupra tuturor oamenilor, prin grija Sa providenţială, indiferent dacă aceştia îl recunosc sau îl iubesc. ‘Harul eficace se reteră la lucrarea specială a harului faţă de o persoană care, prin credinţă, vine la Hristos pentru ‘mîntuire. Este actul special al lui Dumnezeu, care aduce mîntuire unei persoane. “Harul premergător, deşi adesea considerat sinonim cu harul comun, se reteră în mod specific la concepţia wesleyană potrivit căreia Dumnezeu le-a dat oamenilor de pretutindeni capacitatea de a răspunde favorabil Evangheliei, dacă hotărăsc aceasta.

har premergător. Sintagma desemnează prioritatea iniţiativei generoase a lui Dumnezeu faţă de oameni. Termenul se referă aşadar la acţiunea plină de har a lui Dumnezeu, manifestată în persoana şi lucrarea lui Hristos şi prezentă în vieţile oamenilor prin medierea Duhului Sfînt, care precedă orice răspuns al omului la iniţiativa lui Dumnezeu. Calviniştii consideră că harul premergător este harul special prin care Dumnezeu îl răscumpără, îl sfinţeşte şi îl glorifică pe credincios; ca atare, este revărsat numai peste cei pe care Dumnezeu îi alege pentru viaţă veşnică, prin credinţa în Isus Hristos. Pentru “Wesley (şi pentru alţi “arminieni), harul premergător este lucrarea Duhului Sfînt în inimile tuturor oamenilor, care le dă libertatea de a răspunde afirmativ Evangheliei; astfel, harul premergător poate fi acceptat sau respins, dar justificarea nu poate fi realizată fără el.

Harnack, Adolf von (1851-1930). Istoric al Bisericii şi teolog german, cu numeroase contribuţii în domeniul studiilor NT şi în patristică (studiul gîndirii şi scrierilor Părinţilor bisericii timpurii). Unul dintre argumentele centrale ale lui Harnack a fost că dezvoltarea doctrinei sau a ‘dogmei în Biserica Primară a dus la îndepărtarea de învăţăturile originare ale lui Isus şi ale ucenicilor Săi. Prin urmare, Harnack a susţinut că misiunea teologilor şi a istoricilor bisericeşti este de a înlătura „coaja” culturală şi dezvoltările istorice ale doctrinei, pentru a reveni la „miezul” iniţial al Evangheliei, aflat în Isus. Pentru Harnack, miezul era proclamarea, de către Isus, a “împărăţiei lui Dumnezeu. Această împărăţie se întemeiază pe calitatea de Tată a lui Dumnezeu şi pe înrudirea întregii omeniri; ea este adusă la îndeplinire de creştini, prin exercitarea unei neprihăniri mai înalte (dragostea).

harul irezistibil. Doctrină caracteristică majorităţii sistemelor teologice ‘calviniste, potrivit căreia Duhul Sfînt lucrează în inimile celor “aleşi de Dumnezeu, în aşa fel, încît aceştia nu pot să se împotrivească sau cel puţin nu vor să se împotrivească “harului mîntuitor de care Dumnezeu le face parte. Cei mai mulţi teologi calvinişti fac distincţia între harul general al lui Dumnezeu (dăruit de Dumnezeu tuturor oamenilor, prin mărturia creaţiei) şi harul mîntuitor, eficient sau eficace (care se adresează direct inimii, în aşa fel încît oamenii răspund prin credinţă şi care, prin urmare, este irezistibil).

Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831). Teolog şi filozof german, care a susţinut că „mintea” sau „spiritul” (Geist, în germană) este singurul lucru real şi că celelalte lucruri sînt produse ale „minţii”. Creaţia, prin urmare, este în esenţă produsul minţii divine. Ca rezultat, susţine Hegel, a cunoaşte modul în care se desfăşoară istoria înseamnă a înţelege modul în care lucrează mintea divină. Contradicţiile din istorie, fie de ordin logic, fie implicînd două naţiuni aflate în opoziţie şi război, conduc întotdeauna la o înţelegere superioară, la o sinteză care transcende ambele părţi.

Heiisgeschichte (istoria mîntuirii). Termen german care înseamnă „istoria mîntuirii”. Termenul, creat de Johann Albrecht Bengel (1687-1752), a fost folosit pentru a descrie natura Bibliei ca relatare a modului în care Dumnezeu înfăptuieşte *mîntuirea divină în istoria omenească. Susţinătorii acestei abordări au respins ideea că Biblia este o colecţie de „texte-dovadă” pentru elaborarea doctrinelor, considerînd că ea constituie istoria planului răscumpărător al lui Dumnezeu. La mijlocul sec. XX, mulţi teologi au adoptat elementele unei abordări de tipul Heiisgeschichte în demersul interpretativ biblic (ex.: Oscar Cullmann, Gerhard von Rad), deşi există şi unele excepţii notabile (ex.: Rudolf “Bultmann).

hermeneutica suspiciunii. Expresie folosită de filozoful francez Paul Ricoeur pentru a desemna practica interpretativă de a aborda textul cu întrebări sau „suspiciuni” faţă de autenticitatea sau veridicitatea lui. Şi invers, hermeneutica suspiciunii permite textului să pună sub semnul întrebării  presupoziţiile şi concepţia despre lume şi viaţă a cititorului.

hermeneutică. Disciplina care studiază principiile şi teoriile referitoare la modul în care trebuie să fie interpretate textele, mai ales textele sacre precum Scriptura. Hermeneutica este preocupată şi de înţelegerea rolurilor şi a relaţiilor unice dintre autor, text şi cititorii iniţiali şi ulteriori.

homoiousios, homoousios. Termeni greceşti folosiţi în sec. III şi IV în disputa despre relaţia lui Isus Fiul cu Dumnezeu Tatăl. Termenul homoiousios (literal, „de o substanţă asemănătoare”) a fost folosit de semiarieni, pentru a susţine că Fiul este similar, dar nu identic în substanţă cu Dumnezeu Tatăl. Homoousios (literal, „aceeaşi substanţă”) a fost folosit de *Atanasie şi de alţii pentru a susţine că Fiul îşi derivă substanţa de la Tatăl şi, prin urmare, este părtaş aceleiaşi substanţe ca a Tatălui. Homoousios a devenit, în final, termenul acceptat ca învăţătură ‘ortodoxă.

Hristos, cristologie. Cuvîntul grecesc „Hristos” este echivalentul termenului ebraic Mesia şi înseamnă „Unsul”. în NT, termenul Hristos tinde să indice dumnezeirea lui Isus, deşi acest înţeles nu aparţine în mod intrinsec cuvîntului. Cristologia este acea ramură a teologiei care încearcă să răspundă la două întrebări principale: Cine este Isus? (problema identităţii Lui) şi Care este natura şi semnificaţia a ceea ce a realizat Isus prin întruparea Sa? (problema lucrării Lui).

hypostasis, unire ipostatică. Substantivul grecesc hypostasis a fost folosit prima dată de teologii răsăriteni din primele secole ale istoriei Bisericii, pentru a face referire la cele trei persoane ale Trinităţii. Părinţii “capadocieni, *Vasile, în special, au susţinut că Dumnezeu Se manifestă ca trei hypostaseis într-o singură *ousia (‘„esenţă” sau „substanţă”). Deşi util, termenul a dat naştere la confuzii. Teologii apuseni L-au descris pe Dumnezeu ca o singură *substantia în trei personae, creînd confuzie prin faptul că substantia era echivalentul latin pentru hypostasis. Din punct de vedere tehnic, hypostasis se referă la fiecare dintre cele trei persoane trinitare distincte, care împărtăşesc o singură natură sau esenţă divină. Unirea ipostatică este un  alt concept cristologie important.  La ‘Conciliul de la Calcedon, din 451 d.Hr., Biserica a declarat doctrina unirii ipostatice, care constituie o încercare de a descrie alăturarea miraculoasă a umanităţii şi a divinităţii în aceeaşi persoană, Isus Hristos, şi anume că El este pe deplin divin şi pe deplin uman.

iconoclasm. în sens literal, „distrugerea imaginilor”. Iconoclasmul a apărut în istorie în sec. VIII, ca practică a distrugerii imaginilor (icoanelor) lui Isus Hristos, aflate în locurile de adunare ale anumitor biserici creştine. Mulţi creştini se închinau icoanelor, considerîndu-le reprezentări ale întrupării fizice a lui Isus Hristos. Controversa iconoclastă a început în 725 d.Hr., cînd împăratul Leon III a decis să distrugă icoanele, considerînd că închinarea la icoane este idolatră şi constituie o piedică în calea convertirii iudeilor şi a musulmanilor.

idealism. Orice sistem filozofic care descrie natura realităţii din perspectiva spiritului şi a minţii, şi nu a materiei sau a materialului. Unii idealişti susţin că întreaga realitate este produsul unei singure minţi (sau Geist), şi anume mintea lui Dumnezeu (idealism ‘hegelian), pe cînd alţii sugerează că realitatea este suma totală a multor minţi (idealism berkeleian). Potrivit altor filozofi, realitatea se prezintă ca ierarhie, iar tărîmul abstract al gîndurilor şi al ideilor este considerat „mai real” decît „mai puţin realul” tărîm concret al obiectelor fizice şi al umbrelor obiectelor (idealism ‘platonic).

iluminare. Lucrarea continuă a Duhului Sfînt, în comunitatea creştină şi în persoana creştinului, de a-i ajuta pe credincioşi să interpreteze, să înţeleagă şi să se supună Scripturii. Iluminarea este atît o problemă de credinţă, cît şi de adeziune intelectuală —scopul Duhului în iluminare nu duce numai la acceptarea intelectuală a unor afirmaţii din Scriptură, ci şi la convingerea voinţei umane să se încreadă în Hristos şi să I se supună.

Iluminism. Termen folosit, în principal, cu referire la curentul filozofic dominant printre intelectualii sec. XVII-XV1II. în sec. XVIII, filozoful Immanuel *Kant a definit Iluminismul ca „maturizare a omenirii”. Gînditorii iluminişti au respins autorităţile externe ca surse ale cunoaşterii, substituindu-le cu raţiunea umană, ca mod suprem de a ajunge la înţelegerea lumii. Ca urmare, era iluministă a adus cu ea suspiciunea faţă de autoritatea Bibliei, “biserică, ‘crezuri şi orice ‘dogme sau ‘doctrine religioase.

imaculata concepţie. învăţătura romano-catolică potrivit căreia Măria, mama lui Isus, a fost protejată în mod supranatural de contaminarea cu păcatul originar, în vederea naşterii lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. învăţătura a fost sugerată mai întîi de teologul *Duns Scotus, în sec. XIII, fiind declarată ‘dogmă oficială romano-catolică (învăţătură autoritativă) de Papa Pius IX în 1854.

imago Dei (chipul lui Dumnezeu). Termen care descrie unicitatea oamenilor, ca făpturi create de Dumnezeu. Potrivit relatării despre Creaţie din Genesa, Adam şi Eva au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26-27). Teologii au vederi diferite cu privire la ce înseamnă de fapt chipul lui Dumnezeu, dar cei mai mulţi sînt de acord că nu este vorba despre un chip fizic. Ci imago Dei include prezenţa voinţei, a emoţiilor şi a raţiunii; capacitatea de a gîndi şi de a acţiona creativ; sau capacitatea de a interacţiona cu alţii la nivel social. Potrivit Scripturii, imago Dei îi caracterizează doar pe oameni, iar chipul este, într-un anume sens, prezent chiar şi după ‘Cădere (vezi Iac. 3:9). Mai presus de toate însă, Hristos—şi, prin extensie, toţi cei care sînt în Hristos — reprezintă chipul lui Dumnezeu.

imanenţă. Idee potrivit căreia Dumnezeu este prezent în creaţie, apropiat acesteia şi implicat în ea. Spre deosebire de ‘panteism, care susţine că Dumnezeu şi lumea sînt una sau că Dumnezeu este „sufletul” (principiul animator) al lumii, teologia creştină susţine că Dumnezeu este implicat constant în creaţie, fără a fi în vreun fel epuizat de creaţie şi fără a înceta să fie divin. Vezi fi transcendenţă.

iminenţă. Termen care se referă, de regulă, la posibilitatea ca A Doua Venire a lui Hristos să aibă loc în orice moment. Potrivit conceptului de iminenţă, întoarcerea lui Hristos nu va fi precedată în mod necesar de anumite evenimente prestabilite, ceea ce elimină toate predicţiile care ar încerca să stabilească timpul sau data venirii Sale. După unii teologi contemporani, care propun reinterpretarea conceptului, iminenţa înseamnă că întoarcerea lui Hristos este aproape, în sensul că este următorul eveniment major în orarul istoric plănuit de Dumnezeu.

impasibilitate (apatheia). Caracteristica, de regulă asociată cu Dumnezeu, de a fi neinfluenţat de circumstanţele pămînteşti, temporale, mai ales de experienţa suferinţei şi de efectele ei. Mulţi teologi contemporani resping ideea de impasibilitate divină, sugerînd că ea reflectă mai degrabă concepţii filozofice greceşti decît concepţii biblice. Totuşi, Biblia afirmă clar că Dumnezeu nu poate fi influenţat în nici un fel în raport cu decizia Sa de a fi credincios faţă de ceea ce a promis. Cu toate acestea, pare imposibil să-I atribuim lui Dumnezeu o impasibilitate totală, în lumina faptului că Isus Hristos, ca manifestare plenară a lui Dumnezeu, a cunoscut suferinţa pe cruce.

impecabilitate. A fi în întregime fără păcat sau incapacitate de a păcătui. Deşi conceptul se aplică şi cu referire la Dumnezeul triunitar, impecabilitatea îi este atribuită îndeosebi lui Isus Hristos, la viaţa şi lucrarea Sa pămînteascâ. Deşi Isus, fiind om pe deplin, a fost supus presiunilor ispitei ca orice alt om, despre El se spune că a fost impecabil fie pentru că era şi Dumnezeu pe deplin, fie pentru că a rezistat ispitei.
imputare. Transfer de beneficii sau prejudicii de la un individ la altul. în teologie, imputare poate fi folosit în sens negativ, pentru a face referire la transferul de păcat şi vină de la Adam către restul omenirii. Din perspectivă pozitivă, imputarea se referă la neprihănirea lui Hristos, transferată celor care cred in El pentru ‘mîntuire.

imuabilitate. Caracteristica de a nu suferi schimbare sau dezvoltare. Potrivit anumitor concepţii despre Dumnezeu, realitatea divină este incapabilă să experimenteze schimbare în vreun fel. Unii teologi afirmă însă că acest concept nu constituie o învăţătură biblică explicită, ci o influenţă a filozofiei greceşti. Mulţi teologi contemporani operează o distincţie între caracterul etern neschimbător şi credincios al lui Dumnezeu, pe de o parte, şi capacitatea lui Dumnezeu de a răspunde în moduri diferite faţă de oamenii schimbători, aflaţi în dimensiunea pămîntească temporală, pe de altă parte.

inclusivism. Teorie despre *mîntuire, care sugerează că, deşi Dumnezeu îi mîntuieşte pe oameni doar pe baza meritelor lui Hristos, nu toţi cei mîntuiţi au auzit Evanghelia sau L-au cunoscut pe Isus. Dumnezeu îi mîntuieşte pe cei care, deşi nu au auzit de Isus, răspund totuşi pozitiv, pe măsura cunoaşterii revelaţiei despre Dumnezeu pe care o au. Această concepţie se deosebeşte radical de ‘exclusivism, potrivit căruia Dumnezeu îi mîntuieşte numai pe cei care răspund conştient prezentării Evangheliei lui Isus Hristos, şi de ‘pluralism, care consideră că şi religiile necreştine au valoare pentru mîntuire.

individualism. Tipar de gîndire al culturii moderne apusene, potrivit căruia înţelesul vieţii rezidă în capacitatea unei persoane de a gîndi şi de a face alegeri pentru ea însăşi. Potrivit individualismului radical, o persoană se defineşte ca suma totală a preferinţelor, a gîndurilor şi a emoţiilor sale, fără referire la vreo relaţie externă. Creştinismul apusean a început să fie dominat de individualism în epoca modernă, devenind, în principal, o tranzacţie între individ şi Dumnezeu; ca atare, nu se mai accentuează îndeajuns necesitatea relaţiei credinciosului cu cei din comunitatea de credinţă şi responsabilitatea lui faţă de biserică.

indulgenţe. Practică a Bisericii Romano-Catolice medievale, potrivit căreia contribuţiile financiare faţa de biserică asigurau eliberarea unei persoane din “purgatoriu (locul de chin) şi intrarea în fericirea cerească. Indulgenţele, dar şi alte practici, l-au determinat pe Martin Luther să pună la îndoială temeiul scriptural al multor învăţături practicate de Biserica Romano-Catolică medievală. Astfel s-a declanşat ‘Reforma protestantă, în cadrul căreia Luther a început să accentueze principiul că omul este declarat neprihănit exclusiv pe baza credinţei în Hristos, fără nici o referire la faptele omeneşti meritorii.

ineranţă. Ideea că Scriptura este complet lipsită de eroare. Toţi teologii care folosesc termenul sînt, în general, de acord că  ineranţă se referă cel puţin la faptul că Scripturile sînt demne de încredere şi autoritative, deoarece constituie Cuvîntul lui Dumnezeu, aratîndu-le oamenilor nevoia de *mîntuire şi calea spre ea. Unii teologi afirmă însă că Biblia este şi cu desăvîrşire corectă în tot ceea ce ne învaţă despre alte subiecte, precum ştiinţa şi istoria.

infailibilitate. Incapacitate de a da greş în împlinirea unui scop predeterminat. în teologia protestantă, infailibilitatea este, de regulă, asociată cu Scriptura. Biblia nu va da greş în privinţa scopului ei suprem de a-L revela pe Dumnezeu şi de a arăta oamenilor calea *mîntuirii. în teologia romano-catolică, infailibilitatea teologică se extinde şi asupra învăţăturii bisericii (‘„magisterium” sau *„dogma”), aflată sub autoritatea papei, ca învăţător suprem şi cap pămîntesc al Trupului lui Hristos.

ispăşire vicarială. în sens literal, „în locul”. Termenul este folosit cu referire la faptul că Isus a murit „pentru noi”, adică a luat asupra Sa consecinţele păcatului omenesc; teologii consideră că moartea Lui sacrificială, substitutivă, a reprezentat o ispăşire vicarială.

infralapsarianism. Vezi sublapsarianism.

inspiraţie. Termen folosit de mulţi teologi, pentru a desemna lucrarea prin care Duhul Sfînt îi împuterniceşte pe autorii umani ai Bibliei să scrie ceea ce Dumnezeu a dorit să transmită prin Scripturi. Teoriile care explică modul în care Dumnezeu a supravegheat procesul de formare a Scripturii variază de la dictare (autorii umani au îndeplinit funcţia de secretari, consemnînd cuvînt cu cuvînt ceea ce a spus Dumnezeu), pînă la scrierea extatică (autorii umani au scris la nivelul cel mai înalt al creativităţii lor omeneşti). Majoritatea teoriilor ‘evanghelice despre inspiraţie susţin că Duhul Sfint a călăuzit în mod divin scrierea Bibliei, îngăduind, în acelaşi timp, prezenţa unor elemente din cultura şi contextul istoric al autorului, cel puţin în privinţa stilului, a gramaticii şi a alegerii cuvintelor.

inspiraţie plenară. Concepţie despre inspiraţia biblică, specifică *Reformei tîrzii; potrivit acestei teorii, Dumnezeu este autorul suprem al Bibliei. Mai exact, lucrarea de supraveghere a lui Dumnezeu, în procesul de inspiraţie, se extinde atît asupra Bibliei ca întreg, cît şi asupra fiecărei părţi din ea. Inspiraţia plenară susţine că Scriptura, în forma recunoscută de Biserică, este autoritativă şi utilă pentru credinţa şi practica creştină.

intuiţionism. Teorie filozofică potrivit căreia cunoaşterea se dobîndeşte parţial, dacă nu exclusiv, printr-o conştientizare mentală directă, care nu trece prin simţurile externe. Astfel, potrivit intuiţionismului, cunoaşterea nu este rezultatul observaţiei prin văz, miros, pipăit, auz sau gust (’empirism), şi nici nu rezultă din folosirea proceselor logice ale minţii (‘raţionalism). Dimpotrivă, cunoaşterea pătrunde în minte direct şi în afara capacităţilor omeneşti raţionale şi observaţionale.

ipoteza documentaristă. Cunoscută şi sub numele de teoria IEDP, ipoteza documentaristă a apărut ca urmare a activităţii a doi cercetători ai VT: K. Graf şi J. Wellhausen. Aceştia au sugerat că Pentateuhul (primele cinci cărţi ale VT) este, de fapt, o compilaţie a cel puţin patru surse diferite: sursa iahvistă (I), sursa elohistă (E), sursa deuteronomistă (D) şi sursa preoţească (P). Ipoteza a stîrnit o mare controversă în rîndul teologilor conservatori, care consideră că Moise este autorul unic al Pentateuhului.

irenică. Practica de a dezbate şi discuta doctrine creştine cu alţi creştini de convingeri ‘ortodoxe, dar care au unele vederi teologice diferite. Este vorba, aşadar, de un proces amiabil, dar riguros, de reflecţie teologică, în cadrul aceleiaşi comunităţi de credinţă. Irenica se află în opoziţie cu ‘polemica — practica de a dezbate, discuta şi respinge ideile celor care se află în afara graniţelor ortodoxe ale teologiei creştine şi care insistă totuşi să se considere creştini.

Irineu (c. 130-200 d.Hr.). Părinte bisericesc de limbă greacă, din perioada timpurie, care a slujit ca episcop, teolog şi apologet şi care a scris cu precădere împotriva ereziilor ‘gnostice ale vremii. Irineu este probabil cunoscut cel mai bine pentru doctrina recapitulării, potrivit căreia Hristos a venit „să însumeze” (recapituleze) tot ceea ce ar fi trebuit să fie oamenii, în special în lumina a tot ceea ce s-a pierdut prin păcatul lui Adam.

ispăşire, teoriile ispăşirii. Ispăşirea se referă la actul prin care Dumnezeu rezolvă principala problemă a omului, păcatul. Atît VT, cît şi NT afirmă că păcatul a rupt relaţia dintre Dumnezeu şi omenire. Potrivit teologiei creştine, Dumnezeu a realizat calea restaurării, prin moartea lui Hristos. Deşi Scriptura nu arată clar cum anume are loc această ispăşire, printre teoriile ispăşirii se numără: (î) ‘teoria ispăşirii ca influenţă morală — moartea lui Hristos pe cruce acţionează ca exemplu pozitiv de dragoste în acţiune; (2) ‘teoria ispăşirii ca răscumpărare (Christus victor) — Hristos constituie preţul de răscumpărare prin care păcătoşii sînt răscumpăraţi de la Satana sau cîştigă victoria asupra răului; (3) ‘teoria ispăşirii ca satisfacţie — prin moartea lui Hristos, onoarea lui Dumnezeu, prejudiciată în urma păcatului omenesc, primeşte satisfacţia datorată; şi (4) ‘teoria ispăşirii ca substituire penală — Hristos a luat, din punct de vedere legal, locul păcătoşilor, purtînd pedeapsa cuvenită nouă, pentru că noi am încălcat legile lui Dumnezeu.

ispăşire limitată. Numită uneori şi „răscumpărare specifică”, este concepţia potrivit căreia moartea lui Isus a asigurat ‘mîntuirea pentru un număr limitat de persoane (cei aleşi), în opoziţie cu învăţătura potrivit căreia lucrarea crucii este menită pentru întreaga omenire („ispăşirea nelimitată”). Ispăşirea limitată a rezultat din dezvoltarea postreformată a doctrinei despre ‘alegere, în cercurile calviniste. Adepţii ei afirmă că, deoarece nu toţi oameni sînt mîntuiţi, nu se poate ca Dumnezeu să fi intenţionat ca Hristos să moară pentru toţi. Vezi ţi teoriile ispăşirii.

istoricism. Termen folosit pentru a descrie unul dintre cele două tipuri de teorii despre istorie. în primul caz, istoricismul este teoria potrivit căreia toate lucrurile pot fi înţelese cel mai bine considerîndu-le rezultat al dezvoltării istorice; ca atare, un lucru este ceea ce este datorită istoriei sale. în al doilea caz, istoricismul este credinţa că istoria progresează prin forţe implacabile şi că istoricii pot prezice desfăşurările istorice viitoare, pe baza unor modele observate în trecut.

Isus cel istoric. Desemnare a persoanei lui Isus, care se consideră că poate fi înţeleasă şi investigată cu ajutorul instrumentelor şi a metodelor moderne de abordare a studiului istoriei. „Isus cel istoric” este adesea pus în opoziţie cu „Hristosul credinţei”, adică acel Isus onorat şi predicat în biserica creştină. Prin folosirea acestor sintagme, se dă de înţeles adesea că există o falie între ceea ce poate fi cunoscut despre persoana istorică a lui Isus, aşa cum a existat El în fapt, şi Isus cel proclamat de apostoli, aşa cum este consemnat în documentele NT.

împăcare. Vezi reconciliere.

împărăţie. Domnia dinamică a lui Dumnezeu, ca suveran peste creaţie. Deşi rădăcinile termenului se află în VT, concepţia creştină izvorăşte cu precădere din proclamarea, de către Isus, a domniei iminente a lui Dumnezeu. Ca atare, împărăţia constituie domnia divină a lui Dumnezeu, proclamată şi inaugurată prin viaţa, lucrarea, moartea şi învierea lui Isus şi prin revărsarea subsecventă a Duhului în lume. în acest sens, Hristos domneşte acum, iar împărăţia lui Dumnezeu a sosit. în acelaşi timp, “Biserica aşteaptă consumarea viitoare a domniei divine. Această dimensiune „deja” şi „nu încă” a împărăţiei lui Dumnezeu sugerează că ea este atît o realitate dată (sau puterea divină aflată la lucru în prezent), cît şi un proces care se îndreaptă către împlinirea sau desăvîrşirea viitoare.

înălţare. Cînd Hristos Şi-a încheiat lucrarea pămîntească, a intrat în prezenţa Tatălui (Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte 1:9). Acest eveniment, numit înălţare, este semnificativ din cel puţin trei motive. în primul rînd, înălţarea a încheiat lucrarea pămîntească, vizibilă, a lui Hristos şi a pregătit drumul pentru venirea promisă a Duhului Sfînt, ca să lucreze invizibil în Biserică. în al doilea rînd, în urma înălţării, Hristos stă la dreapta Tatălui, unde acum stăpîneşte ca Domn peste cosmos şi slujeşte ca Mare Preot, mijlocind pentru poporul lui Dumnezeu (Ev. 7:24, 8:2). în al treilea rînd, înălţarea ne reaminteşte că Hristos Se va arăta din nou în mod vizibil din ceruri, la cea de A Doua Venire (Fapte 1:11).

înălţarea Măriei. învăţătură elaborată în cadrul gîndirii romano-catolice medievale, care sugerează că, la moartea ei, Măria a fost strămutată (înălţată), cu trupul şi sufletul, în prezenţa cerească a lui Dumnezeu. Această doctrină a fost propusă de Papa Pius al Xll-lea în 1950 ca *dogmă oficială romano-catolică. Nu există însă suport biblic pentru această învăţătură. Teologii din alte tradiţii teologice decît cea catolică o resping în general. Vezi şi imaculata concepţie.

închinare. Actul de adorare şi lăudare a lui Dumnezeu, prin manifestarea aprecierii faţă de El, ca unul care merită cinste şi slujire. Biserica trebuie să fie o comunitate a închinării (1 Pet. 2:5) şi îşi exprimă închinarea în mod colectiv şi public (‘liturgic) prin rugăciune, psalmi, imnuri şi cîntece spirituale; prin citirea şi prezentarea expozitivă a Scripturii; prin ‘sacramente şi prin trăirea individuală şi colectivă în sfinţenie şi slujire.

îndreptăţire (neprihănire). Vezi dreptate; justificare.

îndumnezeire. Conceptul există şi în religiile necreştine antice, dar acolo termenul folosit este „zeificare”, „deificare” şi înseamnă înălţarea unui conducător omenesc la statutul de zeitate. în teologia ‘ortodoxă răsăriteană, termenul
îndumnezeire este folosit pentru a caracteriza ‘mîntuirea, aşa cum este ea sugerată de 2 Pet. 1:2-4. ‘Ortodoxia răsăriteană are grijă să facă distincţie între îndumnezeirea credinciosului (ca „părtaş” la natura divină) şi dumnezeirea lui Hristos (care este, de fapt, divin), precizînd că avem de-a face cu două categorii calitativ diferite.

întrupare. Concept teologic potrivit căruia Isus, Cuvîntul veşnic al lui Dumnezeu, a luat formă umană (Ioan 1). Mulţi teologi descriu întruparea ca act voluntar şi umil, prin care a doua persoană a Trinităţii, Dumnezeu Fiul, Şi-a asumat umanitatea deplină şi a trăit o viaţă omenească autentică. Doctrina ‘ortodoxă despre întrupare afirmă că, asumîndu-Şi umanitatea, Hristos nu a suferit în nici un fel o pierdere a naturii divine, ci a continuat să fie pe deplin Dumnezeu. Vezi şi hypostasis, unire ipostatică.

înviere. învăţătura şi afirmaţia centrală şi definitorie a credinţei creştine este învierea lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a adus la viaţă dintre cei morţi. învierea morţilor se referă la promisiunea bazată pe învierea în trup a lui Isus că, într-o zi, toţi credincioşii I se vor alătura lui Hristos în înviere. Credincioşii vor fi transformaţi, adică înnoiţi moral şi fizic, cu trupuri „spirituale” adecvate vieţii veşnice cu Dumnezeu.

judecată. în sens larg, evaluarea pe care o face Dumnezeu cu privire la corectitudinea sau injusteţea comportamentului omenesc sau angelic, prin raportare la standardul caracterului sfînt al lui Dumnezeu şi al neprihănirii Sale. în sens restrîns, judecata se referă la evenimentul viitor prin care Isus Hristos îi va judeca pe toţi oamenii, drepţi sau răi, pentru faptele făcute pe pămînt. NT arată că toţi oamenii, creştini sau nu, vor fi judecaţi potrivit faptelor lor; totuşi, creştinii vor fi acceptaţi în lumina lucrării pe care Hristos a realizat-o în beneficiul lor.

justificare, justificare prin credinţă (îndreptăţire). Ca termen juridic (legal) referitor la achitare, justificarea se referă la actul divin prin care Dumnezeu îi face pe oameni, altfel păcătoşi şi vrednici de condamnare, acceptabili înaintea unui Dumnezeu sfînt şi neprihănit. Această doctrină-cheie a ‘Reformei, numită şi „justificare prin har, prin credinţă”, susţine că păcătosul este justificat (absolvit de pedeapsa şi condamnarea pentru păcat) şi repus în relaţie cu Dumnezeu, prin credinţă, exclusiv în temeiul harului.

justiţie. în sens general, practica de a da răsplată sau pedeapsă pentru ceea ce se cuvine de drept unei persoane sau unui grup de oameni. Din perspectivă teologică, deoarece Dumnezeu este fără păcat şi sfînt, justiţia Lui cere ca toţi oamenii şi toate naţiunile să-şi primească pedeapsa pentru păcatele lor. în Hristos, cerinţele justiţiei divine sînt împlinite şi, ca urmare, indivizii pot găsi îndurare din partea lui Dumnezeu prin Isus Hristos, atunci cînd Duhul Sfînt îi atrage şi îi convinge de păcat. Pe fondul acţiunilor juste ale lui Dumnezeu faţă de omenire, Dumnezeu cere ca oamenii să fie drepţi unii cu ceilalţi (Mat. 23:23) şi să caute eliberarea celor oprimaţi pe motive etnice, sociopolitice sau de sex (îs. 58:6).

kairos. Unul dintre termenii greceşti pentru „timp”. Kairos se referă în general la un anumit moment specific, care are o însemnătate crucială pentru viaţa omenească. Acest termen se află în contrast cu kronos, care desemnează trecerea cronologică a timpului. Un „moment-Zca/ros” deci constituie un eveniment istoric prin care Dumnezeu dezvăluie omenirii o dimensiune a scopurilor eterne ale *mîntuirii sau un eveniment esenţial în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Momentul-fcaz’ros fundamental este evenimentul Hristos, adică viaţa, moartea şi “învierea lui Isus, ca şi întoarcerea Sa viitoare Cparousia).

Kant, Immanuel (1724-1804). Unul dintre cei mai mari filozofi ai tradiţiei apusene. Filozofia lui Kant s-a format din gîndirea “Iluminismului (care sublinia primatul raţiunii în viaţa omenească şi în dobîndirea cunoaşterii) şi a avut o puternică influenţă asupra teologiei şi a filozofiei din sec. XIX şi XX. Potrivit lui Kant, cunoaşterea omenească depinde de mintea activă, iar teologia ar trebui să se facă avînd ca bază sentimentul nostru de condiţionare morală.

kenoză, kenotism. Derivat al verbului grecesc ekenosen („S-a golit de sine”) din Fii. 2:7-11. Termenul kenosis se referă atît la golirea de Sine a lui Hristos în întrupare, cît şi la acceptarea conştientă, de către El, a supunerii faţă de voia divină care L-a condus la moarte prin răstignire. Mulţi teologi văd în acest termen o referire la alegerea lui Isus de a nu-Şi exercita prerogativele şi puterile pe care le deţinea în virtutea naturii Sale divine. în sec. XIX, pornind de la această idee, unii gînditori au elaborat o *cristologie kenotică, potrivit căreia întruparea constituie golirea de Sine a Fiului preexistent, etern, care a devenit omenescul Isus. Această golire de Sine a presupus renunţarea la anumite atribute divine sau cel puţin la exercitarea independentă a puterilor Sale divine.

kerygma. în sens literal, „proclamare”. Termenul se referă la mesajul nou-testamentar fundamental al Evangheliei lui Isus Hristos (conţinutul Cuvîntului predicat) sau la proclamarea acestui mesaj, mai ales prin predicare (actul de a proclama public Cuvîntul). Baza pentru kerygma rezidă în însăşi predicarea lui Isus (Marcu 1:14-15), dar teologii se concentrează cu precădere asupra proclamării Bisericii Timpurii şi a mărturiei acesteia despre persoana şi lucrarea lui Isus ca Hristos.

Kierkegaard, Soren (1813-1855). Printre cei mai influenţi scriitori filozofici şi teologici moderni, Kierkegaard a pus accent pe adevărul şi experienţa subiective şi nu pe idealurile universale. O consecinţă a dialecticii sale “„existenţiale”, după care individul se raportează direct la prezenţa lui Dumnezeu, este accentul său pe relaţia sufletului individual cu Dumnezeu, mergînd aproape pînă la excluderea ideii de comunitate creştină. în acelaşi timp, Kierkegaard leagă adevărul de subiectul individual cunoscător, şi nu de obiectul exterior.

koinonia. Cuvînt grecesc, care înseamnă „părtăşie”, „comuniune” sau „împărtăşire”. Termenul se referă la comunitatea sau părtăşia credincioşilor creştini care participă la viaţa lui Hristos, lucru posibil datorită Duhului. Această participare fundamentală indică, la rîndul ei, caracteristicile esenţiale ale vieţii laolaltă a creştinilor, care formează o comunitate a ucenicilor.

laicat. în sens literal, „oameni”. în accepţiunea sa tehnică, termenul se referă la întregul popor al lui Dumnezeu, constituit ca Trup al lui Hristos, dar a ajuns să fie folosit şi cu referire la cei neordinaţi, în raport cu *clerul, care este ordinat.

legămînt, teologia legămîntului. Legămîntul se referă la actul prin care Dumnezeu stabileşte în mod liber o relaţie mutual constrîngătoare cu omenirea. Prin legămînt, Dumnezeu revarsă binecuvîntări peste oameni, în mod condiţionat şi necondiţionat. în mod condiţionat, Dumnezeu îi binecuvîntează pe oameni în măsura în care aceştia împlinesc termenii legămîntului. Necondiţionat, Dumnezeu revarsă binecuvîntări asupra oamenilor, indiferent de ascultarea sau neascultarea lor ţaţă de termenii legămîntului. Dumnezeu a făcut legăminte cu Noe, Avraam, Moise şi David. Dar, mai presus de toate, Dumnezeu a împlinit aceste legăminte şi a inaugurat Noul Legămînt în Hristos, care este pentru toţi cei ce cred în El (Ev. 9:15, 27-28). Teologia legămîntului este sistemul teologic care îl prezintă pe Dumnezeu din perspectiva legărnintelor încheiate de El şi vede în istoria creaţiei două legăminte mari: legămîntul faptelor şi legămîntul harului. Teologii care susţin acest curent afirmă că, înainte de ‘Cădere, Dumnezeu a făcut un legămînt al faptelor cu Adam, ca reprezentant al întregii omeniri. Ca reacţie la neascultarea lui Adam, Dumnezeu a stabilit un nou legămînt prin al doilea Adam, Isus Hristos. Cei care îşi pun credinţa în Isus au parte de binefacerile acestui nou legămînt al harului. Vezi şi teologie federală.

Lege, legalism. Termenul Lege poate desemna VT în general, Tora (Pentateuhul sau primele cinci cărţi ale Bibliei), Cele Zece Porunci sau cele cîteva coduri de conduită prin care Israelul era identificat ca popor pus deoparte, care are o relaţie de legămînt cu Dumnezeu. Isus a rezumat Legea în două porunci: să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Pavel declară că Legea este împlinită în Hristos, care îi izbăveşte pe oameni de pedeapsa cu moartea. Legalismul este atitudinea care identifică moralitatea cu respectarea strică a legilor sau care consideră că adeziunea faţă de codurile morale este cea care defineşte graniţele unei comunităţi. Legalismul religios se concentrează asupra supunerii faţă de legi sau coduri morale în temeiul unor (false) presupuneri că o astfel de ascultare constituie mijlocul de a obţine favoarea divină.

liber arbitru (voinţă liberă). Credinţa că acţiunile omeneşti sînt autocauzate. Ideea de liber arbitru porneşte de la premisa că nu există cauze externe suficiente care să explice de ce o persoană acţionează într-un fel anume. Potrivit teoriei liberului arbitru, acţiunile sînt alese, în ultimă instanţă, chiar dacă persoana care alege ştie că acţiunea aleasă va avea consecinţe indezirabile.

liberalism. Mişcare din cadrul cercurilor ‘protestante din sec. XIX şi XX, care pleacă de la premisa că religia creştină poate fi reconciliată cu aspiraţiile omeneşti pozitive, inclusiv dorinţa de autonomie. Liberalismul doreşte să adapteze religia la gîndirea şi cultura moderne. în consecinţă, potrivit liberalismului, dragostea divină se realizează cu precădere, dacă nu exclusiv, prin iubirea aproapelui, iar ‘împărăţia lui Dumnezeu ca realitate prezentă poate fi găsită în special în cadrul unei societăţi transformate din punct de vedere etic. Unul dintre cei mai importanţi teologi liberali timpurii a fost Albrecht “Ritschl. Vezi şi postliberalism.
lipsa de păcat a lui Hristos. Doctrină potrivit căreia Hristos a fost fără păcat, nevinovat de orice încălcare a Legii şi, prin urmare, capabil să facă voia Tatălui în sfinţenie deplină. Dezbaterile timpurii despre lipsa de păcat a lui Hristos s-au concentrat asupra întrebării dacă ispitele Sale au fost reale, dat fiind “paradoxul că El era fără păcat şi totuşi putea fi ispitit. Miezul controversei a fost dacă Isus „putea să nu păcătuiască” {potuit non peccare) sau „nu putea să păcătuiască” (non potuit peccare). Vezi şi impecabilitate.

literalism. Respectarea strictă a cuvîntului sau a înţelesului textului biblic, în interpretarea sau traducerea acestuia. în cazul interpretării, literalismul încearcă, în general, să înţeleagă intenţia autorului, urmărind înţelesul cel mai clar şi evident al textului supus analizei de către interpret. în traducere, literalismul este încercarea de a transmite cît mai fidel înţelesul textului biblic, prin cuvintele altei limbi. literatură apocaliptică, apocalipticism. Anumite porţiuni ale Bibliei (inclusiv Daniel 7-12 şi cartea Apocalipsei) sînt adesea clasificate ca literatură apocaliptică, gen sau tip de literatură iudaică ce a devenit populară în perioada intertestamentară şi s-a extins pînă în perioada NT (c. 400 î.Hr.-ioo d.Hr.). Scriitorii de literatură apocaliptică au căutat să dezvăluie „tainele cereşti” cu privire la sfîrşitul lumii şi la apariţia fulgerătoare a împărăţiei lui Dumnezeu, care ar urma să distrugă împărăţia răului. Scriitorii apocaliptici au folotit vedeniile, visurile şi simbolurile ca instrumente pentru a revela ceea ce era ascuns. Prin apocalipticism se înţelege, de regulă, o mişcare sau ideologie socială izvorîtă dintr-un subgrup oprimat al unei societăţi, antice sau moderne, care în definirea propriei identităţi, caută eliberarea de opresiune prin credinţa că realitatea viitoare este mai importantă decit starea de fapt actuală.

liturghie. De la grecescul leitourgia, termen legat de contextul jertfelor şi care desemna slujirea preoţească asociată cu Templul (ex.: Luca 1:23). Ulterior, a ajuns să desemneze ritualul public oficial (sau neoficial) de închinare al bisericii, inclusiv *euharistia (sau comuniunea), botezul şi alte acte sacre. Unele tradiţii ecleziastice (romano-catolică, “ortodoxă răsăriteană, “anglicană) urmează un tipar fix de închinare (liturghia), în timp ce multe biserici protestante preferă un stil mai puţin structurat. Aceasta duce la distincţia care se face uneori între bisericile „liturgice” şi cele „neliturgice”.

logocentrism. Denumire folosită de filozofi postmodernişti, precum Jacques Derrida, pentru metoda filozofică potrivit căreia logosul (cuvîntul sau limbajul scris) este purtătorul înţelesului. Derrida respinge premisa filozofică potrivit căreia limbajul uman poate să desemneze, să semnifice sau să reprezinte o “esenţă (sau prezenţă a fiinţei) cognoscibilă.

luteranism. Tradiţie teologică şi ecleziastică, bazată pe învăţăturile lui Martin Luther (1483-1546), considerat iniţiatorul *Reformei în Germania. Experienţa „din turn” 1-a convins pe Luther că esenţa Evangheliei constă în faptul că ‘justificarea vine doar prin harul lui Dumnezeu, apropriată prin credinţă (vezi sola gratia; solafide). Potrivit lui Luther, Dumnezeu îl declară pe păcătos neprihănit prin moartea lui Isus, şi nu prin merite sau fapte omeneşti. Credinţa presupune atît încrederea în darul de “mîntuire al lui Dumnezeu prin „meritele” lui Hristos, cît şi acceptarea lui.

magisterium. Prerogativa Bisericii de a proclama şi învăţa vestea bună despre Isus. în multe tradiţii bisericeşti, termenul se referă în sens specific la grupul de persoane, în general teologi prin vocaţie şi oficiali ai bisericii, care posedă împreună autoritatea de a stabili conţinutul doctrinei oficiale, al învăţăturilor şi al practicilor bisericii şi de a-1 transmite altora. Termenul magisterium mai este folosit şi cu un sens mai restrîns, pentru corpul teologic abilitat să dea învăţătură în cadrul Bisericii Romano-Catolice; el este alcătuit din episcopii aflaţi sub autoritatea papei. Episcopii pot fi parte dintr-un magisterium „ordinar”, cu caracter permanent. Magisteriumul extraordinar se întruneşte cînd episcopii sînt reuniţi în conciliu sau cînd papa proclamă o nouă “dogmă {ex cathedra).

maniheism. Religie din sec. III, fondată de filozoful iranian Mani, care credea că el este ultimul şi cel mai mare profet, trimis să desăvîrşească religiile persană, creştină şi, respectiv, budistă. Maniheismul este o formă de “gnosticism dualist, care promite “mîntuirea prin cunoaştere. în practică, el includea un “ascetism sever (descurajînd mai ales plăcerile fizice), pe motiv că cei nedesăvîrşiţi sînt supuşi renaşterii fizice continue. înainte de a se converti, “Augustin a fost maniheu timp de nouă ani.

marcionism. Mişcare ce a început cu Marcion, în sec. II. Marcion a respins validitatea mărturiei VT pentru creştini, deoarece Dumnezeul VT era considerat incompatibil cu Dumnezeul iubitor revelat prin Isus. Adesea, cei care se concentrează asupra NT în predicarea sau învăţătura pe care o dau şi trec cu vederea faptul că VT este „leagănul” lui Isus şi al credinţei creştine (şi care, prin urmare, nu recunosc importanţa „originii iudaice” a lui Isus şi a Bisericii Primare) sînt acuzaţi de marcionism.

mariologie. învăţătură teologică despre Măria, mama lui Isus. în legătură cu Măria, Biserica Romano-Catolică a ajuns să accepte anumite învăţături, care s-au dezvoltat prin tradiţie, ca parte esenţială a “dogmei (credinţe esenţiale pentru toţi catolicii). Printre aceste afirmaţii dogmatice se numără şi “imaculata concepţie, veşnica feciorie, lipsa de păcat, plinătatea harului şi “înălţarea la cer.

marxism. Numit şi materialism dialectic, marxismul constituie sistemul de principii politice, sociale şi economice propuse de Karl Marx, care susţinea că structurile socioeconomice ale unei societăţi condiţionează valorile, legile, obiceiurile şi credinţele esenţiale ale acesteia. Doctrina marxistă mai include şi teoria plusvalorii, iar practica avea drept scop stabilirea unei societăţi fără clase. Marxismul a influenţat unele curente ale teologiei contemporane, mai ales ‘teologia eliberării.

materialism. Concepţie filozofică potrivit căreia materia fizică este singura realitate sau categorie a existenţei, deci tot ceea ce există constituie o manifestare a materialului (şi nu o manifestare a minţii). în accepţiunea populară, termenul se referă la goana după bani şi posesiuni, ca scop central al existenţei materiale. Vezi şi monism.

mărturia lăuntrică a Duhului Sfînt [testimonium Spiritus sancti internum). Lucrarea prin care Duhul Sfînt face posibilă încrederea omenească în veridicitatea Scripturilor în privinţa promisiunii lui Dumnezeu de a da ‘mîntuire tuturor celor care exercită credinţa în Hristos. Cuvîntul şi Duhul lucrează împreună ca o singură mărturie, dar în două dimensiuni: interioară şi exterioară. Atunci cînd se dă citire Scripturii, aceasta mărturiseşte (în exterior) despre lucrarea mîntuitoare a lui Hristos pentru cei ce cred, iar Duhul Sfînt lucrează în credincios (în interior), oferindu-i o înţelegere spirituală a realităţii credinţei. Doctrina mărturiei lăuntrice îşi are originea la ‘Augustin şi a fost susţinută mai ales de teologii protestanţi din timpul “Reformei şi ulterior acesteia.

mărturisire, mărturisire de credinţă. Vezi confesiune, confesionalism; denominaţiune.

medieval, teologie medievală. Privitor la perioada numită în general Evul Mediu, care este datat între începutul sec. VII şi sfîrşitul sec. XVI. Teologia medievală a fost preocupată, în principal, de sistematizarea şi organizarea adevărului creştin, aşa cum a fost el formulat de gînditorii marcanţi ai epocii ‘patristice. Aceasta a dus, în cele din urmă, la scrierea marilor tratate teologice, care au cuprins întregul corpus de învăţătură creştină. înflorirea maximă a teologici medievale a venit în perioada de vîrf a Evului Mediu (sec. XII şi XIII), mai ales prin activitatea lui Toma ‘d’Aquino, care a scris “Summa ‘Iheologiae (sinteză a teologiei).

memorialism. Concepţie   asociată  cu  Ulrich *Zwingli,  care consideră că ‘Cina Domnului este un rit simbolic, reprezentînd (sau aducînd în memorie) jertfirea de Sine a lui Hristos pe cruce (precum şi ultima cină cu ucenicii). Spre deosebire de ideea ‘prezenţei reale, îmbrăţişată de teologii medievali şi de Luther (ex.: teoria ‘transsubstanţierii şi a ‘consubstanţierii), memorialiştii cred că prezenţa lui Hristos nu este localizată în elementele Cinei, ci în comunitatea credincioşilor reuniţi, în concepţia memorialiştilor, verbul „a fi” din cuvintele lui Hristos „Acesta este trupul meu… Acesta este sîngele meu” (Marcu 14:22, 24) are sens figurativ şi înseamnă „semnifică” sau „reprezintă”. Ca atare, prin această expresie, Isus nu Se referă în mod literal la dimensiunea fizică a trupului şi a sîngelui Său, ci sugerează că elementele fizice sînt simboluri ale vieţii Sale, care va fi jertfită pentru ei.
menoniţi. Iniţial, adepţi ai lui Menno Simons (1496-1561), lider în cadrul grupării ‘anabaptiste din sec. XVI. în spiritul tradiţiei ‘bisericii credincioşilor, din care fac parte, comunităţile menonite nu au o declaraţie doctrinară comună şi resping ideea de biserică naţională, botezul copiilor mici şi teoria ‘prezenţei reale a lui Hristos în ‘elementele ‘euharistiei. Sînt adepţi ai pietăţii personale şi colective, prin respectarea strictă a NT. în general, menoniţii sînt pacifişti.
merit. Din punct de vedere teologic, meritul constituie dreptul pe care o persoană consideră că îl are de a fi răsplătită pentru faptele făcute pentru Dumnezeu. Deşi în tradiţia catolică meritul continuă să fie considerat o categorie creştină validă, reformatorii  au respins-o,  în favoarea doctrinei despre ‘justificarea prin har, prin credinţă.

Mesia. Termen ebraic, care înseamnă „unsul”. Poporul lui Dumnezeu din VT anticipa venirea unei persoane unse de Duhul în vederea îndeplinirii funcţiei de rege şi preot peste Israel. De aceea, în teologia iudaică (VT şi intertestamentară), Mesia era considerat o persoană, supranaturală sau pămînfeaseă, înzestrată de Dumnezeu cu puteri şi funcţii speciale, menită să fie eliberatorul şi conducătorul ‘escatologic al Israelului. Deşi Isus a folosit rareori titlul în mod specific pentru Sine, denumirea NT de Mesia (greceşte Christos) îi aparţine numai lui Isus, atît ca titlu, cit şi ca nume personal. Isus a fost Cel cu adevărat uns de Duhul Sfînt şi, ca purtător al Duhului, are prerogativa de a revărsa Duhul peste cei care îl urmează. Vezi şi Hristos.

metafizică. Explorarea filozofică a naturii ultime a realităţii, aflată dincolo de nivelul fizic (meta = dincolo). Preocupările metafizicii ţin de domeniul ‘ontologicului, adică încearcă să răspundă la întrebările referitoare la ceea ce face ca un lucru să fie „real” sau să aibă „existenţă”.

metaforă, teologie metaforică. Metafora este o figură de stil prin care cuvinte sau expresii care au un sens acceptat, literal, sînt folosite în locul altora, pentru a sugera o asemănare sau similaritate între ele. Potrivit teologiei metaforice, despre Dumnezeu nu se poate vorbi decît în metafore. Astfel, trebuie să folosim metafore pentru a vorbi despre modul în care îl experimentăm pe Dumnezeu („Transcendentul”); în consecinţă, Dumnezeu poate fi descris doar în termeni relaţionali (adică prin limbajul relaţional al metaforei). în plus, teologii metaforici, precum Sallie McFague, susţin, în general, că astfel de metafore sînt reprezentări condiţionate cultural, create de mintea noastră, în încercarea de a face experienţa inteligibilă.

metanaraţiune. Ideea că există o naraţiune globală şi atotcuprinzătoare a omenirii, în care se încadrează toate naraţiunile particulare (ex.: istoria *mîntuirii). Creştinii cred că naraţiunea biblică despre *Creaţie-*Cădere- *răscumpărare-noua creaţie constituie o metanaraţiune atotcuprinzătoare, deoarece istoria biblică reprezintă o naraţiune a întregii omeniri. în acest sens, naraţiunea biblică funcţionează ca metanaraţiune centrală în învăţătura creştină.

metoda alegorică. Vezi alegorie.

metoda corelării. Metodă teologică prin care se încearcă alăturarea sau corelarea adevărului teologic şi a întrebărilor filozofice sau culturale contemporane. Teologul care foloseşte această metodă consideră că întrebările respective oferă un „punct de contact” între încercarea omenească de a căuta adevărul şi adevărul revelat al credinţei creştine. Potrivit lui Paul “Tillich (căruia i se atribuie, de regulă, sintagma), filozofia ridică întrebări şi pune probleme care reflectă preocupările existenţiale ale oamenilor. Teologia, la rîndul ei, încearcă să înţeleagă întrebările şi să ofere un răspuns într-o manieră atît relevantă cultural, cît şi fidelă faţă de mesajul creştin.
metodă teologică, metodologie. Procedură (sau set de proceduri), tehnică sau metodă sistematică de cercetare, folosită în dezvoltarea unei concepţii teologice. Teologii sistematici tratează, în general, problemele de metodologie teologică în secţiunile de început ale tratatelor (‘prolegomene). Astfel de întrebări metodologice includ adesea: Ce este teologia? Ce constituie o teologie validă, adevărată sau utilă? De ce este importantă teologia? Este teologia o ştiinţă? Care este fundamentul demersului teologic? Care sînt sursele (sau care este sursa) teologiei? Care este modul corect de a construi un sistem teologic?

metodism. Iniţial, sistem de credinţă întemeiat de John şi Charles *Wesley şi adepţii lor, în sec. XVII. Această mişcare evanghelistă, revivalistă (de trezire spirituală), s-a răspîndit în Marea Britanie, Statele Unite şi în alte părţi ale lumii. La început, convertiţii erau integraţi în grupuri şi societăţi toarte disciplinate, care puneau accent pe mărturisirea colectivă, rugăciune, slujire şi sfinţenia personală. Metodismul modern reflectă un angajament puternic faţă de implicarea socială. Vezi wesleyanism.

mileniu, milenism. Termen derivat de la cuvîntul latin pentru „o mie”, care se referă la domnia de o mie de ani a lui Hristos, menţionată în Apocalipsa 20:1-8. Există, în principiu, trei concepţii despre ce înseamnă acest text: *premilenismul, “postmilenismul şi “amilenismul. Spre deosebire de amilenişti, potrivit cărora mileniul nu constituie literalmente o perioadă istorică de o mie de ani, atît post- cît şi premileniştii sînt, tehnic vorbind, milenişti, deoarece ambele categorii anticipează că mileniul va avea loc într-un timp viitor (sau că a avut loc în trecutul recent). Milenismul mai este cunoscut şi sub denumirea de chiliasm, derivată de la cuvîntul grecesc biblic chilias, care înseamnă „o mie”. în teologia contemporană, chiliasmul este adesea folosit în sens restrîns, referitor la credinţa în întoarcerea premilenistă a lui Hristos.

misticism. Credinţă şi practică prin care se caută ajungerea la o cunoaştere personală, experienţială (numită uneori şi contemplativă) a lui Dumnezeu, printr-o unire sau întîlnire iubitoare cu Dumnezeu. Deşi experienţa mistică poate cuprinde uneori şi o dimensiune psihofizică (viziuni, visuri sau revelaţii speciale), dimensiunea aceasta nu este necesară. Misticii creştini susţin în general că adevăratul test al experienţei este roadă Duhului, care rezultă din ea, în viaţa misticului.

mişcarea bisericilor libere. Vezi biserici libere.

mişcarea „moartea lui Dumnezeu”. Mişcare teologică popularizată de teologii protestanţi Thomas J. J. Altizer, William Hamilton şi Paul van Buren, în anii ‘6o. Potrivit acestor teologi, concepţia tradiţională despre Dumnezeu nu mai joacă nici un rol semnificativ în viaţa omului modern. Mişcarea a fost intens mediatizată de presa populară, dar a avut o viaţă relativ scurtă.

mişcarea pentru sfinţenie. Curent manifestat în cadrul anumitor biserici protestante, pe la mijlocul anilor 1800, urmînd tradiţia lui John “Wesley. Aceste biserici accentuau doctrina lui Wesley despre ‘„sfinţirea totală”, considerînd că viaţa de puritate a creştinului se desfăşoară în două stadii: prin sfinţirea iniţială la ‘convertire şi printr-un al doilea eveniment de sfinţire, ulterior, în viaţa creştină (numit adesea „a doua binecuvîntare” sau „sfinţire totală”), în urma căruia creştinul este eliberat de robia naturii păcătoase, chiar dacă el continuă să trăiască într-un trup imperfect, într-o lume imperfectă.

mişcarea „teologiei biblice”. Ca disciplină, teologia biblică îşi are rădăcinile în activitatea lui Johann Philipp Gabler (1753- 1826), dar mişcarea „teologiei biblice” a apărut la mijlocul sec. XX, cînd cercetătorii biblici au încercat o abordare a problemelor legate de autoritatea textului, dar şi găsirea unei unităţi interne în diversitatea corpusului biblic. Unii adepţi ai mişcării au considerat că Biblia este o carte scrisă de oameni, care trebuie studiată folosind metodele comune studiului oricărei alte literaturi (“metoda istorico-critică), în timp ce alţii au continuat să susţină autoritatea divină a Scripturii, considerînd că ea trebuie citită ca operă teologică. Deşi voga mişcării „teologiei biblice” a trecut, efectele mişcării persistă în disciplina academică şi pastorală care caută să dezvăluie mesajul Scripturii auditoriului contemporan.

mit. Termenul mit este cel mai adesea asociat cu ideea de fabulă sau de inautenticitate istorică (ficţiune) şi nu cu ideea de adevăr şi realitate obiectivă. De aceea, unii oameni folosesc termenul mit cu referire la orice parte a mesajului creştin care conţine ceva supranatural sau miraculos (vezi Bultmann; demitologizare). Termenul poate fi folosit şi pentru a desemna caracterul autentic, dar transcendental sau inefabil al revelaţiei lui Dumnezeu, care trece dincolo de descrierea lingvistică raţională (vezi Brunner). Mitul poate avea şi conotaţia de limbaj sau imagistică împrumutate de la miturile ‘cosmologice/cosmogonice (ale creaţiei) care vorbesc despre Dumnezeu.

mînia lui Dumnezeu. Reacţia liberă, subiectivă şi sfîntă a lui Dumnezeu faţă de păcat şi faţă de răul şi răutatea manifestate de făpturile create, aflate în opoziţie cu Dumnezeu.

mîntuire. Termen cuprinzător, care desemnează activitatea lui Dumnezeu, faţă de creaţie şi de oameni, de a face ca toate lucrurile să conveargă spre scopul intenţionat de Dumnezeu. Mai exact, mîntuirea presupune procesul prin care Dumnezeu îi izbăveşte pe oameni de puterea şi efectele păcatului şi ale ‘Căderii, prin lucrarea lui Isus Hristos, pentru ca astfel creaţia în general şi oamenii în particular să se poată bucura de plinătatea vieţii menite de Dumnezeu.

moarte. Văzută din perspectivă teologică, moartea se referă la consecinţele distructive ale intrării păcatului în lume. Una dintre consecinţe este alienarea spirituală sau separarea de Dumnezeu. Ca urmare a păcatului, oamenii au parte şi de moartea fizică; aceasta constituie o aducere aminte vizibilă şi universală a efectelor permanente ale păcatului. Scriptura vorbeşte şi despre „moartea a doua” (Ap. 2:11; 20:6, 14; 21:8): separarea finală a celor răi de prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

modalism. Numit şi ‘sabelianism. Modalismul este o erezie trinitariană, potrivit căreia Tatăl, Fiul şi Duhul nu sînt „trei persoane distincte aflate în relaţie” ci doar trei moduri de manifestare a persoanei unice a lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu lucrează în ‘istoria mîntuirii ca Tată care creează şi instituie Legea, ca Fiu care răscumpără şi, respectiv, ca Duh care acordă harul.

modernism. încercare de a armoniza creştinismul cu preocupările lumii moderne şi ale oamenilor moderni. în cadrul romano- catolicismului, modernismul s-a manifestat ca mişcare liberală, la sfîrşitul sec. XIX, şi a avut ca scop crearea unei relaţii mai apropiate între tradiţia romano-catolică şi concepţiile moderne (pe atunci) filozofice, istorice, ştiinţifice şi sociale, mai ales prin minimalizarea credinţei în supranatural. Vezi şi liberalism.

modernitate. Concepţie culturală despre lume şi viaţă din sec. XIX şi XX. Modernitatea este o moştenire a “Iluminismului, deoarece reflectă valorile şi sistemele de credinţă ale acestuia. Una dintre trăsăturile distinctive ale modernităţii este credinţa că doar prin exerciţiul raţiunii sîntem capabili să dobîndim cunoaşterea, chiar şi cunoaşterea divinului, şi că, prin intermediul unei astfel de cunoaşteri, oamenii pot progresa, avînd posibilitatea ca, în cele din urmă, să creeze o ordine umană utopică (sau ideală).

moduri de a fi. Limbaj folosit de Karl ‘Barth, proeminent teolog din sec. XX, pentru a descrie persoanele ‘Trinităţii. Barth a recurs la acest limbaj ca reacţie faţă de limitările pe care concepţia psihologică modernă le impune asupra termenului persoană. Barth a pus sub semnul întrebării ideea triteistă, potrivit căreia Trinitatea se prezintă sub forma a trei centre personale de conştiinţă şi voinţă distincte, separate unele în raport cu celelalte. El a accentuat că Dumnezeul unic există în mod simultan în trei „repetări” autodiferenţiate, numite şi „moduri de a fi”: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

monahism. Mod de viaţă, în cadrul tradiţiei catolice şi a celei ‘ortodoxe răsăritene, care accentuează celibatul, viaţa în comunitate, sărăcia, închinarea comună, tăcerea şi contemplarea. Mişcarea monahală a dus la apariţia mănăstirilor, locuri în care călugării puteau să trăiască şi să muncească împreună, de regulă izolaţi de societate.

monarhianism. Mişcare din sec. II şi III, care pleda pentru menţinerea ‘monoteismului şi a unităţii (mono-arche = „o singură sursă”) Dumnezeirii. Negînd realitatea distinctă personală a Fiului şi a Duhului, această concepţie defensivă a degenerat într-o erezie antitrinitară. S-au dezvoltat două forme de monarhianism: ‘adopţionismul, sau monarhianismul dinamic, potrivit căruia Isus este un simplu profet, umplut cu Duhul Sfînt şi „adoptat” de Dumnezeu; şi ‘modalismul (sau ‘sabelianismul), potrivit căruia Isus este unul dintre modurile prin care Dumnezeu ni Se revelează.

monism. Orice filozofie antidualistă, care face apel la un singur principiu unificator, pentru a explica tot ce există. La întrebarea „Cît de multe lucruri sînt reale sau există?”, monismul răspunde „O singură realitate sau un singur lucru” sau „Un singur/e/ de lucru cu multe lucruri diferite în această categorie” (monismul atributiv). în esenţă, monismul nu îngăduie distincţia dintre Dumnezeu şi creaţie.

monoteism. Credinţa într-un singur Dumnezeu (mono-theos), spre deosebire de credinţa în mai mulţi zei (politeism). Monoteiştii recunosc, de regulă, realitatea altor puteri supranaturale (ex.: îngerii şi demonii), dar cred că toate aceste puteri sînt, de fapt, sub controlul sau autoritatea unui Dumnezeu unic suprem. Monoteismul, cu diferitele sale forme, constituie învăţătura iudaismului, a creştinismului şi a islamului.

montanism. Mişcare profetică din sec. II, care a accentuat întoarcerea ‘iminentă a lui Hristos şi a impus credincioşilor o moralitate strictă, în aşteptarea şi pregătirea pentru sfîrşitul lumii. Denumirea mişcării provine de la liderul ei, Montanus, care, împreună cu cîteva femei, funcţiona ca profet al grupării. Deşi liderii ei nu au intenţionat ca profeţiile să submineze autoritatea Bibliei, mişcarea a fost considerată eretică de autoritatea bisericească a vremii. Părintele bisericesc Tertullian s-a alăturat, în cele din urmă, grupării montaniste.

naraţiune, teologie narativă. începînd cu anii ’70. a apărut o abordare teologică nouă, potrivit căreia conceptul de povestire şi de om ca povestitor constituie motivul central al reflecţiei teologice. Adepţii teologiei narative (ex.: Gabriel Fackre, Hans Frei, Stanley Hauerwas, George Stroup) susţin că ne putem construi identitatea personală atunci cînd poveştile noastre individuale se îmbină cu naraţiunea transcendentală a comunităţii religioase şi, în cele din urmă, cu naraţiunea care le cuprinde pe toate, a istorici ‘mîntuirii.

naşterea din fecioară (concepţia virginală). Doctrină potrivit căreia Duhul Sfînt L-a conceput pe Isus în pîntecele Măriei, fără participarea unui tată pămîntesc.

naşterea din nou. Vezi regenerare.

naturalism, teologie naturală. Naturalismul desemnează uneori o formă de *ateism şi ‘materialism, potrivit căreia universul „natural” (alcătuit din energie şi materie şi bazat pe legi naturale) este suma întregii realităţi, tăgăduind astfel libertatea omului, valorile absolute şi, în cele din urmă, sensul “existenţial. Ca teorie etică, naturalismul susţine că judecăţile etice izvorăsc din sau îşi au temeiul în universul însuşi sau în „modul natural de a fi al lucrurilor”. Teologia naturală susţine că oamenii pot dobîndi, cu ajutorul raţiunii umane, o anumită cunoaştere despre Dumnezeu, observînd ordinea creată, un locus al ‘revelaţiei divine.

necaz, necazul cel mare. Vezi tribulaţie.

nemurire. în sens simplu, incapacitatea de a înceta să existe sau capacitatea de a exista etern. în acest sens, Dumnezeu este singura fiinţă cu adevărat nemuritoare, deoarece Dumnezeu a existat dintotdeauna şi nu va înceta să existe. Unii teologi susţin însă că sufletele oamenilor sînt create de Dumnezeu nemuritoare în mod intrinsec, pe cînd alţii susţin că sufletul devine nemuritor în mod extrinsec, după ce primeşte „viaţă veşnică” prin ‘mîntuire. în ambele cazuri, s-a căzut de acord că toţi oamenii, fie neprihăniţi, fie răi, sînt supuşi morţii fizice, ca o consecinţă a păcatului, şi astfel sînt, fără excepţie, muritori din perspectiva vieţii pămînteşti. ‘Nemurirea pe care o primesc oamenii se datorează exclusiv voinţei şi puterii lui Dumnezeu.

nemurire condiţionată. Credinţa că existenţa eternă a sufletului omenesc depinde de acţiunea generoasă a harului lui Dumnezeu de a o susţine. Adepţii ‘nemuririi condiţionate sugerează că sufletul omenesc primeşte viaţă veşnică doar ca un dar şi că cei care nu primesc darul vieţii veşnice (cei nemîntuiţi) vor înceta să existe la un anumit moment după moarte, fie imediat, fie după judecata finală. Vezi şi anihilaţionism.

neoortodoxie. Mişcare protestantă de la începutul sec. XX (avînd ca reprezentanţi, printre alţii, pe Karl ‘Barth, Emil “Brunner, Reinhold şi H. Richard ‘Niebuhr), izvorîtă din ideea că ‘liberalismul protestant a adaptat în mod nelegitim Evanghelia la ştiinţa şi cultura modernă, pierzînd în acest proces accentul clasic asupra ‘transcendenţei lui Dumnezeu Şi asupra Cuvîntului Său. Ca atare, gînditorii neoortodocşi au promovat întoarcerea la principiile esenţiale ale teologiei Reformei şi ale Bisericii Primare (în special primatul Scripturii, depravarea omului şi lucrarea lui Dumnezeu în Hristos), ca bază pentru proclamarea Evangheliei în context contemporan. în acelaşi timp, au luat în serios critica “iluministă a “ortodoxiei şi au respins “scolastica protestantă. Teologii neoortodocşi au folosit adesea o abordare “dialectică, prin care au căutat să ajungă la adevăruri teologice prin juxtapunerea unor formulări aparent contrarii, considerate adevăruri paradoxale (ex.: oamenii sînt căzuţi şi depravaţi şi totuşi sînt liberi şi răspunzători înaintea lui Dumnezeu).

neoplatonism. Ultimul stadiu al filozofiei greceşti (asociată cu Plotin), care i-a influenţat considerabil pe unii gînditori ai Bisericii Timpurii, în special pe *Origen şi “Augustin. Neo- platoniştii considerau că toate lucrurile constituie o emanaţie a principului transcendent Unu, fiind menite să se întoarcă în acel Unu, printr-un proces de purificare. neprihănire (îndreptăţire). Vezi “dreptate.
neprihănire (dreptate) originară. Vezi păcat originar. nestorianism. Erezie condamnată de Conciliul de la Efes (431 d.Hr.). Nestorianismul şi-a luat numele de la Nestorius, episcop de Constantinopol, care susţinea că, deşi Isus Hristos a fost o singură persoană (Dumnezeu şi om uniţi), cele două naturi ale Sale (umană şi divină) coexistau şi deci erau separabile. O consecinţă a acestei concepţii a fost că suferinţa lui Isus pentru omenire a fost considerată un act al lui Isus în umanitatea, dar nu în dumnezeirea Sa.

Niebuhr, Reinhold (1892-1971). Una dintre cele mai proeminente voci din spectrul teologic american la mijlocul sec. XX. Respingînd “liberalismul, Niebuhr şi-a concentrat atenţia asupra “antropologiei creştine, considerînd că aceasta îl prezintă pe om ca fiinţă căzută, dar şi liberă. Niebuhr a fost interesat şi de relevanţa creştinismului pentru problemele sociale contemporane. în opoziţie cu ceea ce el considera a fi „utopismul moral” (optimismul nestăvilit) al liberalismului, Niebuhr a propus „realismul creştin”, adică încercarea de a realiza ceea ce este posibil în mod realist, şi anume un context mai just decît cel precedent (justiţie proximă), şi nu inaugurarea unei ordini sociale perfecte, pe care o considera irealizabilă, din cauza că sîntem fiinţe căzute. Vezi şi neoortodoxie.

nihilism. în general, respingere totală (şi, in extremis, distrugere) a credinţelor şi a valorilor asociate cu structurile sociale morale şi tradiţionale. Din punct de vedere filozofic, nihilismul reprezintă o atitudine de scepticism total faţă de afirmaţiile de deţinere a adevărului obiectiv. Potrivit nihilismului, cunoaşterea depinde numai de experienţa senzorială, de aceea revendicările teologice şi morale sînt lipsite de sens.

noetic. Referitor la, bazat pe sau legat de intelect sau procesul cunoaşterii.

nominalism. Teorie a cunoaşterii, care contestă realitatea obiectivă a principiilor universale, susţinînd că „universaliile” sînt simple concepte, care nu au altă realitate decît existenţa lor în mintea individului. Această teorie este uneori atribuită gînditorului medieval William de Occam (vezi şi briciul lui Occam).

noncompatibilism. Vezi compatibilism.

nonfundaţionalism. Concepţie potrivit căreia cunoaşterea nu se prezintă sub forma concluziilor unor principii primare indubitabile (vezi fundaţionalism), ci sub forma unui set de credinţe care alcătuiesc, prin îmbinare, un model inter- conectat (ex.: „reţeaua de credinţe”), susţinîndu-se reciproc.

normă. în “etică, standard autoritativ sau principiu de acţiune corectă, care grevează asupra membrilor unui grup. Normele au rolul de a controla, reglementa sau călăuzi comportamentele sau atitudinile considerate acceptabile în cadrul unui grup, contribuind astfel la definirea lui de ansamblu. în teologie, norma determină forma şi conţinutul formulărilor doctrinare. Protestanţii apelează, în general, la o singură normă, Scriptura, care stă deasupra tuturor celorlalte norme. Astfel, Biblia devine „norma normatoare” (norma normam) pentru reflecţia şi dezvoltarea teologică.

notitia. Termenul latin pentru cunoaştere sau familiarizare cu ceva sau cineva. în teologie, notitia a ajuns să facă referire la unul dintre aspectele credinţei (celelalte fiind ‘assensus şi ‘fiducia). Pentru a crede în Hristos, o persoană trebuie să fie mai întîi familiarizată cu mesajul Evangheliei.

numinos. Termen inventat de teologul german Rudolph Otto, după cuvîntul latin numen, pentru a descrie esenţa experienţei religioase, ca întîlnire cu prezenţa „sacrului”. Numinosul include aspecte ale raţiunii şi ale moralităţii. El poate fi „simţit” şi descris, însă nu se pretează la o definire riguroasă.

Occam, William de. Vezi briciul lui Occam.
oikonomia. Termen grecesc, care înseamnă „economie” sau „administrare”. în teologie, termenul se referă la istoria ‘mîntuirii sau la planul şi grija (administraţia) providenţiale ale lui Dumnezeu faţă de creaţie. în sens restrîns, oikonomia a devenit sinonimă cu principalele evenimente din planul de mîntuire al lui Dumnezeu, mai exact ‘întruparea lui Hristos şi trimiterea Duhului.

omiletică. Disciplină teologică, preocupată de înţelegerea scopului şi a procesului de pregătire şi susţinere a predicilor. Omiletică încearcă să integreze o înţelegere a locului predicatorului, a predicii şi a audienţei. Omiletică are ca scop, de asemenea, să-i ajute pe predicatori să se pregătească spiritual pentru predicare, să elaboreze predici conforme Scripturii şi să le prezinte în mod relevant, din punct de vedere cultural.
omnipotenţă. Atribut care desemnează capacitatea lui Dumnezeu de a face tot ceea ce este în acord cu caracterul şi fiinţa Sa, în vederea împlinirii planului divin pentru creaţie. Omnipotenţa lui Dumnezeu este demonstrată, în principal, prin preschimbarea, de către Dumnezeu, a răului în bine. Acest aspect este evident mai ales în moartea lui Isus, care, deşi a tost un act al unor oameni răi, a devenit mijlocul prin care Dumnezeu face posibilă ‘mîntuirea omului.
omniprezenţă. Atribut care se referă la calitatea lui Dumnezeu de a fi prezent pretutindeni în creaţie, în acelaşi timp. Mai corect ar fi, probabil, să considerăm că, prin omniprezenţa, toate lucrurile sînt prezente în raport cu Dumnezeu. Prin urmare, nu există nimic în univers care să se afle dincolo de cunoaşterea (şi grija) lui Dumnezeu.

omniscienţă. Atribut care denotă faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile. Omniscienţa înseamnă că toate lucrurile sînt prezente în mintea divină; Dumnezeu are o cunoaştere directă a tot ce există în creaţie.

ontologie. Ramură a ‘metafizicii, preocupată de natura fiinţei. A vorbi despre ceva din punct de vedere ontologic înseamnă a face referire la natura sa esenţială, opusă aspectelor lui epistemologice. Aşadar, ontologia se concentrează asupra fiinţei şi a ‘esenţei, spre deosebire de ‘epistemologie, care vorbeşte despre modul în care oamenii dobîndesc cunoaşterea.

ordinare. De la verbul latinesc omonim, care înseamnă „a pune în ordine” sau „a numi în funcţie”. Ordinarea se referă, în genere, la numirea într-o funcţie oficială de slujire, însoţită adesea de punerea mîinilor. în tradiţiile romano-catolică şi ortodoxă, ordinarea (hirotonirea) este considerată un ‘sacrament. Cele mai multe biserici fac ordinari pentru activitatea de slujire şi de conducere pastorală. Unele biserici fac ordinari şi pentru alte oficii, precum cel de episcop (ex.: cele catolice şi anglicane) sau cel de ‘diacon (unele biserici baptiste). Ocazional, termenul este asociat cu ‘alegerea şi ‘predestinarea efectuate de Dumnezeu.

ordo salutis. în latină, „ordinea mîntuirii”, adică succesiunea evenimentelor din programul salvific al lui Dumnezeu. Deşi atît tradiţia reformată, cit şi cea catolică susţin că “mîntuirea vine doar prin Hristos, ele diferă drastic în privinţa conceptului de ordo salutis. în tradiţia ‘reformată, ordo salutis include aspecte precum chemarea eficace, ‘regenerarea, “credinţa, “justificarea, ‘sfinţirea şi ‘glorificarea. Biserica Romano-Catolică însă „administrează harul” prin ‘sacramentele prescrise, botezul, confirmarea, ‘euharistia, penitenţa, căsătoria sau ordinarea şi vindecarea, cunoscută anterior sub numele de ungere extremă (ritul pregătitor pentru moarte).

Origen (185-254 d.Hr.) Teolog şi învăţat de limbă greacă al Bisericii Timpurii. Origen a apărat cu străşnicie credinţa creştină “ortodoxă, atît în predicile sale, cit şi în monumentalele sale lucrări. Totuşi, unele dintre speculaţiile şi abordările sale teologice ale Scripturii au atras condamnarea lui ca eretic în 553 d.Hr., la Conciliu al II-lea de la Constantinopol. Concepţiile sale trinitare contradictorii au stat la baza atît a “arianismului, cît şi a viitoarei teologii ortodoxe trinitariene. Una dintre cele mai cunoscute moşteniri ale sale este ideea de „generare eternă a Fiului”; potrivit acesteia, din eternitate, Tatăl îl generează pe Fiul. Această generare nu este un act în timp, ci unul etern.

ortodoxie. în sens literal, „dreaptă mărire” sau „dreaptă credinţă” (în opoziţie cu “erezia). în acest sens, ortodoxia presupune concordanţa, în doctrină şi închinare, cu credinţa creştină (în spaţiul catolic, conformitate faţă de biserică), aşa cum e mărturisită de Scriptură, de scriitorii creştini timpurii şi de învăţăturile, “crezurile şi “liturghia oficiale ale Bisericii. Termenul ortodoxie este folosit, în sens restrîns, pentru a face referire la tradiţia “ortodoxă răsăriteană.

ortodoxie răsăriteană. Ramură a creştinismului, care pune un accent deosebit pe păstrarea doctrinelor formulate de Părinţii bisericii şi rezumate în învăţătura celor şapte concilii ecumenice din sec. IV-VIII. Deşi are învăţături care sînt comune romano-catolicismului şi “protestantismului (doctrina despre “Trinitate), ortodoxia răsăriteană se caracterizează prin trei elemente distinctive majore: (1) teologia “apofatică, potrivit căreia Dumnezeu este dincolo de înţelegerea raţională, iar omul îl poate cunoaşte doar ca „viziune lăuntrică luminoasă”; (2) concepţie trinitară conform căreia Duhul purcede numai de la Tatăl (ca îr formularea originară a “Crezului niceean), nu şi de la Fiul (c în versiunea apuseană a Crezului); şi (3) “mîntuirea ca procfi de “îndumnezeire, adică de participare la natura divină. Vezi şifilioque.

ousia. Termenul grecesc pentru „substanţă” sau „fiinţă”. Gîndirea trinitariană sugerează că Fiul îşi derivă ousia de la Tatăl, dar ceea ce este Fiul este şi Tatăl aidoma {vezi homoousios). în formularea doctrinei despre “Trinitate, “Părinţii capadocieni au declarat că Dumnezeu este o singură ousia, dar în trei hypostaseis.

panenteism. Credinţa că fiinţa lui Dumnezeu include şi pătrunde întregul univers, astfel că totul există în Dumnezeu. Spre deosebire de “panteism, panenteiştii declară că fiinţa lui Dumnezeu nu este epuizată de univers, ci este mai mare decît acesta. Dumnezeu este afectat de fiecare eveniment din univers, de aceea cunoaşterea lui Dumnezeu se schimbă şi creşte. în acelaşi timp însă, Dumnezeu îşi menţine integritatea personală şi realitatea deplină.

panteism. în sens literal, din greceşte, „totul este Dumnezeu”. Potrivit panteismului, Dumnezeu şi universul sînt, în esenţă, identici. Mai exact, panteismul caracterizează legătura apropiată dintre lume şi realitatea divină, ca în cazul anumitor religii, precum hinduismul. O variantă a panteismului consideră că Dumnezeu este „sufletul” universului, acesta din urmă fiind „trupul” Său. în accepţiunea religiilor panteiste, experienţa alienării de ceilalţi şi de divin este doar o iluzie.

paradigmă, schimbare de paradigmă. O paradigmă este o structură conştientă sau inconştientă de gîndire, credinţă şi acţiune. Schimbarea de paradigmă presupune o schimbare în cadrul acestei structuri, rezultînd în capacitatea de a percepe şi gîndi lucrurile diferit şi, prin urmare, de a răspunde într-o manieră radical nouă sau diferită. Aceşti termeni au dobîndit o largă circulaţie prin intermediul scrierilor de filozofie a Ştiinţei ale americanului Thomas Kuhn.

Paradox. O contradicţie aparentă. Un paradox poate apărea sub forma unei afirmaţii aparent contradictorii, sub forma unor afirmaţii multiple care se contrazic reciproc sau sub forma unei afirmaţii care se află în contradicţie cu judecata sănătoasă sau cu o atitudine larg răspîndită. Credinţa creştină afirmă cîteva paradoxuri — adevăruri independente, aparent ireconciliabile şi totuşi puse alături prin credinţă. Un exemplu citat deseori este credinţa că Isus a fost divin pe deplin şi om pe deplin. Teologii încearcă adesea să elucideze aceste aspecte aparent paradoxale ale credinţei.

parousia. Termen grecesc folosit pentru a desemna A Doua Venire a lui Isus Hristos, la sfîrşitul istoriei. în mod literal, termenul înseamnă „prezenţă”. Prin extensie, a ajuns să desemneze întoarcerea lui Hristos, momentul în care va fi prezent pe deplin faţă de lume sau cînd prezenţa Sa va fi revelată de deplin.

patripasianism. Termen format din cuvintele greceşti pater (tată) şi pascho (a suferi). Patripasianismul constituie o specie timpurie de ‘modalism şi sugerează că Dumnezeul unic (Tatăl) S-a întrupat ca Fiu, S-a născut dintr-o fecioară, pentru a suferi şi a muri pe cruce. Credinţa a fost declarată eretică de Biserica Primară.

păcat. Necredinţă, neîncredere şi respingere categorice a lui Dumnezeu şi înlăturare a Lui din centrul realităţii. Potrivit Bibliei, păcatul este atît starea de despărţire şi de alienare de Dumnezeu a omenirii căzute, cît şi neascultarea deliberată a omului faţă de voia lui Dumnezeu, manifestată în gîndire sau fapte concrete. Ca parte inerentă a condiţiei umane, păcatul este universal, manifestîndu-se atît colectiv, cît şi individual.
păcat originar, dreptate (neprihănire) originară. în sens strict, păcatul originar este starea de alienare faţă de Dumnezeu, în care se nasc toţi oamenii. în contrast, dreptatea originară (sau neprihănirea originară) este starea de inocenţă care i-a caracterizat pe Adam şi Eva, înainte de căderea în păcat. Astfel, deoarece nu se răzvrătiseră încă faţă de Dumnezeu, primii oameni erau neprihăniţi (drepţi, fără păcat) în faţa lui Dumnezeu. Din perspectivă istorică, concepţia despre păcatul originar a pus în discuţie modul în care păcatul lui Adam îi afectează pe oameni, şi anume prin transmiterea naturii căzute a lui Adam sau prin faptul că Dumnezeu impută păcatul lui Adam şi urmaşilor acestuia.

Părinţii capadocieni. Grup de teologi care au scris între ‘Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.) şi ‘Conciliul de la Constantinopol (381 d.Hr.). Părinţii capadocieni au luat atitudine faţă de erezia ariană şi au formulat doctrina ortodoxă despre ‘Trinitate. Membrii grupului au fost ‘Vasile de Cezareea (c. 330-379), ‘Grigore de Nyssa (c. 330-395) şi ‘Grigore de Nazianz (c. 330- 389). Formula trinitariană a Părinţilor capadocieni afirmă că Dumnezeu este „trei persoane [hypostaseis] într-o singură ‘esenţă [ousia].” Vezi şi arianism, Arius.

părtăşie. Vezi comuniune.

pedobotez (botezul copiilor mici). Practica de a boteza copii mici, care nu sînt consideraţi suficient de mari pentru a-şi verbaliza credinţa în Hristos. Există cîteva concepţii cu privire la semnificaţia botezului copiilor mici. Unii creştini îl consideră actul prin care se realizează ‘regenerarea; alţii îl consideră un simbol al harului lui Dumnezeu, care se extinde asupra copilului înainte de răspunsul său personal; alţii sugerează că, asemenea ‘circumciziei din VT, botezul copiilor mici marchează copilul ca membru al ‘legămîntului.

pelagianism. învăţătura a călugărului britanic Pelagius (c. 354- 415), potrivit căreia efortul uman şi meritele pot aduce ‘mîntuire, fără harul divin. Pelagius a fost combătut cu vehemenţă de părintele bisericesc ‘Augustin.

penitenţă. în tradiţia catolică, ‘sacramentul “reconcilierii, prin care penitentul este împăcat cu Dumnezeu şi cu biserica, în urma iertării păcatului. Deseori, reconcilierea are loc după ce păcătosul penitent îndeplineşte nişte acte prescrise, ca semn al pocăinţei.

Pentecoste, penticostalism. Iniţial, în perioada VT, Pentecostele (Cincizecimea) constituia apogeul Sărbătorii Săptămînilor. Ulterior, Biserica a ajuns să sărbătorească Pentecostele (Cincizecimea), adică Rusaliile, ca aniversare a revărsării Duhului Sfînt peste ucenici, la cincizeci de zile după “învierea lui Isus. Penticostalismul este o mişcare apărută la începutul sec. XX, care pune accent pe „botezul în Duhul Sfînt”, după convertire, ca experienţă pentru toţi credincioşii, însoţită de *glosolalie (vorbirea în limbi) —semnul iniţial al botezului. Din perspectivă istorică, penticostalii au avut un caracter misionar, în parte datorită faptului că primii penticostali susţineau că un scop central al botezului în Duhul este de a-1 înzestra pe credincios cu putere pentru evanghelizare.

perihoreză. Vezi circumincesiune.

perseverarea sfinţilor. Porunca Scripturii de a stărui în dragostea de Dumnezeu şi de a suporta cu răbdare încercările, mai ales în faţa persecuţiei. în teologia “calvinistă, perseverarea (sau păstrarea) sfinţilor se referă la credinţa că cei cu adevărat aleşi vor rămîne credincioşi pînă la sfîrşit. Teologia ‘evanghelică recentă a început să pună problema modului în care trebuie echilibrată doctrina despre siguranţa veşnică (toţi cei care L-au acceptat pe Hristos ca Mîntuitor vor avea parte de veşnicia cu Dumnezeu, indiferent de conduita personală de după convertire) cu chemarea biblică adresată credincioşilor de a persevera, adică de a nu fi neascultători sau de a nu cădea de la credinţă. Vezi şi arminianism, Arminius; calvinism, Jean Calvin.

persoană. Termenul este folosit cu referire la oameni, pentru a desemna o fiinţă vie, înzestrată cu libertate, conştiinţă şi capacitatea de a avea relaţii cu alte persoane etc; termenul mai este folosit cu referire la Dumnezeu, considerat, prin excelenţă, personal, dar şi cu referire la cei trei membri ai “Trinităţii. Cînd se face referire la individualitatea personală triunică a lui Dumnezeu, termenul persoană nu are conotaţia psihologică modernă şi nici nu se referă la trei dumnezei separaţi. Ci caracterul personal al membrilor Trinităţii se manifestă prin relaţiile lor.

personalism dialogic. Termen folosit pentru a desemna încercarea lui Martin Ruber de a face distincţie între două tipuri de relaţii: relaţia Eu-Tu (I-‘lhou) şi relaţia Eu-El (I-lt). Relaţia Eu-Tu se caracterizează prin reciprocitate între persoanele aflate în conversaţie; în relaţia Eu-El, o singură persoană acţionează ca subiect cunoscător, iar El funcţionează ca obiect care trebuie cunoscut. Pentru Buber, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este o relaţie dialogică Eu-Tu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu este un obiect de studiu, ci un subiect activ, care intră în conversaţii şi relaţii mutuale cu oamenii.

pietism. Abordare biblică şi experienţială a vieţii creştine, potrivit căreia aproprierea personală a credinţei şi o viaţă de sfinţenie sînt mai importante decît structurile formale ale teologiei (doctrinele) şi ale ordinii bisericeşti. Pietismul a apărut ca mişcare în cadrul Bisericii Luterane din Germania, încereînd să corecteze simpla acceptare a doctrinei, care, în opinia pietiştilor, duce la o „ortodoxie moartă”. Philipp Jacob Spener (1635-1705) este adesea considerat părintele pietismului german. Spener a căutat să aducă schimbări în biserică, întemeind mici grupuri de credincioşi pioşi (collegia pietatis) care se întîlneau pentru edificare mutuală.

platonism. Sistem filozofic fondat de filozoful grec Platon, care a influenţat considerabil gîndirea apuseană (inclusiv creştină). Filozofia lui Platon se bazează, în principal, pe concepţia despre forme, “cosmologie şi “nemurire. Potrivit lui Platon, lucrurile create sînt copii imperfecte ale „formelor” transcendente, obiective şi eterne, dintre care cea mai înaltă este forma lui Dumnezeu. Cunoaşterea omenească este înnăscută şi poate fi actualizată prin reflecţie raţională şi maieutică socratică. La moarte, corpul eliberează sufletul întemniţat, care este apoi capabil să contemple adevărul în forma lui pură.

pluralism. Concepţie care pledează pentru un sistem social propice autonomiei şi dezvoltării continue a diverselor grupuri religioase, etnice, rasiale şi sociale, în cadrul sistemului. în teologie, adepţii pluralismului sugerează că există mai multe căi spre Dumnezeu, mai multe expresii ale adevărului despre divinitate şi mai multe mijloace de a ajunge la mîntuire, toate valide în egală măsură.

pneumatologie. Ramură a doctrinei creştine, care se ocupă de Duhul Sfînt. Cuvîntul derivă de la grecescul pneuma („duh”) şi logos („învăţătură”). Pneumatologia explorează persoana şi lucrarea Duhului, mai ales implicarea Duhului în *mîntuirea omului.

polemică. Arta de a purta dispute sau controverse (apărarea unei teze cu ajutorul logicii formale). Polemica poate însemna şi respingerea vehementă a unei concepţii sau poziţii opuse. în teologie, polemica se referă adesea la încercarea de a dovedi superioritatea învăţăturii creştine asupra rivalelor ei, prin intermediul unei prezentări sistematice, ordonate a sistemului de credinţă creştin (o ‘teologie sistematică) care să arate atît consecvenţa internă a doctrinei creştine, cît şi congruenţa dintre ea şi cunoaşterea omenească luată ca întreg. Vezi şi irenică.

posse peccare, posse non peccare. Vezi impecabilitate; lipsa de păcat a lui Hristos.

postliberalism. Mişcare teologică de la sfîrşitul sec. XX, care respinge primatul experienţei umane, adoptat de vechiul ‘liberalism, şi restaurează ideea de tradiţie comunitară, ca mijloc de control în teologie. Iniţial, postliberalismul a fost asociat cu gînditori precum George Lindbeck, care au respins atît concepţia ‘fundamentalistă, cît şi pe cea liberală despre natura doctrinei (ca fiind ori propoziţii adevărate în mod obiectiv, ori expresii ale experienţei religioase subiective), în favoarea concepţiei că doctrinele constituie „reguli de bază” ale comunităţii religioase.

postmilenism. Concepţia că A Doua Venire a lui Hristos va urma ‘mileniului. Postmileniştii susţin că mileniul va veni ca urmare a influenţei morale şi spirituale a predicării creştine în lume. Aceasta va duce la ‘convertiri numeroase, un rol mai important al Bisericii în lume, aducînd prosperitate pămîntească, rezolvarea relelor sociale şi îmbrăţişarea pe scară largă a valorilor creştine. Răul se va diminua pînă la A Doua Venire a lui Hristos, care va marca şi ‘învierea din morţi şi ‘judecata de apoi.

postmodernism. Termen folosit pentru a desemna o amplă gamă de evoluţii culturale şi intelectuale în societatea apuseană de la sfîrşitul sec. XX. Etosul ‘postmodern este caracterizat de respingerea valorilor moderniste şi de neîncredere faţă de pretinsele principii universale raţionale instituite de epoca ‘Iluminismului. Postmoderniştii sînt, în general, adepţi ai ‘pluralismului şi pun preţ pe diversitatea religiilor şi a concepţiilor despre lume şi viaţă, caracteristice societăţii contemporane.

pozitivism logic. Vezi pozitivism, empirism logic.

pozitivism, pozitivism logic, empirism logic. Pozitivismul este concepţia filozofică potrivit căreia nu putem dobîndi altă cunoaştere decît cea percepută direct prin simţuri. „Cunoaşterea pozitivă” provine din ştiinţă, şi nu din speculaţie, care este asociată cu ‘metafizica şi teologia. Pozitivismul logic a devenit o concepţie antimetafizică în cadrul filozofiei moderne, sugerînd că funcţia centrală a filozofiei este analiza limbajului. Folosind cercetarea ştiinţifică drept paradigmă a cunoaşterii umane, pozitiviştii logici au respins afirmaţiile metafizice, ca fiind lipsite de sens.

pragmatism. Sistem filozofic potrivit căruia fiecare adevăr sau idee are consecinţe practice, acestea constituind un test critic pentru veridicitatea lui. După unii pragmatişti, nu există surse transcendentale ale adevărului; prin urmare, adevărul şi valorile sînt strîns legate de utilitatea lor pentru individ sau pentru societate.

praxis, ortopraxie. Praxisul reprezintă expresia practică a cunoaşterii dobîndite prin intermediul experienţei concrete sau în urma reflectării asupra ei. Ortopraxia, care înseamnă literal „practică dreaptă”, reprezintă trăirea practică a adevărului credinţei creştine, în dragoste şi dreptate, după ce acesta a fost cunoscut şi experiat.

precunoaştere. Termen biblic (de la grecescul prognosis) care înseamnă, în sens literal, „a cunoaşte dinainte”. Unii teologi consideră că precunoaşterea se referă la alegerea de către Dumnezeu a unor oameni sau a unui grup de oameni cu care stabileşte o relaţie de iubire. Precunoaşterea, înţeleasă în acest sens, este mai mult decît simpla cunoaştere a evenimentelor înainte ca ele să se întîmple (deşi acest aspect este inclus), deoarece Scripturile par să folosească termenul mai degrabă în sens relaţional decît cronologic. Astfel, precunoaşterea lui Dumnezeu implică dispoziţia favorabilă a lui Dumnezeu faţă de anumiţi oameni, chiar înainte de existenţa acestora.

predestinare. Precunoaşterea şi determinarea suverană ale lui Dumnezeu. Unii teologi leagă predestinarea divină de evenimentele centrale din ‘istoria mîntuirii, considerînd că mai ales moartea lui Isus a fost prestabilită de Dumnezeu, în teologia ‘calvinistă, doctrina predestinării susţine că, din eternitate, Dumnezeu a ales anumiţi oameni, pentru a-i aduce în părtăşie eternă cu El. Unii calvinişti adaugă că Dumnezeu a predestinat (sau rînduit) restul omenirii pentru *damnare.

preexistenta (sufletului). Concepţie platonică, preluată de ‘Origen şi de alţi părinţi de limbă greacă, potrivit căreia sufletul există la Dumnezeu înainte de naştere, fiind apoi repartizat unui trup (prin care se maculează), ca pedeapsă pentru păcatul de a fi privit către pămînt.

premilenism. Concepţia că ‘mileniul urmează întoarcerii lui Hristos. în concepţia unor premilenişti, mileniul va începe în mod supranatural şi cataclismic, fiind precedat de semne ale apostaziei, predicarea Evangheliei în toată lumea, război, foamete, cutremure şi apariţia ‘Antihristului şi a marii ‘tribulaţii. Atunci Isus Se va întoarce şi va domni pe pămînt cu sfinţii Săi, timp de o mie de ani, perioadă în care va fi pace, lumea naturală nu va mai fi blestemată, iar răul va fi suprimat. După o răzvrătire finală, Dumnezeu va zdrobi răul pentru totdeauna; va judeca pe cei necredincioşi, care acum vor învia; şi va întemeia cerul (raiul) şi iadul.

preocupare supremă. Idee propusă de Paul ‘Tillich, potrivit căreia fiecare om urmăreşte ceea ce are importanţă supremă pentru el. Tillich a sugerat că preocuparea supremă a oamenilor, „sau ceea ce îi preocupă în mod suprem”, este Dumnezeul lor. în acest sens, fiecare om este religios în mod inerent.

preoţia tuturor credincioşilor. Principiu al ‘Reformei, potrivit căruia toţi creştinii credincioşi au privilegiul şi libertatea de a sta înaintea lui Dumnezeu în comuniune personală, prin Hristos, primind direct iertare, fără a fi nevoiţi să recurgă la intermediari umani. Ca preoţi (1 Pet. 2:5,9), credincioşii aduc în mod direct jertfe de laudă şi recunoştinţă lui Dumnezeu şi răspund nevoilor altora. Slujitorii ordinaţi, la rîndul lor, nu diferă de ceilalţi credincioşi ca statut spiritual, ci doar ca funcţie în care sînt numiţi.

presupoziţionalism. Varietate a apologeticii ‘evanghelice clasice, asociată adesea cu gîndirea lui Cornelius Van Til. Presupoziţionaliştii susţin că orice sistem de credinţe se bazează pe anumite presupoziţii fundamentale (aserţiuni neverificabile, care trebuie crezute pentru a conferi sens experienţei). Ca urmare, cele mai bune mijloace ale apologeticii creştine nu constau în a dovedi anumite aserţiuni, precum cele despre existenţa lui Dumnezeu, istoricitatea ‘învierii sau autoritatea Bibliei. Ci apologetul presupoziţionalist creştin explorează presupoziţiile de bază ale sistemelor de credinţă rivale, cu scopul de a arăta că experienţa omenească are sens pe deplin doar atunci cînd este văzută în lumina învăţăturilor de bază ale credinţei creştine.

prezenţa reală a lui Hristos în euharistie. Credinţa că Isus Hristos este prezent în mod fizic şi sacramental în pîinea şi vinul de la Masa Domnului sau Sfînta împărtăşanie. Temeiul biblic pentru această concepţie se găseşte în interpretarea literală a cuvintelor prin care Isus a instituit sacramentul: „Acesta este trupul Meu […] Acesta este sîngele Meu” (Marcu 14:22, 24), precum şi în presupusa aluzie la ‘euharistie, din discursul lui Isus despre Pîinea Vieţii (Ioan 6:53-58). Prezenţa reală este susţinută de luterani şi de romano-catolici (cu diferenţe considerabile însă). Vezi şi consubstanţiere; transsubstanţiere.

principiul Scripturii. Biblia citită şi înţeleasă în calitate de Cuvînt al lui Dumnezeu. Potrivit principiului Scripturii, asociat cu teologii protestanţi, credinţele şi practicile Bisericii trebuie să fie întemeiate în Scriptură şi să-şi derive autoritatea de la aceasta.

prolegomene. Observaţii prefaţatorii: prezentare critică sau eseu formal, cu rolul de a introduce sau interpreta o lucrare amplă, în teologie, termenul prolegomene se referă la aspectele metodice, prezentate de regulă în primele secţiuni ale unei lucrări de teologie *sistematică, referitoare atît la natura şi misiunea teologiei, cît şi la natura şi punctul focal al revelaţiei. Vezi şi metodă teologică, metodologie.

prolepsă. Perspectivă escatologică potrivit căreia întîmplări sau evoluţii viitoare sînt abordate ca şi cînd ar exista deja în prezent sau ca şi cînd s-ar fi împlinit deja. Un eveniment proleptic constituie o ocurenţă escatologică manifestată în istorie înainte de sfîrşit. Aşadar, învierea lui Isus este o prolepsă a învierii generale care marchează sfîrşitul erei prezente. Vezi şi escaton, escatologie.

propiţiere. Jertfă care îndepărtează *mînia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Potrivit NT, Dumnezeu a oferit jertfa care îndepărtează mînia divină, căci, în dragostea Sa, Tatăl L-a trimis pe Fiul să fie propiţierea (sau jertfa ispăşitoare) pentru păcatul omenesc (vezi 1 Ioan 4:10). Vezi şi expiere.

propoziţie, propoziţionalism. O propoziţie este o afirmaţie logică (sau aserţie), care poate fi confirmată într-o anumită manieră, de pildă, prin observaţie senzorială, şi care poate fi supusă unei investigaţii ştiinţifice. Propoziţionalismul prezintă şi apără adevărurile teologice, considerîndu-le serii de propoziţii care pot fi demonstrate în mod rezonabil ca fiind adevărate. Propoziţionalismul atrage atenţia asupra unui fapt important: credinţa creştină are o dimensiune raţională, care poate fi demonstrată ştiinţific. Criticii îi acuză pe propoziţionalişti că reduc credinţa la dimensiunea ei cognitivă şi că, astfel, pierd din vedere (1) sentimentul de uimire, teamă şi taină cu privire la Dumnezeu şi la “mîntuire; (2) importanţa dimensiunilor afective, emotive şi intuitive ale vieţii umane; şi (3) importanţa punerii în practică a angajamentului creştin în cadrul unei vieţi de slujire a lui Dumnezeu şi a altora. prosopon. Termen grecesc pentru „faţă” sau „înfăţişare”.

protestantism, principiu protestant. Protestantismul este produsul mişcării „protestaţiei” în cadrul creştinismului. Aceasta şi-a avut originea în *Reforma din sec. XVI şi ulterior a îmbrăcat forma principalelor tradiţii protestante (‘luterană, *calvinistă/prezbiteriană şi *anglicană/episcopaliană). Deoarece protestanţii au accentuat primatul Scripturii în raport cu tendinţa Bisericii Romano-Catolice de a pune tradiţia la acelaşi nivel cu Biblia, potrivit principiului protestant, credincioşii ar trebui să citească şi să caute să înţeleagă Scripturile, iar practica bisericească ar trebui să fie supusă în mod continuu evaluării Scripturii. Potrivit principiului protestant, autoritatea finală în Biserică este Duhul Sfînt, care vorbeşte prin Scripturi.

providenţă. Deşi providenţă nu este un termen biblic, atît din VT, cît şi din NT, se poate deduce o concepţie despre modul plin de har în care Dumnezeu împlineşte scopul divin în Hristos, în cadrul ordinii create şi în istoria omenească. Lumea şi omenirea nu sînt conduse de întîmplare sau de soartă, ci de Dumnezeu, care conduce istoria şi creaţia spre un scop suprem. Providenţa se referă, prin urmare, la activitatea veghetoare a lui Dumnezeu asupra acţiunilor şi a istoriei omeneşti, aducînd creaţia către scopul ei determinat în mod divin.

punct de contact. Sintagmă devenită celebră în urma dezbaterii dintre *Barth şi ‘Brunner, cu privire la întrebarea dacă există sau nu un mijloc natural prin care Evanghelia poate ajunge la omul păcătos. Potrivit lui Barth, credinţa apare în urma predicării Cuvîntuiui şi, prin urmare, nu există nici un punct de contact natural. Potrivit lui Brunner, există mijloace naturale, precum sentimentul de vinovăţie al oamenilor.

purcedere. Termen din gîndirea creştină trinitariană, folosit pentru a desemna modul în care Fiul şi Duhul originează din Tatăl. Purcederea Fiului din Tatăl este numită generare sun filiaţie, pe cînd purcederea Duhului de la Tatăl (şi de la Fiul, în gîndirea apuseană) este numită spiraţie.

purgatoriu. în teologia catolică, locul de purificare şi desăvîrşire în care unii oameni ajung după moarte, înainte ca sufletul fără cusur să aibă parte de „viziunea beatifică”, prin care îl „vede” şi „cunoaşte” în mod desăvîrşit pe Dumnezeul triunic. Protestanţii au respins, în general, acest concept, arătînd că nu are temei în Scriptură şi că, în plus, neagă semnificaţia şi finalitatea vieţii muritoare trăite pe pămînt. Vezi şi indulgenţe.

puritanism. Mişcare de reformă, care iniţial a căutat „să purifice” Biserica Angliei după Reforma engleză. în cele din urmă, puritanismul s-a concentrat asupra purificării indivizilor şi a societăţii, prin reforma bisericii şi a statului, potrivit principiilor biblice. Puritanii au îmbrăţişat teologia legămîntului şi convingerea că Scriptura este autoritativă atît la nivel personal, cît şi la cel organizaţional bisericesc.

Răpire. De la termenul latinesc rapio (a lua repede, a smulge). Răpirea este credinţa că Biserica va fi luată (greceşte harpazo, 1 Tes. 4:17) şi unită cu Hristos la A Doua Sa Venire. Un punct de controversă printre teologi este momentul răpirii, mai ales în raport cu *marea tribulaţie asociată sfîrşitului veacului. Concepţiile privind succesiunea acestor evenimente pot fi pre-, medio- şi posttribulaţioniste, ceea ce înseamnă că Răpirea va avea loc înainte, în timpul sau, respectiv, la sfîrşitul tribulaţiei. Unii teologi consideră că Răpirea este o imagine biblică referitoare la întîmpinarea de către Biserică a lui Hristos la întoarcerea Sa.

răscumpărare (redempţiune). Proces prin care păcătoşii sînt „cumpăraţi înapoi” din robia păcatului şi relaţia cu Dumnezeu este restaurată, prin har, prin „plata” morţii lui Isus. Răscumpărarea este una dintre imaginile sau metaforele pe care le foloseşte NT pentru a ne ajuta să înţelegem lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu în Isus.

rău. Orice act sau eveniment contrar scopurilor bune şi sfinte ale lui Dumnezeu. Teologii fac, de regulă, distincţie între răul moral şi cel natural. Răul moral se referă la acte (păcate) ale oamenilor care sînt contrare caracterului şi legii sfinte ale lui Dumnezeu. Relele naturale includ evenimente vătămătoare sau distructive care afectează viaţa fizică (ex.: cutremurele sau foametea). Unii teologi (ex.: *Augustin) consideră că răul nu are o existenţă independentă ca „lucru”, ci este fie evaluarea morală a unor acte, fie consecinţa sau efectul suprem al unor astfel de acte rele asupra creaţiei.

realism. Curent filozofic potrivit căruia „universaliile” au o realitate separată, existînd în afara minţii. Deşi teoria începe de la Platon, ea a devenit importantă din punct de vedere teologic în disputa aprinsă dintre realişti şi nominalişti. Realiştii susţin că proprietăţile (ex.: albul, ca proprietate a zăpezii) există independent de gîndire, aşa cum există obiectele. în consecinţă, pentru realişti, atributele lui Dumnezeu (ex.: iubirea şi sfinţenia) au existenţă independentă, ca şi Dumnezeu. Vezi şi nominalism.

reconciliere (împăcare). Schimbare în relaţie sau atitudine, de la duşmănie la pace; încetarea ostilităţii în atitudine sau acţiune. Reconcilierea este una dintre doctrinele centrale ale creştinismului. Mai exact, în Hristos, Dumnezeu a reconciliat lumea păcătoasă, ostilă faţă de El, prin faptul că Hristos a luat asupra Lui costul ostilităţii şi al vrăjmăşiei, eliberînd astfel lumea şi aducînd-o în uniune cu Dumnezeu (2 Cor. 5:19)- Premisa fundamentală a Evangheliei este că numai Dumnezeu poate să-Şi asume şi să înlăture consecinţele vrăjmăşiei omului faţă de Dumnezeu şi separarea subsecventă de El; prin urmare, numai Dumnezeu poate să realizeze această schimbare de relaţie.

reconstrucţionism. Versiune a *postmilenismului contemporan, potrivit căreia datoria noastră creştină merge dincolo de sfinţenia morală individuală, incluzînd responsabilitatea socială publică de a obliga societatea — prin diferite mijloace, precum legislaţia guvernamentală — să se supună legii divine revelate în Biblie. Făcînd apel la ideea de „stăpînire” (chemarea noastră ca oameni de a stăpîni pămîntul), reconstrucţioniştii şi-au propus instituirea unei republici creştine, în care să domnească legea lui Dumnezeu.

Reforma. Termen generic pentru perioada de schimbări ecleziale şi teologice masive în creştinismul apusean. Reforma a avut rădăcinile în sec. XIV şi a durat pînă în sec. XVII. în sens restrîns, ea se referă la despărţirea de romano-catolicism, iniţiată de spirite înnoitoare precum Martin ‘Luther, Ulrich ‘Zwingli şi Jean ‘Calvin; aceştia au protestat împotriva a ceea ce au perceput a fi o degradare generalizată a Bisericii Romane şi îndepărtarea de ceea ce reformatorii considerau a fi credinţa apostolilor şi a Părinţilor bisericii timpurii.

Reforma magisterială. Denumire pentru aripile *luterană, zwingliană şi, respectiv, ‘calvinistă ale mişcării protestante din sec. XVI, pentru a le deosebi de aripa ‘anabaptistă (cunoscută şi sub denumirea de ‘Reforma radicală). Spre deosebire de liderii anabaptişti, care se ţineau departe de patronajul liderilor politici, reformatorii magisteriali erau convinşi că puterea politică trebuie să fie folosită pentru înaintarea cauzei reformei ecleziastice. Vezi şi Reforma.

Reforma radicală. Cunoscută şi sub numele de aripă stingă a Reformei sau a treia Reformă, această expresie desemnează coaliţia largă de grupuri reformatoare care nu au vrut să fie identificate cu Reforma ‘magisterială a lui ‘Zwingli, ‘Luther şi ‘Calvin. Cele trei grupuri principale care au constituit Reforma radicală sînt “anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici. Aceste grupuri împărtăşeau dezamăgirea faţă de o mare parte a protestantismului. Ca urmare, au respins sau au extins unele doctrine şi instituţii ale bisericilor tradiţionale reformate. Vezi şi calvinism, Jean Calvin, luteranism.

regenerare. Motiv biblic al ‘mîntuirii, care se ocupă de naşterea din nou sau re-crearea oamenilor căzuţi de către Duhul Sfint, care locuieşte în cel credincios. Un text biblic esenţial pentru ideea de mîntuire ca regenerare este conversaţia lui Isus cu Nicodim, în care este subliniată necesitatea „naşterii din nou” (loan 3:1-21).

regenerare baptismală. Credinţa că botezul în apă realizează lucrarea mîntuitoare a Duhului Sfînt, prin îndepărtarea păcatului originar. în romano-catolicism, se consideră că botezul (administrat, de obicei, copiilor mici) conferă har individului, indiferent dacă este însoţit sau nu de credinţă, în teologia luterană, botezul trebuie să fie însoţit de credinţă, fie a persoanei botezate, fie a părinţilor, pentru a fi eficient în îndepărtarea păcatului. Alţi protestanţi resping regenerarea baptismală, susţinînd că ea contrazice conceptul de justificare prin har, prin credinţă.

reîncarnare. Credinţa că sufletele oamenilor migrează în mod individual dintr-un trup în altul, printr-o succesiune de vieţi, pînă cînd dobîndesc purificarea completă şi se unesc, în cele din urmă, cu realitatea supremă, Dumnezeu. Deşi este susţinută şi de filozoful grec Platon, reîncarnarea este, de regulă, asociată cu unele religii orientale, precum hinduismul. Reîncarnarea este considerată incompatibilă cu doctrina creştină a ‘învierii.

relativism. Teorie care neagă posibilitatea oamenilor de a ajunge la o cunoaştere obiectivă, cu semnificaţii universale, existenţa realităţilor ‘metafizice supreme şi neschimbătoare (Dumnezeu, persoane, spaţiu, timp, legi naturale) şi validitatea absoluturilor morale. Ca atare, înţelesul şi adevărul sînt relative pentru fiecare cultură sau perioadă istorică şi pentru fiecare persoană, situaţie, relaţie sau rezultat.

ReligionsgeschichtlicheSchule. în germană, „şcoala istoriei religiei”. Această şcoală a reunit un grup influent de savanţi germani biblici, care au activat în perioada 1880-1920. Promotorii şcolii au accentuat folosirea pe scară largă a cunoştinţelor provenite din studiul comparat al religiilor pentru a interpreta creştinismul. Susţinătorii acestei mişcări (precum Hermann C-unkel) au minimalizat aspectele doctrinare, în favoarea identificării evoluţiilor istorice, „mitologice”, din iudaism, creştinism şi alte religii vechi.

Renaştere. Termenul desemnează cu aproximaţie perioada 1400-1600, în timpul căreia s-a făcut simţită o întoarcere la sau renaştere a valorilor estetice şi artistice ale Greciei şi ale Romei antice. Renaşterea a presupus şi o trecere de la percepţia spirituală medievală asupra realităţii (în care Dumnezeu ocupa rolul central) la una care plasa omul în centru. Din această cauză, perioada este adesea descrisă ca epoca “umanismului. Vezi şi Erasmus, Desiderius.

reprezentare federală. Vezi teologie federală.

reprezentare naturală. Teorie despre păcatul originar, atribuită uneori lui *Augustin, potrivit căreia Adam este “capul natural al omenirii, deoarece este tatăl întregului neam omenesc. Această observaţie, la rîndul ei, explică de ce toţi oamenii sînt vinovaţi pentru păcatul lui Adam: deoarece Adam este progenitorul tuturor, toţi oamenii erau prezenţi în Adam, cînd el a păcătuit.

revelaţie. Se referă atît la procesul prin care Dumnezeu revelează natura divină şi taina voinţei şi a scopului Său divin oamenilor, cît şi la corpusul adevărului revelat. Unii teologi susţin că revelaţia cuprinde atît activitatea lui Dumnezeu pe parcursul istoriei *mîntuirii, prin cuvînt şi fapte, culminînd cu Isus (care mediază şi împlineşte revelaţia de Sine a lui Dumnezeu), cît şi activitatea continuă a lui Dumnezeu de a-i motiva pe oameni să accepte şi să-şi însuşească personal această realitate. ‘Revelaţia generală susţine că existenţa lui Dumnezeu şi atributele Sale particulare pot fi cunoscute prin intermediul unui simţămînt lăuntric înnăscut, privind realitatea lui Dumnezeu, printr-o percepere înnăscută a realităţii lui Dumnezeu şi prin conştiinţă, precum şi prin observarea universului şi a istoriei. “Revelaţia specială se referă la revelaţia divină în vederea mîntuirii, revelaţie tăcută unor persoane sau prin anumite persoane.

revelaţie generală. Expresie folosită cu referire la faptul că Dumnezeu îşi revelează, în parte, natura divină prin intermediul ordinii create. Această revelare de Sine a lui Dumnezeu prin creaţie se numeşte „generală”, deoarece ea oferă doar informaţii „generale” sau’ „indirecte” despre Dumnezeu, precum cele referitoare la existenţa şi puterea lui Dumnezeu. în raport cu aceasta, revelaţia specială, care este mai „specifică” şi „directă”, include atît arătarea Cuvîntului viu (Isus Hristos însuşi), cît şi Cuvîntul lui Dumnezeu (Scripturile), revelînd un Dumnezeu sfînt, iubitor şi drept, care oferă cu mărinimie iertarea de păcate. Revelaţia generală este, prin urmare, „generală” prin faptul că se află la îndemîna tuturor oamenilor, spre deosebire de revelarea de Sine a lui Dumnezeu, de care Dumnezeu le face parte anumitor persoane. Vezi şi revelaţie specială.

revelaţie progresivă. Credinţa că revelarea de Sine a lui Dumnezeu se realizează progresiv de la perioada VT la cea a NT. Ca atare, ştim mai multe despre Dumnezeu din perspectiva lui Isus Hristos decît din perspectiva Legii şi a Profeţilor. Potrivit revelaţiei progresive, VT ar trebui să fie înţeles în lumina învăţăturii depline care se găseşte în NT.

revelaţie specială. Revelaţia divină de Sine a lui Dumnezeu, evidenţiată în mod specific în istoria mîntuirii şi culminînd, potrivit Bibliei, cu întruparea eristică. Deşi Biblia susţine atît revelaţia “generală, cît şi pe cea specială (vezi revelaţie), doar revelaţia specială ne poate dezvălui pe deplin condiţia noastră păcătoasă, ca şi promisiunea lui Dumnezeu de “mîntuire şi împlinire a acesteia în Hristos.

revivalism (mişcarea pentru trezire spirituală). Curent istoric din cadrul bisericii, cu rădăcini în ‘Reformă, “pietism şi “puritanismul englez, revivalismul a ajuns la apogeu către sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XX. El accentuează atît implicarea laturii umane afective, cît şi a celei raţionale, într-un eveniment personal de “convertire, ca reacţie adecvată la auzirea şi primirea Evangheliei. Din perspectiva practicii religioase, revivalismul include întîlniri în masă, cu muzică gospel şi predicare biblică, şi un puternic apel emoţional în favoarea unui răspuns public personal şi subiectiv.

Ritschl, Albrecht (1822-1889). Teolog german marcant, considerat adesea paradigma liberalismului protestant din sec. XIX. Continuînd direcţia lui Immanuel “Kant, Ritschl a făcut distincţie între cunoaşterea ştiinţifică (încercarea de a înţelege realitatea dintr-o poziţie neutră) şi cunoaşterea religioasă (judecăţile de valoare despre realitate). Teologia, la rîndul ei, este sistemul de judecăţi de valoare bazat pe efectele lui Dumnezeu în viaţa creştinilor. Un aspect central al teologiei lui Ritschl este conceptul de ‘împărăţie a lui Dumnezeu. în opinia sa, Biserica este comunitatea de oameni care, la nivel colectiv, formulează judecata de valoare potrivit căreia binele uman suprem se găseşte în împărăţia lui Dumnezeu, revelată în Isus.

rînduială. Literal, ‘decret sau “lege autoritativă. Unele ‘biserici libere (ex.: baptiştii) consideră că botezul şi ‘Cina Domnului sînt mai degrabă rînduieli sau porunci decît ‘sacramente. Astfel, se subliniază natura voluntară a acestor rituri rînduite (poruncite) de Hristos.

romantism. Mişcare (ori, mai bine spus, atitudine sau stare de spirit) în cadrul disciplinelor umaniste de la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX. Romantismul, ca reacţie faţă de clasicism şi raţionalismul ‘iluminist, a accentuat perspectiva subiectivă, expresivă şi existenţială asupra lumii, angajarea în lumea naturală şi senzorială şi prioritatea imaginaţiei asupra lucrurilor raţionale şi ordonate. Romantismul a influenţat teologia lui Friedrich ‘Schieiermacher.

Rusalii. Vezi Pentecoste.

sabelianism. Erezie trinitariană din sec. III, numită după Sabellius. Potrivit acestuia, Dumnezeul unic S-a revelat succesiv în istoria mîntuirii, mai întîi ca Tată (Creator şi Dătător al Legii), apoi ca Fiu (Răscumpărător) şi, în cele din urmă, ca Duh (Susţinător, Dătător al Harului). Pentru Sabellius, există o singură persoană divină, nu trei, ca în trinitarianismul creştin.

sacerdotalism. Importanţă acordată, mai ales în tradiţia romano- catolică din Evul Mediu, puterii preoţilor pămînteşti, ca mediatori esenţiali între Dumnezeu şi oameni. Sacerdota- lismul susţine că, în virtutea ‘ordinarii, preoţii au parte de înzestrarea Duhului şi, ca atare, pot să transforme elementele fizice obişnuite (apă, pîine şi vin) în mijloace ale harului. sacrament, sacramentalism. Termeni folosiţi în multe tradiţii creştine, pentru a face referire la practicile sacre ale Bisericii. Potrivit lui ‘Augustin, sacramentul constituie „forma vizibilă a unui har invizibil” sau un „semn al lucrului sacru”. în mod tainic, sacramentele sînt folosite de Dumnezeu pentru a confirma promisiunile divine faţă de credincioşi; sacramentele sînt mijloacele prin care cel care le primeşte accede la adevărurile reprezentate de ele. Principalele sacramente sînt ‘botezul şi ‘Cina Domnului. Sacramentele de importanţă mai mică, în tradiţia romano-catolică, includ confirmarea, penitenţa, căsătoria, ordinarea şi ungerea extremă. Teologia protestantă accentuează necesitatea credinţei pentru ca un sacrament să aibă semnificaţie. Sacramentalismul se referă la orice concepţie despre credinţa creştină care pune un accent deosebit pe sacramente. în sens restrîns, sacramentalismul poate fi folosit peiorativ, cu referire la persoane şi tradiţii bisericeşti care consideră că esenţa creştinismului este participarea la sacramente şi nu transformarea lăuntrică şi pietatea personală. Vezi şi ex opere operato.

satisfacţie. Vezi teoria ispăşirii ca satisfacţie.

Schieiermacher, Friedrich (1768-1834). Teolog protestant influent, care a încercat să facă religia relevantă pentru intelectualii germani, acaparaţi de “romantism la vremea respectivă. Schieiermacher a accentuat intuiţia şi sentimentele ca bază a religiei (independent de doctrină) şi a definit religia ca sentimentul de dependenţă absolută, a cărui expresie supremă o constituie “monoteismul. Potrivit lui Schieiermacher, creştinismul este cea mai înaltă religie; dar, deoarece acest sentiment poate îmbrăca diferite forme religioase, individuale şi culturale, creştinismul s-ar putea să nu fie singura religie adevărată.

scolastică. Iniţial, tradiţie a educaţiei în şcolile medievale. în sens restrîns, metodă de reflecţie filozofică şi teologică prezentată cel mai succint de Toma “d’Aquino. în încercarea de a surprinde mai bine înţelesurile mai profunde ale doctrinei creştine, scolastica a căutat să realizeze o sinteză între filozofia greacă şi romană, pe de o parte, şi scrierile creştine şi Biblie, pe de altă parte, folosind aristotelismul şi “platonismul, pentru a oferi o structură sistematică clară şi bine definită. După “Reformă, unii teologi protestanţi au continuat tradiţia scolastică, mai ales atunci cînd şi-au concentrat eforturile în vederea aflării doctrinei corecte, înţeleasă ca sistem de aserţiuni sau propoziţii corecte.

sectă, sectarism. De la cuvîntul latin secta, care însemna „şcoală” sau „facţiune”, termenul sectă desemnează un subgrup al unei comunităţi mai mari, de obicei religioase, diferenţiindu-se de aceasta prin conducere, învăţături şi practici proprii. Sectele sînt, în general, grupuri care s-au desprins de comunitatea majoritară sau care şi-au asumat o identitate aparte în cadrul unei grupări mai mari. Uneori, ele pot reprezenta simple mişcări religioase neorganizate. Sectarismul desemnează devotament strict faţă de sectă. într-un alt sens, sectarismul se referă la credinţa că un anumit grup reprezintă adevărata biserică şi că celelalte grupări sînt false.

secularism, umanism secular. Derivat de la un cuvînt latin care înseamnă, printre altele „care aparţine epocii actuale” sau „lumesc”, secularismul reprezintă un sistem de credinţă care neagă realitatea lui Dumnezeu, religia şi ordinea supranaturală, susţinînd că realitatea cuprinde doar această lume naturală. Umanismul secular, la rîndul lui, promovează şi glorifică fiinţa umană, mergînd pînă la excluderea şi negarea Creatorului.

semipelagianism. Termen folosit pentru a desemna doctrinele elaborate între 427 şi 529 d.Hr., care, din punct de vedere teologic, au reprezentat linia de mijloc dintre Pelagius şi “Augustin. Potrivit semipelagienilor, credinţa începe independent de harul lui Dumnezeu, însă, ulterior, harul este necesar pentru “mîntutre; astfel, “predestinarea înseamnă, de fapt, precunoaşterea divină. Vezi pelagianism.

sensus plenior. în latină, „sensul plenar” sau „mai cuprinzător”. Sensus plenior reprezintă înţelesul Bibliei, aşa cum a fost el interpretat de-a lungul istoriei creştine, însă în conformitate cu sensul iniţial avut în vedere de autor. Termenul a fost folosit şi pentru maniera în care scriitorii NT interpretează uneori anumite texte din VT.

sfinţi. în NT, termen sinonim cu poporul lui Dumnezeu, Biserica lui Isus Hristos. Antecedentul vechi-testamentar sugerează ideea de „punere deoparte” pentru Dumnezeu, precum şi procesul de conformare în asemănarea cu Dumnezeu, prin lucrarea lăuntrică a Duhului Sfînt. în tradiţia romano- catolică, sfinţii sînt persoane care au primit darul special de la Duhul lui Dumnezeu de a trăi într-o manieră exemplară şi de a face lucrări extraordinare. Pietatea catolică include venerarea sfinţilor şi rugăciunile către ei.

sfinţire. De la termenii ebraici şi greceşti care denotă acţiunile de „a pune deoparte” în raport cu utilizarea obişnuită sau de „a fi făcut sfînt”. Natura sfinţirii este dublă, deoarece cei care au fost făcuţi sfinţi prin Hristos sînt chemaţi să continue să crească şi să se străduiască să ajungă la sfinţenie, în cooperare cu lucrarea lăuntrică a Duhului Sfînt, pînă ce vor ajunge la asemănarea completă cu Hristos (“glorificare). Vezi şi metodism.

sfînt. Termen biblic însemnînd, de regulă, „pus deoparte”. Termenul are o largă răspîndire în Scriptură, făcînd referire la o gamă amplă de oameni şi obiecte, dar, în cel mai înalt sens, se referă la Dumnezeu, considerat, prin excelenţă, diferit calitativ sau separat de creaţie. Sfînt poate fi folosit şi pentru a descrie ceva sau pe cineva „pus deoparte” de Dumnezeu pentru scopuri speciale. în NT, sfinţenia capătă sensul de puritate etică sau eliberare de păcat. Potrivit plinătăţii mărturiei biblice, sfinţenia lui Dumnezeu este înţeleasă ca „alteritate” şi „puritate” şi este văzută ca prerogativă a Sa de a pune oameni şi lucruri deoparte pentru propriile Sale scopuri, împreună cu evlavia care însoţeşte vieţile celor pe care Dumnezeu îi declară sfinţi.

Sfînta Treime. Vezi Trinitate.

siguranţă. Doctrină care susţine posibilitatea creştinilor de a cunoaşte că sînt cu adevărat copii ai lui Dumnezeu. Apostolul Ioan afirmă că siguranţa vine atît ca rezultat al trăirii unei vieţi de ascultare creştină (1 Ioan 2:3-6), cît şi prin prezenţa continuă şi mărturia lăuntrică a Duhului Sfînt (1 Ioan 4:13).

similitudo Dei. în latină, „asemănarea lui Dumnezeu”. Pornind de la distincţia lui *Irineu între asemănarea şi chipul lui Dumnezeu (vezi imago Dei), unii teologi (ex.: “d’Aquino) susţin că asemănarea este darul supranatural al neprihănirii, de care s-a bucurat Adam în Grădină, dar pe care 1-a pierdut prin Cădere, spre deosebire de capacităţile naturale asociate cu chipul divin, pe care omul căzut le păstrează. Această distincţie a fost respinsă de reformatori.

sincretism. încercarea de a reconcilia doctrine şi practici diferite sau opuse, aparţinînd în special unor sisteme filozofice şi religioase, cu scopul de a ajunge la un sistem nou, în care structurile şi principiile fundamentale ale sistemelor anterioare au fost schimbate. Cu referire la Evanghelie, sincretismul apare cînd caracterul ei esenţial este confundat cu elementele aparţinînd culturii. Prin sincretism, Evanghelia se pierde, deoarece Biserica nu face decît să confirme ceea ce este deja prezent în cadrul culturii.

Sinodul de la Dort. Adunarea (sinodul) Bisericii Reformate Olandeze, întrunite la Dort, în 1618-1619, pentru a rezolva, în principal, problema separării bisericii de stat şi controversa arminiană. Sinodul s-a pronunţat împotriva *arminianismului şi a elaborat Canoanele de la Dort, care susţin doctrina depravării totale a omenirii, “alegerea necondiţionată, “ispăşirea limitată, caracterul irezistibil al harului divin şi “perseverarea sfinţilor (sau păstrarea lor de către Dumnezeu).
Vezi şi calvinism, Jean Calvin, cele cinci teze calviniste.

slavă. Vezi glorie.

smerirea lui Hristos. Expresie folosită pentru a vorbi despre renunţarea voluntară a lui Isus la “gloria Sa ca Fiu al Tatălui, prin  naşterea  ca  om,  prin  suferinţa  şi  moartea  pentru omenire. Teologii au purtat dezbateri în jurul întrebării dacă smerirea lui Hristos include coborîrea în locuinţa morţilor; cei mai mulţi consideră că viaţa şi moartea lui [sus slujesc drept exemplu suprem de sacrificiu pentru alţii.

sociologia cunoaşterii. Teorie ‘epistemologică potrivit căreia cunoaşterea omenească este modelată de forţe sociale. Spre deosebire de premisa “iluministă, conform căreia cunoaşterea apare pe măsură ce observatorul neutru descoperă adevărul obiectiv despre lumea exterioară, potrivit acestei teorii, cunoaşterea nu este neutră sau lipsită de valoare, ci tinde să întruchipeze circumstanţele sociale şi condiţiile mediului cultural. Şi mai important, cunoaşterea tinde să reflecte interesele subiectului.

sola fide. în latină, „numai prin credinţă”, doctrină luterană, elaborată în perioada “Reformei, potrivit căreia singurul mod de a fi justificat şi de a primi harul lui Dumnezeu este prin credinţă, adică prin acceptarea meritelor lui Hristos în numele nostru.

sola gratia. în latină, „numai harul”, doctrină luterană, elaborată în perioada “Reformei, potrivit căreia “mîntuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu, realizat prin moartea “mîntuitoare şi “învierea lui Hristos, şi nu prin acţiunea omenească. “Neprihănirea sau “justificarea vine numai prin darul gratuit al harului, prin credinţă. Spre deosebire de doctrina luterană, cea romano-catolică susţine că Dumnezeu cere o conlucrare omenească liberă, dar numai Dumnezeu poate face posibilă o astfel de conlucrare.

sola scriptura. în latină, „numai Scriptura”, principiu luteran, elaborat în perioada “Reformei, potrivit căruia numai Scriptura —nu Scriptura plus tradiţia Bisericii —este sursa revelaţiei creştine. Ca urmare, Scriptura trebuie să conducă în Biserică în calitate de Cuvînt al lui Dumnezeu, fără a fi stingherită de “magisterium (“dogmele) şi fără a fi contestată de pretinse revelaţii adiţionale, care vin pe linia tradiţiei bisericeşti.

soteriologie. în sens literal, „studiul “mîntuirii”. Această ramură a corpusului “teologiei sistematice se ocupă de lucrarea 1 Dumnezeului triunic de a aduce creaţia, şi mai ales oamenii, I la împlinirea scopului divin pentru existenţă. în sens restrîns, soteriologia „obiectivă” se referă la viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos, ca parte a mîntuirii omului. Soteriologia „subiectivă” (lucrarea prin care Duhul aplică mîntuirea lui Hristos) se ocupă de procesul prin care indivizii sînt aduşi la stadiul atingerii scopurilor mîntuitoare ale lui Dumnezeu. Subiectele tratate în general includ *alegerea, chemarea, “regenerarea, “credinţa, pocăinţa, convertirea, “justificarea, “sfinţirea şi “glorificarea.

speranţa binecuvîntată. Expresie biblică folosită ca referire la A Doua Venire a lui Hristos, împlinirea dorinţei noastre (vezi Tit 2:13). Principala dezbatere evanghelică fundamentalistă din sec. XX în jurul speranţei binecuvîntate a fost dacă venirea lui Hristos va fi tainică, doar pentru creştini, înainte de perioada marii “tribulaţii (“răpirea anticipată de premilenismul pretribulaţionist dispensaţionalist) sau dacă va fi un eveniment public, văzut de toţi oamenii, creştini sau nu (majoritatea celorlalte poziţii escatologice, inclusiv “amilenismul, “postmilenismul şi premilenismul istoric).

speranţă (nădejde). Termen biblic (în greceşte elpis), care se referă la aşteptarea, din partea credinciosului, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile făcute în trecut. Speranţa biblică este mai mult decît o simplă dorinţă; ea presupune certitudine, în temeiul faptului că Dumnezeu Şi-a demonstrat credincioşia faţă de oameni în istoria “mîntuirii, consemnată în Scriptură şi validată de experienţa Bisericii. Pentru creştini, speranţa supremă rezidă în promisiunea întoarcerii lui Hristos şi anticiparea “învierii din morţi. Vezi şi speranţa binecuvîntată.

spiraţie. Literal, „suflare”; termenul a fost folosit pentru a descrie modul în care purcede Duhul de la Tatăl (şi Fiul).

spiritualitate creştină. Relaţia credinciosului cu Dumnezeu şi viaţa în Duhul ca membru al Bisericii lui Isus Hristos. Astăzi, spiritualitatea se referă adesea la interesul sau preocuparea ţaţă de problemele „spiritului”, în opoziţie cu interesul faţă de problemele materiale. Spiritualitatea creştină, la rîndul ei, presupune dorinţa de a face ca devotamentul creştin să influenţeze fiecare dimensiune a vieţii. Unii consideră că spiritualitatea creştină se exprimă prin participarea la anumite practici creştine, precum studiu biblic, rugăciune, închinare etc.

stare intermediară. Situaţia celor care au murit şi care aşteaptă acum “învierea viitoare. Principalele teorii propuse în istoria teologiei creştine includ „somnul sufletului” (cei morţi, creştini sau nu, sînt complet inconştienţi); „odihnă fericită sau chinuri conştiente” (credincioşii morţi au parte de prezenţa iubitoare a lui Hristos, în timp ce necredincioşii au parte de chinuri); şi “purgatoriul (credinţa romano-catolică potrivit căreia persoanele decedate experimentează diferite niveluri de suferinţă, care le purifică de păcatele pămînteşti). Unii teologi contestă existenţa unei stări intermediare, sugerînd că cei care mor intră direct în eternitate.

structuralism, exegeză structuralistă. Mişcare amplă în “critica literară, care încorporează abordări diferite. Potrivit structuralismului, înţelesul este produsul unor „structuri de adîncime” — căi universale fundamentale de a înţelege şi articula lucrurile — care se găsesc în text. Structuralismul caută să identifice şi să clasifice aceste structuri, iar apoi să le folosească în procesul interpretării.

subiectivism. Teorie sau doctrină care limitează cunoaşterea la experienţa personală (sau chiar particulară). Răul sau binele suprem pot fi identificate prin intermediul sentimentelor sau al percepţiei individuale.

sublapsarianism, infralapsarianism.Termeni (sinonimi) referitori la disputa dintre “calvinişti privind detaliile alegerii divine. Potrivit poziţiei desemnate de aceşti termeni, hotărîrea lui Dumnezeu cu privire la “alegere urmează în mod logic holărîrii lui Dumnezeu de a îngădui “Căderea omului în păcat. Cu alte cuvinte, decretul electiv este „sublapsarian” spre deosebire de poziţia „supralapsariană”, conform căreia acest decret este anterior celui care îngăduie Căderea, în consecinţă, sublapsarienii consideră că ‘alegerea este răspunsul predeterminat, voit, al lui Dumnezeu faţă de Cădere. Vezi şi supralapsarianism.

subordinationism. Erezie din sec. II şi III, potrivit căreia Fiul şi Duhul purced de la Tatăl, de aceea ei nu sînt egali cu Tatăl şi, prin urmare, nu sînt divini pe deplin.

substantia. în latină, „substanţă”, cu referire la *esenţa sau natura esenţială  a  unui  lucru.  Problema  referitoare la i substantia lui Dumnezeu a fost considerată primordială în dezvoltarea patristică şi medievală a doctrinei despre Hristos şi Trinitate.

suflet. Natura spirituală, viaţa, fiinţa sau *esenţa unui individ („persoana” unică) despre care se crede că supravieţuieşte după moarte. Dezbaterile teologice s-au concentrat asupra întrebării dacă persoana umană constă din spirit şi trup, pe lîngă suflet, dacă sufletul reprezintă o entitate distinctă de trup sau dacă sufletul se referă pur şi simplu la o persoană luată ca întreg.

Summa Theologiae {Summa). în latină, „sinteză de teologie”; expresia se referă, în sens restrîns, la teologia sistematică a lui Toma ‘d’Aquino.

summum bonum. Expresie latină, care desemnează „binele suprem”, de la care derivă orice alt bine. în teologia medievală, se considera că binele suprem constituie „viziunea beatifică” sau contemplarea “esenţei eterne a lui Dumnezeu.

supralapsarianism. Concepţie ‘calvinistă despre ‘predestinare, potrivit căreia, în „ordinea logică a hotărîrilor divine”, Dumnezeu a decretat ‘alegerea unor persoane şi damnarea altora, înainte de a îngădui ‘Căderea lui Adam. De aici rezultă că ‘decretul alegerii este „supralapsarian”. în supralapsarianism, accentul se pune asupra ‘predestinării oamenilor necreaţi şi necăzuţi, şi nu asupra omenirii create şi căzute (sub- lapsarianism). în consecinţă, concepţia supralapsuriana conduce la ideea dublei predestinări: Dumnezeu a ales sâ Se glorifice pe Sine predestinînd pe anumite persoane spre viaţă veşnică şi pe altele, pentru condamnare veşnică. Vezi şi sublapsarianism, infralapsarianism.

sursă (teologică). Din perspectiva ‘normelor teologice, sursele constituie „materia primă” folosită în construcţia teologică sau la care apelează teologii în conturarea sistematică a doctrinei creştine. Sursele teologice influenţează forma construcţiei teologice şi îi oferă un conţinut. Teologii ‘evanghelici apelează la Scriptură ca sursă şi normă primordiale pentru teologie. Alte resurse avute în vedere de teologi includ tradiţia, raţiunea, cultura şi experienţa.

suveranitate. Conceptul biblic despre domnia supremă şi autoritatea legală a lui Dumnezeu asupra întregului univers. Suveranitatea lui Dumnezeu este exprimată, exercitată şi manifestată atît sub forma planului divin de mîntuire, cît şi prin realizarea lui propriu-zisă. Suveranitatea divină este accentuată mai ales în tradiţia augustiniano-calvinistă, unde este pusă în contrast antinomic cu responsabilitatea omului.

şcoala alexandrină. Această şcoală creştină de gîndire, numită aşa după numele oraşului de origine, Alexandria (Egipt), a fost condusă mai întîi de Clement din Alexandria în 190 d.Hr. şi apoi de ‘Origen în 202 d.Hr. Şcoala alexandrină a fost influenţată de filozofia lui Platon şi susţinea că scopul interpretării biblice este să găsească sensurile literal, moral şi, respectiv, alegoric. Cu alte cuvinte, teologii alexandrini susţineau că, deşi Biblia este literal adevărată, interpretarea ei corectă depinde mai mult de sensul moral şi de cel alegoric decît de sensul literal. Vezi şi şcoala antiohiană.

şcoala antiohiană. Numită astfel pentru că s-a format în oraşul Antiohia, în perioada sec. III—V d.Hr., şcoala antiohiană a abordat o interpretare biblică care accentua înţelesul literal al textului. Aceasta a fost o reacţie faţă de ‘şcoala alexandrină de interpretare, care căuta sensuri „mai profunde”, alegorice, morale şi spirituale, în text, sensuri mai puţin evidente. Printre figurile importante ale şcolii antiohiene se numără Hrisostom, Theodor, Theodoret şi Theofilus. Vezi şi Şcoala alexandrină.

teism. Sistem de credinţă a cărui premisă fundamentală este existenţa lui Dumnezeu şi care influenţează toate celelalte convingeri. Orice concepţie despre lume şi viaţă ancorată în credinţa că există Dumnezeu.

teismul voinţei libere. Curent teologic apărut spre sfîrşitul sec. XX, care încearcă, din perspectiva doctrinei despre Dumnezeu, să deschidă o cale de mijloc între concepţia „clasică”, potrivit căreia Dumnezeu nu este, în principiu, influenţat de oameni, şi teologia „procesului”, potrivit căreia Dumnezeu Se implică pe deplin în creaţie, schimbîndu-Se o dată cu ea. Spre deosebire de acestea, teismul voinţei libere consideră că Dumnezeu Se angajează într-o relaţie de reciprocitate cu omenirea şi riscă în mod liber suveranitatea Sa, dăruindu-le oamenilor o măsură substanţială de libertate. Unul dintre principalii susţinători ai conceptului de „teism al voinţei libere” este teologul canadian Clark H. Pinnock. Vezi şi teologia procesului.

teocentrism. Concepţie potrivit căreia Dumnezeu trebuie să fie subiectul central al atenţiei şi al interesului nostru suprem. Ca atare, a fi teocentric înseamnă a vedea întreaga viaţă, inclusiv “etica, din perspectiva unui angajament faţă de Dumnezeu.

teodicee. Ca răspuns la problema răului din lume, teodiceea încearcă, în mod logic, relevant şi consecvent, să-L apere pe Dumnezeu, arătînd că El este simultan omnipotent, atotiubitor şi drept, în ciuda realităţii răului.

teologia eliberării. Termenul se referă cu precădere la o mişcare teologică apărută la sfîrşitul anilor ’60 în America Latină (unde continuă să predomine). în încercarea de a uni teologia cu   preocupările   sociopolitice,   teologii   liberali,   precum Gustavo Gutierrez, au scos în relief tema biblică a eliberării, înţeleasă ca biruinţă asupra sărăciei şi a opresiunii. Teologiile eliberării şi-au găsit adepţi printre reprezentanţii unor grupuri sociale nord-americane considerate marginalizate, precum cele alcătuite din femei, afro-americani, hispanici, americani nativi şi americani asiatici.

teologia procesului. Curent teologic apărut în sec. XX, bazat pe filozofia lui Alfred North Whitehead, care prezintă un Dumnezeu dipolar, implicat integral în procesul nesfîrşit al lumii, prin două naturi: natura „primordială”, transcendentă, în care sălăşluieşte perfecţiunea eternă a caracterului lui Dumnezeu, şi natura „consecventă”, imanentă, prin care Dumnezeu este parte a procesului cosmic de schimbare. Printre adepţi se numără John B. Cobb Jr., Charles Hartshorne şi Marjorie Suchocki.

teologia reformată. Vezi tradiţia reformată.

teologia speranţei. Abordare teologică “escatologică, apărută în Germania în anii ’60 şi asociată cel mai adesea cu Jiirgen Moltmann (1926-). Potrivit teologiei speranţei, viitorul a început deja în prezent, în temeiul speranţei şi al promisiunii aduse de “învierea lui Hristos. Ca urmare, Biserica trebuie să fie un popor al speranţei, care să-L experimenteze pe Dumnezeu în prezent, prin promisiunile Sale, să păstreze o înţelegere comunitară, nu particulară, asupra “mîntuirii şi care să confrunte era prezentă cu o viziune transformatoare.

teologie. Sistem de credinţe religioase despre Dumnezeu sau realitatea supremă. Termenul teologie se referă, de regulă, la studiul ordonat şi sistematic al credinţei şi al experienţei creştine despre Dumnezeu sau la interpretarea acestora pe baza revelaţiei divine de Sine a lui Dumnezeu. Teologia încearcă, de asemenea, să aplice aceste adevăruri la gama amplă a experienţei şi a gindirii omeneşti.

teologie apofatică. în general, orice fel de teologie care consideră că descrierea pozitivă a lui Dumnezeu este imposibilă, dat fiind că, prin definiţie, Dumnezeu, ca fiinţă necreată, nu poate fi circumscris categoriilor obişnuite ale limbajului şi ale gîndirii omeneşti. Ca urmare, teologia apofatică mai este cunoscută şi sub numele de „teologie negativă”, deoarece porneşte de la premisa că limbajul omenesc nu poate decît să afirme ceea ce Dumnezeu nu este —de exemplu, că Dumnezeu este infinit (nu are limite), imuabil (nu se schimbă), nemuritor (nu moare). Aşadar, teologia apofatică sugerează că Dumnezeu poate fi cunoscut în mod pozitiv prin experienţă spirituală, nu prin exprimare raţională. Teologia apofatică este de o importanţă vitală în tradiţia ortodoxă răsăriteană. Vezi şi ortodoxie răsăriteană; via eminentia, via negativa, via causalitatus.

teologie biblică. Teologia biblică este disciplina care încearcă să rezume şi să reformuleze învăţătura textelor biblice sau a autorilor biblici, fără a impune categoriile moderne de gîndire asupra acestora. Scopul este de a înţelege „teologia” unei cărţi sau a unui autor biblic, în contextul istoric originar. Mulţi teologi consideră că activitatea teologiei biblice o precedă logic pe cea a “teologiei sistematice, care încearcă să formuleze învăţătura biblică într-un mod care să răspundă preocupărilor contemporane.

teologie dialectică. Sub denumirea de teologie dialectică sau *neoortodoxie, sînt grupate contribuţiilor teologice ale cîtorva teologi din sec. XX, printre care se numără Karl ‘Barth, Emil *Brunner şi Rudolf ‘Bultmann. Mai exact, teologia dialectică se referă la accentul lui Karl Barth asupra diferenţei calitative dintre Dumnezeu şi oameni şi asupra interacţiunii (dialecticii) dintre ideile opuse sau paradoxale, precum timp şi eternitate, finit şi infinit.

teologie federală, reprezentare federală. Sistem teologic de gîndire, asociat cu opera lui Johannes Cocceius (1603-1669) şi numit adesea “teologia legămîntului. Teologia federală sugerează că, fiind primul om, Adam a acţionat în calitate de „cap federal” (de la latinescul foedus, „legămînt”) sau reprezentant legal al omenirii. Astfel, Dumnezeu a intrat într-o relaţie de legămînt cu Adam, promiţîndu-i binecuvîntare, în cazul ascultării, şi blestem, în cazul neascultării. Potrivit teologiei federale, dacă Adam ar fi fost ascultător faţă de Dumnezeu, ascultarea sa ar fi însemnat binecuvîntare pentru toţi oamenii. Dar, deoarece Adam a fost neascultător, blestemul se extinde asupra umanităţii, care, din perspectiva legămîntului, îl are ca reprezentant pe Adam. Teologia federală mai susţine că, după cum Adam a fost capul federal al omenirii, tot aşa Hristos intră în istorie ca al doilea Adam, nesupus blestemului, şi acţionează, din perspectiva legămîntului, în calitate de cap al neprihănirii pentru toţi cei care cred în El.

teologie istorică. Ramură a disciplinei teologice, care caută să înţeleagă şi să stabilească modul în care Biserica a interpretat Scriptura şi a dezvoltat anumite doctrine de-a lungul istoriei, din perioada apostolilor, pînă în ziua de astăzi. Dubla funcţie a teologiei istorice este de a arăta originea şi dezvoltarea credinţelor din prezent şi de a-i ajuta pe teologii contemporani să identifice erorile teologice ale trecutului, care ar trebui evitate în prezent.

teologie medievală. Vezi medieval.

teologie metaforică. Vezi metaforă.

teologie narativă. Vezi naraţiune.

teologie naturală. Vezi naturalism.

teologie sistematică. încercarea de a rezuma adevărul religios sau sistemul de credinţe ale unui grup religios (precum creştinismul), prin intermediul unui sistem de gîndire organizat, realizat în cadrul unui anumit context cultural şi intelectual {vezi şi metodă teologică). în cadrul teologiei creştine, ordinea sistematică obişnuită începe cu Dumnezeu şi revelarea de Sine, urmată de Creaţie şi problema păcatului, lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu în şi prin Isus Hristos, Duhul ca agent în ‘mîntuirea personală, Biserica, în calitate de comunitate răscumpărată a oamenilor lui Dumnezeu, şi, în cele din urmă, scopul programului lui Dumnezeu, care duce la sfîrşitul veacului, întoarcerea lui Hristos şi eternitatea.

teologie transcendentală. Vezi filozofie transcendentală.

teoria coerenţei adevărului. Teorie a cunoaşterii, care susţine că o anumită propoziţie sau afirmaţie dată este adevărată atunci cînd este în acord cu un set mai larg de propoziţii considerate adevărate, la rîndul lor. Dacă propoziţiile intră în conflict (sînt contradictorii), se presupune că fie una dintre propoziţii, fie amîndouă sînt false. Această teorie are o slăbiciune, şi anume că nu există o dovadă a „punctului de pornire” sau a „propoziţiei iniţiale” din cadrul sistemului de credinţă; ci un astfel de sistem este de regulă acceptat pe baza a ceea ce este adevărat prin sine însuşi.

teoria corespondenţei adevărului. Teorie a cunoaşterii, care afirmă că o propoziţie este adevărată atunci cînd corespunde sau se armonizează cu o realitate externă „aşa cum este ea în realitate”. Una din slăbiciunile teoriei corespondenţei este aceea că este dificilă medierea între două sau mai multe concepţii diferite despre realitatea observată. în plus, ea forţează cunoaşterea omenească în tiparele trăsăturilor măsurabile, observabile, care, se presupune, sînt inerente lumii.

teoria (hermeneutică a) interpretării pluraliste. Cunoscută şi sub numele de teoria reacţiei cititorului, este o formă postmodernistă de critică literară, care explorează capacitatea textelor biblice de a modela, revizui sau confirma aşteptările pe care le au cititorii faţă de text. Această abordare contestă premisa unei mari părţi a “hermeneuticii moderne, potrivit căreia principala sarcină a exegetului este de a aborda textul în mod dezinteresat şi de a stabili, prin folosirea unor strategii ştiinţifice de interpretare, intenţia autorului originar al textului. Teoreticienii interpretării pluraliste susţin că cititorul şi textul sînt interdependenţi. Importantă ar fi, prin urmare, nu atît intenţia autorului textului, cît „conversaţia” dintre cititor şi text, aşa cum apare ea în urma citirii textului.

teoria ispăşirii ca influenţă morală. Concepţie atribuită lui Pierre Abelard, potrivit căreia, mai presus de orice, crucea este manifestarea măreaţă a iubirii lui Dumnezeu. Ca răspuns la dragostea manifestată de Dumnezeu, noi, la rîndul nostru, îl iubim pe Dumnezeu şi trăim pentru El, abandonînd păcatul.

teoria ispăşirii ca răscumpărare. Concepţie potrivit căreia, prin păcat, oamenii intră sub autoritatea Diavolului, aparţinîndu-i de drept acestuia, şi, pentru a remedia această situaţie, Dumnezeu L-a oferit pe Fiul Său ca răscumpărare în locul omenirii. Isus însă nu a putut fi ţinut în iad, ci a înviat a treia zi, făcînd ca Satana să-i piardă pe cei pe care-i ţinea robi. Această teorie a fost susţinută cu precădere în epoca “patristică. Vezi şi ispăşire.

teoria ispăşirii ca satisfacţie. Teorie formulată iniţial de “Anselm, care încearcă să explice lucrarea lui Hristos cu ajutorul “metaforei despre Dumnezeu ca suveran care, fiind dezonorat de păcat, trebuie să primească satisfacţie. Deoarece oamenii au comis ofensa, prin păcat, doar un om poate să dea satisfacţie, însă ofensa a fost atît de gravă, încît numai Dumnezeu o poate oferi. Fiind atît Dumnezeu, cît şi om, Isus Hristos a putut să dea satisfacţia necesară, în principal prin ascultarea care L-a dus la moarte. Vezi şi ispăşire.

teoria ispăşirii ca substituire penală. Concepţie despre ispăşire, potrivit căreia păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, care atrage pedeapsa cu moartea. De aceea, pe cruce, Hristos a suferit pedeapsa cu moartea în locul păcătosului şi a potolit mînia lui Dumnezeu. Această teorie a fost propusă iniţial în perioada “Reformei, iar mai tîrziu a devenit concepţia cu cea mai mare răspîndire între protestanţi, mai ales cei “evanghelici, în Marea Britanie şi Statele Unite.

Tertullian (160-220). După “Augustin, probabil cel mai mare teolog apusean din perioada “patristică. Tertullian a fost unul dintre primii mari teologi creştini de limbă latină (folosită de sistemul teologic apusean), autor al multor lucrări apologetice, teologice şi polemice, scrise cu scopul de a apăra credinţa creştină. Tertullian este adesea considerat primul teolog important care a folosit termenul ‘Trinitate, descriindu-L pe Dumnezeu ca „o substanţă în trei persoane”.

tezaur al credinţei. Suma învăţăturii profeţilor şi a apostolilor cu privire la calea “mîntuirii prin Isus Hristos, care a fost lăsată în Scriptură şi care trebuie să fie interpretată cu credincioşie de Biserică şi de învăţătorii ei, cu ajutorul Duhului Siînt.

theologia cruciş, theologia gloriae. Theologia cruciş (teologia crucii) se referă, potrivit lui Luther, la faptul că locul desăvîrşit al revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu este în umilinţa, slăbiciunea şi dragostea jertfitoare pe care Dumnezeu le-a manifestat prin crucea lui Hristos. Luther s-a opus ideii de theologia gloriae (teologia gloriei), care susţine cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul lucrărilor divine în cosmos.

theopneustos. în greceşte, „insuflat de Dumnezeu” sau „inspirat de Dumnezeu”. în general, acest cuvînt este folosit pentru a descrie dimensiunea divină a Scripturilor, considerate fie documente inspirate în mod divin (vezi 2 Tim. 3:16), fie produse ale unor autori inspiraţi în mod divin (2 Pet. 1:21).

Tillich, Paul (1886-1965). Unul dintre cei mai influenţi teologi protestanţi ai sec. XX, Tillich a elaborat o teologie filozofică, pentru a răspunde culturii moderne şi a interacţiona cu ea. Tillich este cunoscut cel mai bine pentru “metoda corelării; el susţine că întreaga realitate — inclusiv Dumnezeu, Temeiul Fiinţei — poate fi cunoscută numai prin mit şi simbol. Participînd la acest Temei al Fiinţei revelat de „Noua Fiinţă”, oamenii pot trece de la „nefiinţa” căzută la noua „fiinţă” omenească, al cărei simbol desăvîrşit este Isus Hristos.

timp, atemporalitate. Termenul timp se referă la relaţia dintre evenimente în cadrul creaţiei. în general, se consideră că evenimentele se desfăşoară în succesiune liniară, ceea ce duce la ideea de „linie a timpului”. Dar succesiunea de evenimente ar putea fi ciclică, ducînd la imaginea de cerc al timpului. Potrivit Bibliei, timpul reprezintă acea realitate creată în mod divin, în care Dumnezeu îndeplineşte planul divin de
*mîntuire. Astfel, timpul are un început şi se mişcă liniar către un scop viitor. Filozofii şi teologii au purtat dezbateri despre corelaţiile dintre timp şi eternitate şi despre natura legăturii dintre Dumnezeu şi timp. Unii gînditori afirmă că timpul şi eternitatea sînt total distincte, în timp ce alţii le consideră un tot organic, în parte ca reacţie împotriva concepţiei că timpul însuşi ar fi o entitate. Teologii care afirmă că Dumnezeu este atemporal susţin că Dumnezeu a creat timpul, prin urmare este „deasupra” fluxului timpului. Alţii sugerează că Dumnezeu călătoreşte alături de creaţie în timp.
tipologie. Tipologia diferă de simbol sau alegorie şi constituie o reprezentare a unei referinţe istorice reale. Potrivit exegezei creştine, tipologia biblică are de-a face cu paralele între persoane sau evenimente reale, istorice (de obicei din VT) din istoria *mîntuirii şi împlinirea lor analogă, ulterioară. Adesea, unele evenimente sau personaje din NT sînt înţelese şi interpretate tipologic, potrivit unui tipar VT (ex.: Creaţia şi noua creaţie, Adam şi Hristos, Exodul şi conceptele NT despre mîntuire). Din această cauză, tipologia a devenit una dintre cele patru modalităţi principale (alături de cea literală, analogică şi spirituală) de interpretare a Scripturii în Evul Mediu.

tomism, neotomism. Tomismul se referă la învăţătura lui Toma ‘dAquino şi la şcolile teologice şi filozofice ulterioare, care s-au bazat pe gîndirea lui. Renaşterea tomismului în sec. XX, cunoscută sub numele de neotomism, a luat două forme: tomismul transcendental (reprezentat de Karl Rahner şi Bernard Lonergan) conciliază principalele preocupări ale tomismului cu unele concepte ale lui Immanuel *Kant, pe cînd tomismul neoscolastic (reprezentat de Etienne Gilson şi Jaques Maritain) caută să recupereze şi să reafirme o „viziune pură” a învăţăturilor originale ale lui d’Aquino.
tradiţia reformată, teologia reformată. Tradiţia şi cadrul teologic care s-au dezvoltat din învăţăturile lui ]ean ‘Calvin şi Ulrich ‘Zwingli, spre deosebire de tradiţiile ‘luterană şi, respectiv, ‘anabaptistă. Teologia reformată se concentrează în mod fundamental asupra slavei lui Dumnezeu şi accentuează adesea suveranitatea divină ca punct de pornire crucial pentru reflecţia teologică.

tradiţie, tradiţionalism. în concepţia Părinţilor bisericii timpurii, tradiţia (sau „predania”) este revelaţia lui Dumnezeu făcută cunoscută oamenilor prin profeţi şi apostoli. în cele din urmă, termenul a ajuns să facă referire la Scriptură şi “crezuri, iar mai tîrziu să includă înţelepciunea şi explicaţiile despre credinţă acumulate de către biserică de-a lungul istoriei. Ca reacţie la raţionalismul sec. XVIII, unii gînditori romano-catolici din sec. XIX au susţinut ideea potrivit căreia cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi dobîndită prin credinţa în tradiţia revelată, neîntreruptă şi infailibilă (tradiţionalism). Această concepţie se opune, ca demers, ‘teologiei naturale şi raţiunii omeneşti.

traducianism. Concepţia că nu numai trupul, ci şi sufletul este transmis de către părinţi copilului, el nefiind creat ex nihilo (‘creaţionism), specific, pentru acel trup, de către Dumnezeu. Deşi poate fi datat din epoca patristică, traducianismul a fost influent cu predilecţie în cercurile protestante, spre deosebire de cele romano-catolice şi reformate, care susţineau creaţionismul.

transcendenţă. Atribut al lui Dumnezeu, care se referă la faptul că El este întru totul distinct de creaţie (dar întotdeauna implicat activ în ea). Faptul că Dumnezeu este transcendent înseamnă că El este „deasupra” lumii şi interacţionează cu ea de „dincolo de” ea. în Evul Mediu s-a pus un mare accent asupra transcendenţei lui Dumnezeu, fapt evident în arhitectura catedralelor gotice mari, cu tavane înalte, arcuite, care îndreaptă privirea în sus.

transsubstanţiere. Termen din teologia romano-catolică, avînd sensul de „schimbare esenţială”, folosit cu referire la credinţa că, prin puterea lui Dumnezeu, după consacrarea mesei (‘euharistiei), pîinea şi vinul îşi schimbă substanţa şi capătă proprietăţile trupului şi ale sîngelui lui Isus, deşi par să-şi păstreze caracteristicile naturale.

trezire spirituală. Vezi revivalism.

tribulaţie (necaz). Suferinţa exterioară sau lăuntrică a poporului lui Dumnezeu, de care, potrivit învăţăturii NT, au parte cei care-L urmează pe Hristos. Potrivit NT, prin „marea tribulaţie” („necazul cel mare” — Cornilescu) se înţelege o perioadă de suferinţă globală fără precedent, care va marca vremurile chiar înainte de *parousia. în funcţie de concepţiile mileniste, timpul tribulaţiei este fixat la diferite momente în raport cu ‘mileniul. în mod similar, concepţiile despre timpul “Răpirii plasează acest eveniment în diferite momente în raport cu ‘tribulaţia escatologică.

trihotomism. Concepţia că natura fiinţei umane este divizată în trei părţi: trup, suflet şi duh sau spirit (ex.: 1 Tes. 5:23; Ev. 4:12). Potrivit trihotomiştilor, duhul, acea parte a fiinţei umane capabilă să-L cunoască pe Dumnezeu, trebuie să fie diferenţiat de suflet, care este centrul personalităţii. Printre trihotomişti, se numără părintele bisericesc ‘Irineu şi cercetătorul biblic din sec. XIX, Franz Delitzsch. Această concepţie poate fi găsită şi în Biblia Scofield cu referinţe.

Trinitate (Sfînta Treime). Concepţia creştină despre Dumnezeu ca fiinţă triunică. Potrivit concepţiei despre Trinitate, natura divină unică este o unitate de trei Persoane, iar Dumnezeu Se revelează ca trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Temeiul suprem pentru doctrina creştină a Trinităţii rezidă în revelarea divină de Sine a lui Isus, care, ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl şi a revărsat Duhul Sfint. Vezi şi Trinitatea economică; Trinitatea imanentă.

Trinitatea economică. Se referă la manifestările celor trei Persoane ale ‘Trinităţii în relaţie cu lumea, mai ales cu privire la îndeplinirea planului (economiei) de ‘mîntuire al lui Dumnezeu. Astfel, Trinitatea economică se referă la modul în care Dumnezeu, ca fiinţă tripersonală, Se raportează la lume; se creează astfel un cadru biblic de înţelegere a modului in care Persoanele Trinităţii se raportează unele la celelalte (“Trinitatea imanentă). Una dintre cele mai importante probleme teologice contemporane despre Trinitate este următoarea: există vreo diferenţă între „Dumnezeu în relaţia Sa cu lumea” (Trinitatea economică) şi „Dumnezeu în relaţia Sa eternă internă” (Trinitatea imanentă)?

Trinitatea imanentă. Termen folosit pentru a explora şi explica, într-o măsură nesatisfăcătoare, lucrările şi relaţiile interioare dintre cele trei persoane ale “Trinităţii. Afirmaţiile despre Trinitatea imanentă încearcă să surprindă în limbaj omenesc misterul inexplicabil al existenţei lui Dumnezeu, făcînd abstracţie de relaţia Sa cu ordinea creată. Astfel, Trinitatea imanentă se referă la Dumnezeu ca Dumnezeu din eternitate. Scripturile sugerează că Isus şi Tatăl sînt una (Ioan 10:30) şi că Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu şi al lui Hristos (1 Cor. 2:10; 3:17-18). Scripturile arată şi că dragostea este ‘esenţa Trinităţii imanente (vezi Ioan 17:23-26; 1 Ioan 4:8,16). Vezi şi Trinitate economică.

triteism. Credinţă eronată în trei dumnezei diferiţi — Tatăl, Fiul şi Duhul — şi nu într-un singur Dumnezeu unitar, dar manifestat în trei Persoane (Trinitate).

ubicuitate, ubicuitarism. Doctrină elaborată de Luther şi susţinută de mulţi dintre urmaşii săi, potrivit căreia Hristos, în natura Sa umană, este prezent pretutindeni. Luteranii fac apel la doctrina ubicuităţii lui Hristos pentru a susţine credinţa că Hristos este prezent fizic în elementele *euharistice (*prezenţa reală), spre deosebire de gînditorii ‘reformaţi (ex.: ‘Zwingli) care susţin că Isus cel fizic este localizat la dreapta Tatălui în cer şi, prin urmare, nu poate fi prezent în pîine şi vin.

umanism (umanism secular). în general, umanismul desemnează orice mişcare sau ideologie care se concentrează asupra valorii omului. Umanismul creştin accentuează faptul că oamenii sînt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi, prin urmare, sînt făpturi înzestrate cu valoare. Umanismul secular, pe de altă parte, încearcă să vadă valoarea oamenilor fără a face apel la Dumnezeu. Astfel, umaniştii sugerează adesea că valoarea este inerentă individului.

unire ipostatică. Vezi hypostasis.

unitarianism. Cunoscut şi sub numele de antitrinitarism, unitarianismul îşi are rădăcinile în respingerea ‘ariană a doctrinei despre ‘Trinitate (sugerînd că Tatăl L-a generat pe Fiul la un anumit moment din timp, ceea ce înseamnă că Fiul nu este etern). Unitarianismul modern, umanist, reflectă influenţele “Iluminismului şi ale transcendentalismului sec. XIX, prin respingerea autorităţii Scripturii şi a supra- naturalului. Unitarienii moderni vorbesc, în general, despre Isus ca despre un ideal etic, un mare învăţător moral sau chiar un mesager de la Dumnezeu. Totuşi, în gîndirea unitariană, Isus nu este Fiul etern al Tatălui etern, deoarece Dumnezeu este o singură persoană, şi nu trei.

universalism. Cunoscut în istorie şi sub denumirea de apokatastasis, credinţa că toţi oamenii vor fi mîntuiţi. Ca atare, universalismul susţine “mîntuirea universală, negînd pedeapsa eternă. Universaliştii cred că toţi oamenii se află într-un anumit grad de uniune cu Hristos şi că, la împlinirea timpului, vor fi eliberaţi de sub pedeapsa păcatului şi readuşi în prezenţa lui Dumnezeu. Universalismul sec. XX respinge adesea dumnezeirea lui Isus şi explorează temeiurile „universale” ale tuturor religiilor. Vezi ţi apokatastasis.

univoc. Ideea că un cuvînt are acelaşi înţeles, indiferent dacă este folosit cu referire la Dumnezeu sau la ceva din creaţie. Astfel, paternitatea omenească şi paternitatea divină constituie idei identice. Folosirea univocă a limbajului ignoră caracterul distinctiv al lui Dumnezeu şi unicitatea Sa în raport cu universul creat. Vezi echivoc.

Vasile (cel Mare) de Cezareea (c. 330-379). Vasile, episcop de Cezareea, a fost unul dintre cei trei teologi cunoscuţi sub numele de ‘Părinţii capadocieni. Deşi a avut o mare influenţă în dezvoltarea monahismului obştesc, bazat pe supunere, sfinţenie şi dragoste, Vasile a rămas cunoscut mai ales pentru contribuţia sa la dezvoltarea doctrinei  ortodoxe  despre ‘Trinitate. în apărarea credinţei trinitariene, Vasile a introdus concepţia potrivit căreia Trinitatea este o singură substanţă (ousia), manifestată în trei persoane (ipostasuri).

Vatican, Conciliul de la Vatican. în sens literal, enclavă în oraşul Roma, reşedinţa papei. La figurat, Vaticanul face referire la papă sau la autoritatea papală magisterială. în accepţiunea curentă, termenul se referă şi la Conciliul al II-lea de la! Vatican (Vatican II: 1962-1965), care a căutat să aducă toate aspectele credinţei şi ale vieţii romano-catolice în armonie cu preocupările epocii moderne contemporane.

vestigium Dei. în latină, „vestigiu al lui Dumnezeu”. Concepţia că ordinea creată păstrează urme sau dovezi ale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu Şi-a revelat, în mod analog, fiinţa divină în creaţie.

vestigium trinitatis. în latină, „vestigiu al “Trinităţii” (expresie creată cel mai probabil de *Augustin). Expresia e folosită cu referire la analogiile cu Trinitatea inspirate de către structura întreită a unor lucruri create. De exemplu, Augustin vedea un vestigiu al Trinităţii în persoana umană, în cunoaşterea de sine şi în iubirea de sine.

via eminentiae, via negativa, via causalitatus. în latină, „calea excelenţei”, via eminentiae sau via analogiae (calea analogiei), se referă la abordarea analogică, a lui *d’Aquino, cu privire la înţelegerea lui Dumnezeu şi la limbajul despre El. Potrivit lui d’Aquino, orice limbaj despre Dumnezeu este analog, deoarece foloseşte imagini finite din creaţie, care îl ajută pe teolog să elaboreze afirmaţii pozitive, dar inadecvate, despre Dumnezeu. Via negativa presupune folosirea afirmaţiilor „negative” (care spun ceea ce nu este Dumnezeu) în scopul definirii caracterului inefabil al lui Dumnezeu (ex.: incomprehensibilitatea şi infailibilitatea). Predicaţia analogică a lui d’Aquino depinde de acea interpretare a doctrinei creaţiei, potrivit căreia toate lucrurile sînt aduse în fiinţă şi susţinute de Dumnezeu, cauza lumii, cauzalitatea însăşi fiind o noţiune analogică. Astfel, cu ajutorul conceptului via causalitatus, teologul are posibilitatea să spună despre Dumnezeu tot ceea ce trebuie spus despre HI ca primă cauză a lumii.

via media. Idee (popularizată de John Henry Newman în Anglia sec. XIX) potrivit căreia Biserica “Anglicană reprezintă o „cale de mijloc” între romano-catolicism şi elementele modernizatoare (atît liberale, cît şi “evanghelice) ale protestantismului.

vicarial(ă). Vezi ispăşire vicarială.

voia lui Dumnezeu. Scopul divin al lui Dumnezeu pentru creaţie, ca întreg, şi pentru oameni, în particular. Mulţi teologi fac distincţie între voia „liberă” a lui Dumnezeu şi voia „necesară” a lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este liberă prin aceea că Dumnezeu, în calitate de Creator, acţionează în mod liber faţă de creaţie, fără constrîngeri; pe de altă parte, voia Lui este necesară prin faptul că Dumnezeu acţionează întotdeauna în acord deplin cu natura şi caracterul Lui divin. De asemenea, teologii par să facă diferenţă între voia „ascunsă” a lui Dumnezeu (ceea ce numai Dumnezeu ştie că va face) şi voia „revelată” a lui Dumnezeu (ceea ce Dumnezeu le dezvăluie oamenilor despre voinţa sau scopurile Sale pentru creaţie).

voinţă liberă. Vezi liber arbitru.

voluntarism. Sistem filozofic şi teologic care se opune raţionalismului şi care acordă un loc important funcţiei voinţei umane (în contrast cu raţiunea) în atingerea adevărului şi a binelui moral. Cuvîntul voluntarism este folosit, de asemenea, pentru a face referire la ideea că biserica este formată din credincioşi care se întrunesc voluntar şi se angajează să umble împreună ca popor al lui Dumnezeu.

Vulgata. Traducerea latină a Bibliei, realizată de Ieronim (c. 347- 420). Vulgata a fost declarată „ediţia oficială” a Bisericii Romano-Catolice, în cadrul “Conciliului de la Trento (1546).

wesleyanism, John Wesley (1703-1791). Wesleyanismul cuprinde diferitele grupuri şi biserici derivate din mişcarea lui John Wesley (fondatorul “metodismului), asociate cu acesta sau care îşi revendică începuturile în teologia lui. între acestea se numără bisericile metodiste, *Mişcarea pentru sfinţenie şi “penticostalismul. Teologia lui Wesley a încercat să ţină în echilibru doctrina ‘justificării prin credinţă şi procesul continuu prin care Duhul Sfint realizează “sfinţirea în viaţa credinciosului. Wesleyenii sînt asociaţi cu anumite doctrine, precum sfinţirea deplină şi a doua binecuvîntare. Wesleyenii tind să fie “arminieni, opunîndu-se “calviniştilor, în problema privitoare la dinamica “mîntuirii personale.

zicere dominicală. în sens literal, „rostire a Domnului” (Domn în latină = dominus). Expresia este folosită în studiul evan- gheliilor şi se referă la orice „zicere a lui Isus”.

Ziua Domnului. Expresie biblică, folosită cu precădere de profeţii VT, care indică un eveniment sau o eră viitoare (nu neapărat o zi de douăzeci şi patru de ore), în timpul căreia Dumnezeu va înfăptui “judecata asupra lui Israel sau a lumii. Autorii NT au interpretat expresia într-un sens viitor, dar au văzut în Isus Hristos începutul împlinirii Zilei Domnului. Pentru cei care cred în Hristos, Ziua Domnului este o anticipare a speranţei; pentru necredincioşi, ea anunţă doar judecata dinaintea “damnării.

Zwingli, Ulrich/Huldrych (1484-1531). Conducător al Reformei elveţiene, Zwingli este adesea asociat cu Luther şi Calvin, fiind considerat unul dintre cei mai influenţi reformatori protestanţi. Dovedind o adeziune strictă faţă de textul biblic, Zwingli a respins concepţia lui Luther despre “consubstanţiere (prezenţa lui Hristos în “euharistie), pledînd pentru o concepţie “memorialistă. Zwingli a contribuit la dezvoltarea mişcării “anabaptiste, dar mai tîrziu s-a disociat de ea.