Înţelepciunea multi-milenară a poporului român s-a trasmis oral şi anonim prin proverbe şi zicători, prin vorbe de duh şi cuvinte din bătrâni. Unul dintre aceste proverbe spune „Să fii cu ochii în patru!” Sensul acestuia este „Să fii atent la ce se petrece în jurul tău, pentru a te apăra”. Un conducător al unei comunităţi trebuie să dovedească anumite calităţi peste medie, printre care şi aceea a unei atenţii vizuale sporite. Cel ce „vede cu ochii minţii” dovedeşte o ascuţime şi o agerime a inteligenţei peste medie, dovedeşte flexibilitate în gândire, în percepţia emoţiilor, în comportament, dar şi o deschidere totală şi o comunicare eficientă cu semenii. Geţii şi dacii, cei aleşi din marea seminţie Tracă a vechilor Pelasgi spre a locui pe pământurile scăldate de marele fluviu Istru şi de Marea Neagră, la umbra lanţului montan carpatic, şi-au ales ca şi conducători oameni speciali, „daimonii”, „trimişii” sau „unşii zeului”, aceia care deveneau vizibili în marea masă a populaţiei, cu calităţi certe de lider. Aceştia, Sharabi ai Terrei, acum 2500 de ani, simţind că „Unirea face puterea”, şi-au jurat ajutor frăţesc, creându-şi astfel o primă frăţie, devotată unei cauze comune şi unei religii unice, precum vor face peste milenii Cavalerii Mesei Rotunde, Cruciaţii, Rozacrucienii, Cavalerii de Malta, etc. Este posibil să avem de-a face chiar cu misterioasa „Castă IO” a sarabilor întemeietori, castă la care îşi declarau apartenenţa toţi marii voievozi români.
Semnul cel mai evident ce ne-a parvenit prin timp de la aceşti fraţi întru putere şi semnificaţie este coiful de paradă sau ritual al fiecăruia dintre aceştia, confecţionat din aur, argint sau argint aurit, cu doi ochi afrontaţi (1; 2). Prin acest simbol coifuri din metal preţios se înscriu printre unicatele mondiale, asemănătoare cu tezaurele faraonice egiptene, dar şi cu cele aparţinând bogatei arte antice persane a aurului ce dovedesc existenţa unei vaste şi importante civilizaţii în această parte de Europă (3). Un astfel de coif, odată pus pe cap, îşi dovedea adevărata valoare, conferind celui ce-l poartă titlul de „Cel cu patru ochi” sau „Cel a toate văzător”. Aceşti adevăraţi lideri pot fi numiţi şi „Conducătorii cu patru ochi”, „Văzătorii”, „Veghetorii”, „Cei care nu dorm” sau „Neadormiţii”. Pentru a-i desemna pe aceştia din mulţime avem expresia populară „E cu ochi şi cu sprâncene”, cu sens de „E bătător la ochi”, „E evident”. De ce şi-au „împodobit” astfel coifurile comandanţii geto-daci? Ochii sunt organele vederii prin care ni se revelează realitatea aşa cum este ea. Prin comparaţie cu aceştia, denumirea de „Ochii minţii” este un concept asemănător cu „Ochiul a toate văzător”, „Ochiul lui Horus” sau „Cel de-al treilea ochi” care îşi are originile în hinduism şi care se referă la existenţa unui ochi situat undeva în mijlocul frunţii, în zona dintre sprâncene. Acest ochi suplimentar este asociat cu clarviziunea, abilitatea de a observa chakre şi aure, experienţe extracorporale. Prin comparaţie „Ochii minţii” sunt aceia cu care se priveşte în esenţa lucrurilor, înspre interior. Deşi pentru mulţi cel de-al treilea ochi poate părea un concept mistic şi esoteric, iniţiaţii în meditaţie sau în yoga îl folosesc adeseori în timpul şedinţelor de relaxare. Aceşti „ochi” spirituali – suplimentari sunt asociaţi cu chakra frunţii sau Ajna, responsabilă cu o mai bună conştientizare de sine, cu un nivel mai înalt de intuiţie, cu imaginaţia şi creativitatea. Cel de-al treilea ochi există însă în multe credinţe religioase, de la hinduism şi taoism până la Kabbalah şi teosofie. În teosofie se crede că cel de-al treilea ochi este conectat cu glanda pineală (epifiza). Potrivit acestei teorii, în timpuri străvechi oamenii chiar aveau un al treilea ochi situat în centrul frunţii, acesta având o funcţie spirituală; în timp însă acest ochi s-a atrofiat şi s-a „retras” în ceea ce astăzi numim glanda pineală. În taiosm, cel de-al treilea ochi mai este numit şi „Ochiul minţii”, fiind situat între sprâncene. Acesta poate fi deschis prin intermediul vizualizării, cu ajutorul chi-ului sau a energiei vitale care pune în acţiune întregul corp uman.
Un bun conducător trebuie să fie vizionar, să fie atent la orice schimbare vizibilă sau de abia simţită şi să reacţioneze rapid pentru binele comunităţii sale. În limbajul nostru românesc avem expresii precum „A fi numai ochi” cu sens de „A privi foarte atent” (la ceva), „A dormi numai cu un ochi”, sinonim cu „A dormi uşor, neliniştit; a dormi iepureşte” sau „Cât vezi cu ochii” = „Cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari”. „A vedea cu ochii lui” înseamnă „A vedea el însuşi” (a nu se încrede în ceea ce văd alţii), iar „A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap” are sens de „A păzi, a îngriji pe cineva cu cea mai mare atenţie”. „A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap)” = „A iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul”. „E cu ochi şi cu sprâncene” are sens de „Este evident, e clar.” De asemenea „A privi cu ochii mari” înseamnă „A privi atent, a fi uimit de ceea ce vede”, iar „A lua la ochi” = „A ţinti, a ochi”. „Plin ochi” înseamnă şi „Foarte plin.” „A avea ochi” este sinonim şi cu „A se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire”, iar „A măsura (sau a judeca, a preţui etc.) din ochi” este egal cu ”A aprecia cu aproximaţie, cu privirea, însuşirea unui obiect sau a unei fiinţe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe
cineva.” (4;5)
Prezenţa mai multor ochi la o persoană dovedeşte calităţi de bun cercetător, bun observator asupra acestei lumi, dar şi asupra unor fenomene dintr-un alt tărâm unde „se meneşte” viitorul. Nu oricine vede la nivel regional sau global, cum tot aşa, nu oricine vede dincolo de iluzia realităţii. „A vedea” înseamnă „A percepe cu ajutorul văzului”, dar şi „A pătrunde, a descifra (cu privirea), a cerceta, a căuta”. Purtătorul coifului, având calitatea de „a vedea” este cel ce observă, cel ce zăreşte, cel ce se uită, cel ce cuprinde, cel ce se „zăuită” (reg. Olt. şi Ban.), cel ce se preocupă, cel care constată, cel care cunoaşte, cel care vizitează („a vedea pe cineva sau ceva”), cel care pomeneşte (reaminteşte, păstrează memoria), cel care se îngrijeşte, cel care se interesează, cel care se ocupă şi se preocupă, cel care caută, cel care socoteşte, cel care încearcă (are iniţiativa), cel care cercetează, cel care examinează, cel care se documentează, cel ce consideră (are păreri), cel care crede, cel care îşi închipuieşte, cel care concepe, cel care îşi imaginează, cel care visează, cel care obţine, cel care primeşte, cel ce vede multe într-o viaţă de om.
Privirea acestor ochi aflaţi pe coifurile getodace este una fixă, hipnotică. Odată purtat acest coif, ochii de aur sau argint păreau a fixa, a privi ţintă sau „a pironi cu privirea” pe cel aflat în faţa lor. Aceşti ochi permanent deschişi confereau purtătorului calitatea de hotărâre, de statornicie, de solidaritate; ei nu se schimbă, nu variază, nu cedează şi sunt precişi, exacţi, imobili, nemişcaţi, neclintiţi, stabili, nesmintiţi (pop.), încremeniţi, care stau locului.
Atitudinea marţială a purtătorului de coif cerea din partea acestuia o bună orânduire a minţii şi a trupului, în acord cu Codul normator al moralei, al disciplinei şi al autocontrolului valabil pentru aceşti Conducători cu patru ochi. Posibil că acest Cod-Religie s-a impus prin acceptarea lui de către toţi cei care vroiau să trăiască cu onoare (6). A trăi cu onoare înseamnă a face un echilibru perfect între ceea ce gândeşti şi ceea ce faci, raportat la principiile universale în care crezi.
Privirea fixă a coifurilor putea hipnotiza pe cei din preajmă, atrăgându-i, captivându-i, cucerindui, delectându-i, desfătându-i, fascinându-i, fermecându-i, încântându-i, răpindu-i, seducându-i, subjugându-i, vrăjindu-i. Cei prezenţi erau plini de uimire şi de admiraţie la vederea coifurilor şi a purtătorilor de coif. Această atracţie hipnotică, puternică şi inexplicabilă a privitorilor asupra ochilor metalici putea avea şi un rol apotropaic, de apărare a Cavalerului – Conducătorului împotriva energiilor negative sau a duhurilor rele.
Legile geto–dacilor numite şi „Legile belagine”, „Legile frumoase” sau „Legile Vechi” formau codul de conduită morală şi religioasă a poporului geto – dac. Acestea menţionau faptul că: „… acolo unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte. Şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar
atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale”. Aceste minunate legi mai spuneau că: „ Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului”. Numai un conducător vizionar putea să fie un întemeietor de ţară, numai cel ce vedea cu patru ochi şi se mişca cu opt picioare, asemenea cu fabulosul Cerb Sarabha, fiindu-i astfel accesibile cele două tărâmuri (Văzute şi Nevăzute), putea să îşi conducă poporul spre un loc de vieţuire spaţial şi spre un viitor temporal sigur. Ceilalţi, poporul, îi încredinţau lui şansa de a hotărî pentru toţi, îl învesteau cu încre derea lor deplină.
Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul ţării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic (7). Cinci coifuri de aur şi argint stau mărturie unei frăţii sau unei dinastii regale neştiute până acum şi conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur şi argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coţofeneşti (Prahova) (8), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iaşi), Coiful de la Peretu (Teleorman) şi Coiful de la Porţile de Fier (Mehedinţi) (9;10;11). Dacă privim o hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munţii Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în ţara noastră, la Cazane. “Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ (2). „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri”.„ E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca nişte eroi” avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto – dac de la Agighiol.
Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele traco – geto – dace aparţin unui stil de artă aristocratică ce a înflorit în spaţiul ţării nostre în secolele VI-IV Î.Ch. După cum ştim din mai multe surse literare antice, populaţiile trace se împărţeau în trei ramuri principale: dacii propriu-zişi, care trăiau în interiorul arcului carpatic şi la vest şi nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia şi Ungaria de astăzi, geţii ce locuiau estul şi sudul Carpaţilor, dar şi peste Dunăre până în Munţii Balcani, şi moesii, care ocupau teritoriile aparţinând astăzi Bulgariei şi Serbiei.
Asemenea coifuri de paradă din aur, argint aurit sau argint cu semnul ochilor afrontat s-au descoperit numai în lumea geto-dacă de la nord de Dunăre. La sud de Dunăre, toate coifurile descoperite pentru această perioadă sunt din bronz şi au forme diferite. Unii autori au încercat să atribuie sciţilor şi tezaurele antice descoperite în România, dar diferenţele stilistice, ca şi răspândirea geografică a acestor tezaure, indică clar originea autohtonă a acestora. Şi toate acestea pentru că aici a trăit un neam îmbrăcat în sclipirile aurului şi argintului, meşter făurar şi cunoscător al unei arte comparabile cu cea a Egiptului faraonic: strămoşii noştri geto-daci.
Bibliografie:
* Berciu, Dumitru – „Arta traco-getică” – în „Biblioteca de archeology”, v. 14, Bucharest, Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp 83-88;
* Boroneanţ, Vasile – „Noi discuţii asupra coifurilor dinastice dacice” – în „Dacia Magazin”, I, 2003, p.11;
* Burda, Ştefan – „Tezaure de aur din România” – Editura Meridiane, Bucureşti, 1979;
* „Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX” – Editura Academiei RSR, Institutul de lingvistică, Bucureşti, 1975;
* „Dicţionarul enciclopedic român”, vol. III, Bucureştii, Editura Politică, 1965;
* Oltean, Dan – „Religia Dacilor” – Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006;
* Lovinescu, Vasile – „Dacia Hiperboreană” – Editura Rosmarin, Bucureşti, 1994;
* „Coiful de aur” – Articol preluat din Revista „Atlas Magazin” nr. 4, aprilie 1998;
* Goldman, B. – „Late Scythian Art in the West: The Detroit Helmet”, în „Ipek”, vol 22, 1966-69, pp 67-76;
* Roşu, L. – „Thraco-Getae-Dacian Art Works In The Detroit Institute of Arts” – în „Romanians celebrating Ontario: heritage festival”, Toronto, 1984, pp 166-168;
* Miclea, Ion şi Florescu, Radu – „Geto-dacii”- Editura Meridiane, Bucureşti, 1980;
de Conf. Univ. Dr. George V Grigore
Sursa: Dacia Magazin Nr. 96-97
http://dacia.org
De asemenea motivul coiful cu ochi îl regăsim la Etrusci. Mai jos puteţi vedea – Coiful Etrusc Negau – cu ochi şi sprâncene datând din secolul 6 î.H. Ochii de pe coif ar fi însemnat a deschide ochii spre cer, ori a te renaşte în Paradisul Zeilor. În credinţa getodacilor, după moarte, sufletul părăsea trupul şi dacă ai fost curat în viaţă, ori ai murit cu cinste în război, te înălţai la ceruri. Călătoria începea pe „Podul de Foc”, pe Curcubeu (Arco-Da-Bara) şi continua pe „Drumul Strălucitor ca Laptele”, ”Calea Lactee” numită şi „Drumul Iezilor” (Drom-I-Chaites). Motivul ochilor pe coif, asemănător la Etrusci şi la Geto-Daci, este un indiciu al înrudirii acestora.
Coiful Etrusc Negau cu ochi si sprancene secolul 6 iH
Comentarii recente