Ce este Ispasul?

ISPASUL sau ÎNĂLȚAREA DOMNULUI este menționat în Credeu (Crezul sau Simbolul credinței): „… Şi s-a înălțat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui …”

Duhovnicesc

Înălţarea Domnului sau Ispasul, cum mai este numită în popor, se sărbătoreşte, în fiecare an, la 40 de zile de la Paşte, de fiecare dată joia, şi reprezintă ultimul eveniment din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, ziua fiind totodată sărbătoarea Eroilor în Biserica Ortodoxă Română. Astăzi, creştin-ortodocşii sărbătoresc Înălţarea Domnului.

Potrivit cărţii biblice „Faptele Apostolilor”, Mântuitorul Iisus Hristos, după Înviere, s-a arătat ucenicilor, timp de 40 de zile, după care, în prezenţa lor, s-a înălţat la cer. În acel moment Hristos şi-a profeţit revenirea şi i-a încredinţat pe apostoli că îl va trimite pe Duhul Sfânt.

Eusebiu din Cezareea, în lucrarea “Despre sărbătoarea Paştilor” din anul 332, menţionează pentru prima oară sărbătoarea Înălţării Domnului. Din scrierile acestuia, putem deduce faptul că Înălţarea Domnului se ţinea în aceeaşi zi cu Rusaliile, la 50 de zile după Înviere.

Mitologic

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte si Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

De Ispas, oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli.

La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”.

Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul. Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu. Sunt marcate vitele şi se taie mieii. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă. Oamenii se salută în această zi cu formulele „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevarat s-a înălţat!”.

Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. “Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă în Muntenia, Moldova şi Oltenia”, spun specialiştii în etnografie şi folclor de la Muzeul Dunării de Jos Călăraşi. Practici magice legate de cultul morţilor La Ispas abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor. “În noaptea şi ziua de Ispas au loc numeroase numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece”, spune Alina Paul, şef secţie Etnografie de la Muzeul Dunării de Jos. În satele din Bărăgan, ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului şi se însemnează mieii prin crestarea urechilor.

Etimologic

Înălțarea Domnului mai poartă denumirea de ISPASUL, sau Ispasul Domnului. Al doilea cuvânt pentru Înălțare e păstrat mai cu osebire în popor, şi nu fără înțelepciune. E de mirare că nici o lucrare teologică românească nu i-a luat apărarea când lingvişti lipsiți de probitate profesională l-au pritocit şi l-au degradat, răstălmăcindu-l ca vorbă străină (DLRM afirmă că e slav, din v.sl. sŭpasŭ, care înseamnă altceva, mântuitor, nu Înălțare) deşi sună pe româneşte şi te duce cu gândul la chiar miezul sărbătorii. E doar limpede că e legat de pas, de trecere, de traversare, exact de ceea ce se petrece la Înălțare!

Prima obiecțiune față de decretarea provenienței din slavă (corect ar fi fost să spunem “limba sclavină” spre a se evita confuzia cu cuvântul pur românesc de slavă, glorie) dată de DLRM e de bun simț: e greu de presupus că țăranii români au acceptat să folosească un cuvânt fără noimă pentru o sărbătoare aşa de mare, una din cele zece praznice împărăteşti, deci e greu să admitem că Ispas e luat dintr-o limbă străină păgână târzie tocmai de români, un neam creştin din străvechime. Prin definiție, o limbă păgână nu putea să aibă cuvântul, neavând conceptul teologic respectiv, deci nu putea oferi ceea ce nu poseda!

A doua obiecțiune la originea găsită “oficială” a cuvântului Ispas este legată de stilul de lucru al lingviştilor epocii comuniste. Ne aflăm într-o situație similară celei numite de savantul G. Gheorghe “balansoar lingvistic” (13, p. 62), pentru că listarea unui corespondent asemănător sonor cu româneasca din limba scrisă slavonă nu e nici o dovadă despre cine a luat vorba de la cine, deşi ar fi trebuit să se elimine a priori varianta de balansoar “de la slavonă către română” în lumina observației anterioare: o limbă păgână nu avea cum să posede slove specializate religios creştine decât dacă avea un laborator de fabricație ad hoc, fapt imposibil. În plus, avea la dispoziție limbajul religios al băştinaşilor români, cu toată paleta de cuvinte gata fabricate, ce trebuiau doar copiate.

A treia obiecțiune împotriva poziției oficiale e dată de faptul că Ispas are semnificație în română şi nu înseamnă nimic în slavonă sau în vreo limbă slavă. Sensul cuvântului compus Ispas e dat de semnificațiile reunite ale părților sale componente is+pas. Într-adevăr, substantivul abstract Ispas e compus din două elemente simple, is şi pas. Is ca particulă de compunere este des întâlnită în toate limbile romanice având sensul de a ieşi (eu ies îl are pe is cu diftongarea lui i în ie): în fr., iss-ue, în it. es-ito, ieşire, es-cogitare, a născoci, a inventa. Is- este uneori prefixul alternativ lui in sau în din vechea limbă românească: a in-tra, a ieş-i, a în-teți, a (se) is-teți, a în -tov-ărăşi, a is-tovi. Is- corespunde lui ex- din latină. Is mai poate fi pus în legătură cu verbul is, adică forma verbului a fi la indicativ prezent, persoana a III-a singular din limbile germanice, is în anglo-saxonă şi ist din germană. Există şi îs în româneşte, formă folosită pentru persoana a I-a singular şi a III-a plural a indicativului prezent, mai ales în Ardeal. Avem deci două posibile valori pentru is: a) sens de ieşire din; b) sens de este. Al doilea element, pas, are înțeles de pasaj, trecere, traversare. Pas are numeroşi compuşi în româneşte: pri-pas, im-pas, po-pas, de-păş-ire, pro-păş-ire, etc. Pas are mare frecvență în lumea romanică: lat. passus, fr. pas, it. passo, sp. paso, toate având aceeaşi conotație şi făcând parte din vocabularul principal, dimpreună cu familiile lor de cuvinte. În afara lumii romanice, întâlnim monosilaba pas în engleză, unde verbul to pass are nu mai puțin de 17 înțelesuri ca verb intranzitiv şi 9 ca verb tranzitiv. Iată câteva:

ca vb. intranzitiv,
1) a se muta dintr-o stare în alta;
2) a dispărea, a pleca din vieață;
3) a trece de limite, a depăşi un hotar;
4) a se pierde din vedere, a deceda (to pass away),

iar ca vb. tranzitiv,
1) a suferi,
2) a avea o perioada grea în vieață;
3) a lăsa să se ducă fără să-i pese, a nu-i păsa,
4) a transcende;
5) a fi supus unei încercări cumplite;
6) a se transfera dintr-un loc în altul (Webster Dictionary, 27b).

Am listat aceste semnificații ca să subliniez bogăția de nuanțe pe care le exprimă rădăcina fundamentală pas prin verbul englez to pass, care reverberează cu înțelesul lui -pas din limbajul nostru religios. Pas e întâlnit în toponime în lumea romanică şi în germană: Pasul Bârgău, Pasul Tihuța, Pasul Bran în Carpați, Passo della Spluga, Pass da Suretta, Brenner Pass în Alpi. Faptul că pas e folosit cu precădere de munteni exclude preluarea lui de la nomazii de orice fel, care nu se îndeletniceau cu suitul pe munți ca să dea nume de pasuri alpine, ocupația lor de bază era cotrobăitul după furtişaguri. Cuvântul pas, care e în acelaşi timp o particulă fundamentală de compunere (PFC), dă înțelesul major al noului cuvânt Is-pas. Pas se regăseşte în limbile romanice şi germanice, dar nicidecum în cele slave, ceea ce exclude ab initio originea oricărui cuvânt compus cu pas din vreo limbă slavă. Asta dovedeşte că v.sl. îl are pe sŭpasŭ ca împrumut direct din română. Este exact invers față de ce susține DLRM: Ispas nu provine din v.sl., ci îşi are originea în română şi e preluat de v.sl. târziu, în secolul X, când apar primele texte scrise din slava veche bisericească.

Apare a patra obiecțiune împotriva stabilirii de către DLRM a obârşiei slave a cuvântului nostru ISPAS: el nu există în nici o limbă slavă. Dacă slava bisericească (zisă şi vechea slavă – v.sl.-) ar fi ceea ce se susținea de către specialiştii perioadei super-imperiului panslav, adică o chintesență a limbii slave din veacul al X-lea, atunci ar fi fost de aşteptat ca termenii religioşi majori să se continue netulburat în limbile respective, cu atât mai mult cu cât cuvintele sacre au mare stabilitate în timp. Dar asta nu se întâmplă: Ispas se zice în bg. văznesenie, în sb. vaznesenja, în slvn. vnebohoda, în rus. voznesenie, în pol. wniebowstapienia, în ceh. nanebevzeti. Deci Ispas nu poate proveni din slavă, cum susține DLRM, pentru că nu există în niciuna din limbile respectivei familii de limbi! Informațiile prezentate mai sus existau şi în anii 50, şi în anii 98, când a fost redactat dicționarul DLRM şi respectiv reeditat DEX, ca urmare persoanele responsabile cu alcătuirea dicționarelor aveau acces la ele. Reiese ori că respectivele persoane nu şi-au făcut datoria, inventând origini imaginare pentru cuvintele româneşti, ori că erau interesați să răspândească un neadevăr cu scop de propagandă antiromânească. Rămâne ca cititorul să se pronunțe.

În funcție de valoarea a) sau b) dată particulei is , avem două posibile interpretări pentru Is-pas; prima: Ispas = Ieşirea Domnului din lumea terestră, plecarea sa din strâmtorarea pasului, a pasajului Său pe pământ, printre noi, către cele cereşti, a doua: Ispas = Este pasajul, trecerea Domnului către cele Cereşti. Este exact ce se întâmplă Domnului la Înălțare. El se ridică spre Cer, iese din starea Sa nefirească de trecere pe pământ, care a fost o strâmtorare a Sa, o îngrădire a puterilor Sale divine nelimitate care a provocat spaima îngerilor, deci trece de etapa Sa terestră, cu toată suferința acceptată voit cu intenția de a elibera pe oameni de jugul păcatului. Amândouă explicațiile sunt valide, iar dacă primul sens pare conceptual mai profund, al doilea îl completează, accentuând transcenderea, de parcă ar fi doi sâmburi, unul învelindu-l pe celălalt.

Crezul în limba latină spune: …Crucifixus etiam pro nobis, sub Pontio Pilato, passus et sepultus est, et resurrexit tertiam die, secundum Scripturas, et ascendit in caelum…, iar în româneşte: …Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi s-a înălțat la ceruri … Is-pasul este ieşirea din patimile suferite pe pămant, ieşirea definitivă din pass-us!

În afara celor două accepțiuni discutate mai sus, apare o a treia accepțiune. Dr. Lucian I. Cueşdean (2, p. 64), consideră pe is ca particulă având conotație străveche religioasă, în care caz cuvântul Ispas e o condensare prin elipsă a două cuvinte Isus şi pas, cu elidarea celei de-a doua silabe a primului cuvânt, de forma IS(US) – PAS = IS-PAS. A se compara cu o reacție chimică cu simplă înlocuire, care are forma AB + C → AC + B şi care constă din înlocuirea atomilor unui element B cu atomii celui de-al doilea element C într-un compus AB, obținându-se AC.

Avem: IS-US + PAS → IS-PAS + US, în care se obține produsul de reacție IS-PAS ca substanță rezultantă dorită şi se eliberează grupul US.

În concluzie, recapitulăm cele trei variante, toate valabile, pentru înțelegerea cuvântului compus Is-pas:
a) Ieşirea [Domnului] din strâmtorarea [pământească].
b) Este trecerea, traversarea [Domnului].
c) Iisus iese din pasajul suferinței, cu sublinierea că e un act divin, nepământesc, particula is amintind de divinitate.

Acest mod de a transmite mesajul creştin pe multiple planuri de înțelegere îl vedem şi în cuvântul maslu, care dă cinci semnificații suprapuse valide, posibile numai şi numai în româneşte.

Ispas spune mai multe decât spune Înălțare. Dacă Înălțare are corespondent pe Ascensio, -nis din latină, ori Ascension în franceză, toate trei fiind cuvinte din uzul limbii obişnuite care au primit şi o accepțiune religioasă, cuvântul Ispas are profunzimi conceptuale teologice neegalate de ceilalți termeni, fiind clădit anume pentru a exprima acea taină a traversării din lumea noastră în cealaltă cu trupul înviat! Is-pas a fost conceput de sacerdoții români cu aproape două milenii în urmă ca să se dea nume aparte marii sărbători a Înălțării. Totodată, se exprimă condensat chiar experiența pe care nădăjduieşte să o aibă creştinul român în calea spre Împărăție. Ispasul e transcenderea prin excelență.

Surse:
Crestin Ortodox – http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-domnului/ispasul-145198.html
Dicţionar Mitologie romană – Ion Ghinoiu
Pledoarie pentru apărarea limbii române – Lucian G. Costi