Calendar

Apr
26
joi
Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie
Apr 26 toata ziua

sfintii mucenici Chiril Chindeu si Tasie

sfintii mucenici Chiril Chindeu si Tasie

Biserica Ortodoxă Română îi sărbătorește astăzi, 26 aprilie, pe Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie. Ei au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu și Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripție descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuți.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd și azi. La fel stau lucrurile și în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman. După cum aflăm din volumul pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco romani și Români, în privința lui Tasie, mulți istorici socotesc că este una și aceeași persoană cu ostașul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Acești istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost așezate moaștele, pentru o vreme, în Durostorum. Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuțiilor lui Dioclețian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obișnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorți, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuși”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-și permită orice fapte „nelegiuite și rușinoase”, precum și felurite „plăceri diavolești”. După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârșea însă și viața lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos și ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorți, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creștin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturisește actul său martiric, și-a dat seama că după acele zile de petreceri deșarte și trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veșnic”, încât Dasius și-a zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puținele chinuri și munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moștenesc viața cea veșnică, împreună cu toți sfinții”. Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalți soldați că este creștin și că preferă să fie adus el însuși ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în fața comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraților de atunci. El declara, între altele: „Sunt creștin și nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc și primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui și mă îmbogățesc din negrăita Lui iubire de oameni” sau: „Eu mărturisesc că sunt creștin și nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului și veșnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cel în trei nume și fețe, dar de o singură ființă”. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri și, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul. Săvârșirea lui din viață s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaștele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găsește inscripția grecească: „Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol” (Durostorum).

Mai
10
joi
Sf. Ap. Simon Zilotul; Cuv. Isihie Mărt. şi Lavrentie
Mai 10 toata ziua

Sf. Ap. Simon Zilotul; Cuv. Isihie Mărt. şi Lavrentie

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului apostol Simon Zilotul, adică râvnitorul.

Simon zilotul

Simon zilotul

Simon zelotul
Acesta este Simon, care se numeşte şi Natanael, cel ce a fost mire la nunta cea din Cana, unde a fost chemat Hristos cu ucenicii Săi şi a prefăcut apa în vin. Deci văzând Simon minunea aceasta a lăsat mireasa, nunta şi casa, şi a urmat după Hristos, prietenul şi făcătorul de minuni şi aducătorul de mireasă, şi Mirele sufletelor celor curate. El a fost cu apostolii în foişor, când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, şi umplându-se de Acesta şi înconjurând mai tot pământul, a ars toată înşelăciunea mulţimii zeilor, şi trecând prin toată Mauritania şi prin Africa a propovăduit pe Hristos. Şi după aceea mergând în Britania, şi luminând pe mulţi cu cuvântul Evangheliei, a fost răstignit şi îngropat acolo; şi precum a avut râvnă fierbinte spre Atotţiitorul Dumnezeu, a dobândit şi numele după chipurile şi obiceiurile sale.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi: Alfiu, Filadelf şi Ciprian.

Aceştia erau din locul Vascanilor din cetatea Prefacta de bun neam şi străluciţi cu averea, fii fiind lui Vitalie, domnitorul acelei cetăţi. Au fost crescuţi în religiozitate şi în citirea dumne-zeieştilor Scripturi de un oarecare sfânt bărbat Onisim, care propovăduia pe Hristos. Mai întâi fiind cercetati de un oarecare Anghelion, ce era trimis de la Roma cu scrisori împărăteşti, au fost trimişi la Roma de către Lichiniu, iar acesta i-a dat spre cercetare lui Valerian, de care au fost trimişi la Potiola, către guvernatorul Diomid, iar acesta i-a trimis către Tertil, care cârmuia Sicilia. Deci de la fiecare guvernator din cei zişi au suferit sfinţii felurite chinuri, iar din chinurile la care i-a supus Tertil şi-au primit fericitul sfârşit. Şi aşa aceşti trei purtători de biruintă s-au mutat la cele cereşti.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Isihie mărturisitorul.

Acest cuvios Isihie era din cetatea Adrapinilor şi era bărbat bun şi blând şi se purta potrivit cu numele. Rugându-se el lui Dumnezeu ca să-i arate lui un loc în care să slujească şi să fie bineplăcut Lui, i s-a descoperit să se ducă spre părţile mării, la muntele ce se zice Maion, unde a şi petrecut multă vreme. Apoi de acolo pogorându-se spre mare, şi făcând aproape casă de rugăciune sfântului Andrei şi restul vieţii petrecându-şi întru sihăstrie şi răbdare şi multe lucrări de minuni săvârşind, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Lavrentie, care cu pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.

Aug
15
mie
(†) Adormirea Maicii Domnului (Dezlegare la peşte)
Aug 15 toata ziua

(†) Adormirea Maicii Domnului (Dezlegare la peşte) (Sărbătoare)

adormirea maicii Domnului

adormirea maicii Domnului


Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare”.

Sep
8
sâm
(†) Naşterea Maicii Domnului
Sep 8 toata ziua

(†) Naşterea Maicii Domnului (Sărbătoare)

Nasterea Maicii Domnului

Nasterea Maicii Domnului

Nasterea Maicii Domnului este praznuita in Biserica Ortodoxa pe 8 septembrie. Sfanta Scriptura, ne da stiri sumare in legatura cu nasterea si copilaria Maicii Domnului. Cele mai multe stiri despre aceste momente din viata sa ne sunt date de scrierile apocrife si de Traditie. Din Sfanta Scriptura, rezulta ca, Sfanta Fecioara era din neamul lui David (Ps. 131, 11 ; Matei 21, 9; Luca 1, 32; Romani 1, 3 etc.). Dupa traditie, parintii sai se numeau Ioachim-Eli, Eliachim (Luca 11, 23) si Ana si locuiau in oraselul Nazaret din Galileea. Nazaretul, care insemneaza floare, lastar, primea, asadar, floarea „fagaduita de Dumnezeu protoparintilor nostri, Adam si Eva, in rai”, lastarul rasarit din radacina lui David, pe Sfanta Fecioara Maria (Isaia 11, 10). Parintii ei nu-i dau un nume deosebit, ci unul foarte obisnuit la evrei, cel de Maria (Luca 1, 27).

Sep
14
vin
(†) Înălţarea Sf. Cruci (Post negru)
Sep 14 toata ziua

inaltarea sfintei cruci

inaltarea sfintei cruci

(†) Înălţarea Sf. Cruci (Post negru) (Sărbătoare) | (†) Duminica Înălţării Sf. Cruci (Judecarea şi Răstignirea lui Iisus); Ap. I Corinteni I, 18-24; Ev. Ioan XIX, 6-11; 13-20; 25-28; 30-35; glas 5, voscr. 3
Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant.

In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

– Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;

– Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.

Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.

Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Adormirii in Domnul a Sfantului Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului;
– Imparatesei Plachila;
– Sfintilor Parinti care au participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic;
– Sfantului Mucenic Papa;
– Sfantului Mucenic Teoclit;
– Sfantului Valerian, pruncul;
– Sfantului Cuvios Mucenic Macarie de la Manastirea Dionisiu (Muntele Athos).

Sep
17
lun
Sf. Mc. Sofia şi fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapi (Post)
Sep 17 toata ziua

Sf. Mc. Sofia şi fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapi (Post)

sf mucenite pistis elpis agapi sofia

sf mucenite pistis elpis agapi sofia

Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al românilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dânsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvârşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covârşea, izvorând din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzându-le, s-a înştiinţat că sunt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împuţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieşte pentru noi după sfânta voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungând la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt”. Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzând împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pomenind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui şi la al cărui nume toţi sunt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creştină”. Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe câteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maică, petrecând în casa Palladiei şi având vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, că floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţarina se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi când veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiţi, Cel ce a zis: „De va şi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mângâiaţi bătrâneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniţe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrâneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veţi suferi pentru Domnul nostru până la sânge şi veţi muri pentru dânsul cu osârdie”.

O învăţătură că aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilinţă, li se înfierbântă inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptând vremea muceniciei că ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgânului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dânsele aşa: „Eu, fiicelor, văzând frumuseţea voastră şi cruţând tinereţele voas-tre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrâneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi putea să vă veseliţi, petrecând în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărâmându-le, le voi arunca spre mâncare câinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicând: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinându-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintâi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani”. Şi se miră împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe câte una, pe rând, a le sili la păgânătatea sa. Întâi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicându-i: „Jertfeşte marii zeiţe Artemida!” Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătând-o fără de milă, îi ziceau: „Jert-feşte marii zeiţe Artemida!”. Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sânge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sânge. Şi clătinând cu capetele, osândeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicând: „Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănâncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrâni, dar şi pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată că un cărbune aprins, încât scăpăra scântei; pe acela o puseră pe sfânta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugându-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încât toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care stă pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci că în apă rece şezând, cânta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dânsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărât asupra ei judecată de să-bie de care auzind sfânta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvârşesc a-lergarea mea şi, trecând la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mântuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate suntem prin Sfânta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm până în sfârşit. De o mamă suntem născute, una ne-a hrănit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfârşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pântece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amândouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi”. Acestea zicându-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişându-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mâhnit pentru fiica sa, căci atât mâhnirea inimii, cât şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea oftă şi se îngrijea că nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşându-se de muncă, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, când vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sângele tău pe care din pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dânsul, iubita mea fiică, şi cu sângele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorâtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai”.

Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutându-l pe el, se bucură şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea ce-rească.

Iar păgânul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfânta fecioară Elpida, şi a zis către dânsa: „Fiică bună, rogu-mă ţie, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supu-ne poruncii mele”. Iar Sfânta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sunt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfântă? Împreună cu dânsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dânsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gândi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sunt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gândul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta a dat-o pe ea la chi-nuri şi dezbrăcând-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încât s-au ostenit bătând-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericită maică să Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spânzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzându-i carnea şi sângele curgând ca pârâul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zâmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfântului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfârşit cu dia-volii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie”. Cu aceste cuvinte întărâtându-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfânta; fierbând căldarea, când era să arunce pe sfânta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceară şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atâta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfânta Elpida.

Dar prigonitorul văzând toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzându-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrând ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osândit-o pe ea la tăiere. Fecioară, auzînd de sfârşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicând: „Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă şi să pomeneşti pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzând-o pe ea, o săruta, zicându-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvântata eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sângele tău pentru Dânsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutându-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfârşitul ei, zise către dânsa: „Să nu rămâi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzându-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfântul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfânta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurându-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.

Apoi, chemând prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pentru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tâlcuieşte „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar râurile nu o vor îneca pe ea”? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea râurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se dă pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscând prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrând ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfânta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8,35-37).

Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfânta atât de mult, încât din trupul ei cel tânăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătându-se, se roşea cu sângele ca o porfiră, iar pământul se adăpa din sângele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătându-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atâta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfânta a zis: „Mare este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dânsa, să pieriţi”. Şi îndată prigonitorul mâniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptând să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcându-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pârlit şi chiar pe împăratul, ajungându-l, l-a vătămat, încât a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dânsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.

Apoi, stingându-se cuptorul, a ieşit sfânta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzind-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfânta în muncile acelea, încât n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pârlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfânta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucură şi zicea: „Cum oare să binecuvântez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rânduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?” Iar mama ei, Sfânta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare până la sfârşit şi zicea către dânsa: „A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te până în sfârşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptându-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Când îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfântă”. Şi îndată o tăiară pe sfânta Agapi cu sabia.

Iar maica luând trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi, punându-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la câteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezând lângă mormântul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Aşa de înţelepţeşte şi-a sfârşit Sofia alergarea sa aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfânta şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mântuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mântuitorului s-au făcut mirese şi pentru dânsul pătimind, cu dânsul acum împărăţesc şi se proslăvesc! Cu adevărat tu eşti mamă minunată şi vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite şi amare chinuri şi la morţile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dânsele ca pe o maică, ci cu atât mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mângâindu-te, şi singură le-ai învăţat pe ele şi le-ai rugat să nu-şi cruţe viaţa lor vremelnică, ci să-şi verse fără de cruţare sângele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată faţă acum, prin vedere, te veseleşti la cer, cu sfintele tale fiice! Înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să aducem roadele virtuţilor credinţei, nădejdei şi dragostei şi să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei şi de viaţă făcătoarei Treimi să stăm şi să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.

Sep
24
lun
† Sf. M. Mc., întocmai cu apostolii, Tecla; Cuv. Coprie; +Cuv. Siluan Athonitul (Post)
Sep 24 toata ziua

Sfinta Mare Mucenita si întocmai cu Apostolii Tecla

Sfinta Mare Mucenita si întocmai cu Apostolii Tecla

† Sf. M. Mc., întocmai cu apostolii, Tecla; Cuv. Coprie; +Cuv. Siluan Athonitul (Post)

În aceasta luna, în ziua a douazeci si patra, pomenirea Sfintei Marii Mucenite si întocmai cu Apostolii Tecla.

TeclaAceasta sfânta a fost din cetatea Iconiei, nascuta fiind de Teoclia, de bun neam si slavita. A învatat cuvântul credintei de la marele Pavel Apostolul, când acesta învata în casa lui Onisifor. Iar sfânta când a venit la credinta era de optsprezece ani, logodita fiind cu Tamir. Si nebagând seama focul în care s-a aruncat, nici de logodnic, a urmat lui Pavel. Iar dupa aceea mergând la Antiohia, a fost data la fiare salbatice de Alexandru, si la tauri ca sa o împunga si sa o sfarâme; si izbavindu-se de toate cu darul lui Dumnezeu, si propovaduind prin multe locuri pe Domnul Iisus Hristos si tragând pe multi catre credinta în Hristos, s-a dus la patria sa, unde petrecând cu singuratate într-un munte, ce se zice vechea Selevchie si facând multe puteri de minuni, a parasit viata, despicându-se o piatra si primind-o. Iar toata vremea vietii sale a fost nouazeci de ani.
Sf. Tecla pe orthodoxwiki

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Coprie.

Acest sfânt parinte s-a nascut în gunoi lânga Mânastirea Sfântului Marelui Teodosie Chinoviarhul, dintr-o femeie urmarita de agareni, cu alti multi crestini care fugeau catre Sfântul Teodosie ca sa scape. Dupa ce s-au dus pagâni, potoliti de dumnezeiescul dar ce locuia în Sfântul Teodosie, au aflat calugarii pe copilul ce se nascuse în gunoi. Din porunca marelui Teodosie l-au luat si l-au numit Coprie (adica gunoi) si a fost hranit cu laptele unei capre, care pastea în câmp împreuna cu celelalte. Iar când stia vremea ca trebuie sa suga copilul, se pogora singura din munte de-l alapta si iar se întorcea la turma. Daca s-a facut mare, copilul era foarte drag marelui Teodosie, si s-a învrednicit de Duhul Sfânt. Caci pazind curatia sufletului a ajuns de i se supuneau fiarele salbatice. Asa, într-una din zile, aflând un urs în gradina mâncând laptucile, l-a luat de urechi si l-a scos afara. Si poruncindu-i, cu ruga marelui (Teodosie), n-a mai cutezat ursul altadata sa mai intre în gradina. Si în munte suindu-se cu un magar la lemne, si aducând lemnele iarasi a venit un urs, si a apucat magarul sa-l vatame.

Dar sfântul a prins pe urs, si a pus lemnele pe el zicându-i: „Nu te voi lasa, ca acum trebuie sa faci tu slujba magarului pâna se va tamadui”. Si prin ruga marelui Teodosie i se supunea ursul si cara lemne. Acest sfânt servind la bucatarie, când undea caldarea de se varsau bucatele, negasind la îndemâna lingura cea obisnuita, îsi baga mâna goala în caldare de potolea undele si nu se vatama.
Ajungând el la nouazeci de ani, stralucea între parintii aceia ca soarele, împodobit fiind cu preotia si cu tot felul de virtuti. Si stând într-un loc ascuns îsi tindea rugaciunile catre Dumnezeu atâta, încât marele Teodosie, dupa mutarea sa catre Domnul, i se arata, si venea împreuna cu dânsul si cânta. Si mai pe urma zise catre dânsul: „Iata, frate Coprie, ti-a venit vremea petrecerii tale; vino catre noi la locul care-ti este gatit”. Si daca auzi aceasta minunatul, peste putine zile se îmbolnavi si sarutând pe sfintii parinti, se duse cu pace catre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Siluan Athonitul.

SiluanAcest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.
Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.
Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, „cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: „Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu con-deiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul „dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) „la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat „blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.
Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

Sep
27
joi
†) Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia
Sep 27 toata ziua

†) Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Tarii Românesti.

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Tarii Românesti.


În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat, si a celor împreuna cu dânsul 49 de sfinti mucenici.

Acesti sfinti au trait în Roma, în zilele împaratului Diocletian. Sfântul Calistrat fiind prins de Persendin Stratilatul si marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat, a fost batut foarte. Dupa aceea l-au pus peste niste hârburi ascutite si l-au tras peste ele; apoi l-au bagat într-un sac si l-au aruncat în mare. Dar rupându-se sacul, a iesit sanatos. Vazând minunea, cei patruzeci si cinci de slujitori au crezut în Hristos; pe aceia batându-i Persendin i-a bagat cu Calistrat în temnita. Acolo el i-a învatat despre judecata si despre înviere si despre suflet. Dupa aceea iesind din temnita cu dânsii dimpreuna si facând rugaciune, au darâmat toti idolii; si vazând aceasta ceilalti o suta optzeci si patru de slujitori au crezut si ei, si li s-au taiat capetele tuturor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Apostoli Marcu, Aristarh si Zinon.

Marcu apostolulMarcu Apostolul, care si Ioan se cheama (de care pomeneste Evanghelistul Luca în cartea Faptelor Apostolilor), hirotonindu-se de apostoli episcop Bivlei, s-a dovedit istet la lucru evanghelicesc, si asa era de lipit si iubit la Dumnezeu, încât de umbra lui se departau bolile.
Însa s-a aflat si alt Apostol Aristarh între cei 70, de care a pomenit Apostolul în Epistola catre Romani, si a fost episcop la Apamia Siriei.
Alt Ioan Acridomelitrofos (adica se hranea cu mugur si cu miere) îmbracat cu cojoc, acela a fost Zinon legiuitorul, de care pomeneste Fericitul Pavel în Epistola catre Romani, si acesta a fost episcop în Diospol, care facându-se locas al Sfântului Duh, si propovaduind Evanghelia a trecut catre Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Epiharis.

Epiharis, mucenita lui Hristos, a trait în Roma, în zilele împaratului Diocletian, si a fost prinsa de Chesarie eparhul. Marturisind cu îndrazneala numele lui Hristos, au atârnat-o si i-au sfâsiat trupul si au chinuit-o în multe feluri. Ea si-a primit sfârsitul prin sabie, si asa si-a dat fericitul si cinstitul suflet lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea preacuviosului Parintele nostru Ignatie, ce a fost egumen la Manastirea Mântuitorului Hristos, ce se cheama Valea-Adânca.

Acest sfânt a fost din a doua eparhie a Capadociei pe vremea împaratilor Nichifor si Ioan. Din pruncie el a fost daruit lui Dumnezeu de parintii lui ca si Sfintitul Samuel. Si fiind învatat, adeverirea petrecerii calugaresti de Vasilie, ctitorul mânastirii, si trecând prin toate treptele bisericesti, a fost hirotonit preot si pus egumen. El a crescut si a înmultit mânastirea spre venituri, si spre toate cele ce trebuiau; a zidit si dumnezeiesti biserici Sfântului Arh. Mihail, vazatorului de Dumnezeu Ilie, si a facut si alta sfânta biserica a Sf. Apostoli la un târg din afara cetatii si altele. Iar în zilele de prigoana s-a nevoit vitejeste împotriva celor ce biruiau atunci, pe care-i hirotonise Andart, cel fara de lege si fara Dumnezeu, care toata lumea a tulburat-o cumplit. Iesind acesta de acolo, s-a dus la Constantinopol si a facut sfinte odoare si semnul Domnului nostru Iisus Hristos si Evanghelie ferecata cu argint, pe care a si trimis-o prin fratii ce erau cu dânsul la acea mânastire. Iar el zabovindu-se acolo a cazut în boala, de care vazând ca se topea de tot si încet-încet îi grabea moartea, se silea sa mearga la mânastirea sa. Sosind la Amoreea si-a luat sfârsitul vietii, si a fost îngropat la o biserica cinstita a acelui oras. Si daca a trecut un an, au vrut parintii mânastirii sa-i ia moastele, si deschizându-i sicriul, i-au aflat trupul întreg si nestricat si plin de minunat miros. Si l-au adus la mânastirea lor, si l-au pus în tinda bisericii.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Tarii Românesti.

Antim IvireanulVistierie de daruri, ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor, acest trimis al lui Dumnezeu pamântului românesc din îndepartata Ivirie (Georgia), nu a îngropat nici un talant din câti i-au fost daruiti de Dumnezeu si pe toti, ca o sluga buna si credincioasa, i-a înmultit.
Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, parintii sai, Ioan si Maria, l-au crescut în evlavie si dreapta credinta. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turceasca în care a cazut, tânarul Andrei îsi arata – de timpuriu – ascutimea mintii, deprinzând cu usurinta limbile greaca, turca, slava veche, araba, iar mai târziu si limba româna. Dupa marturiile vremii, se pare ca dupa ce a scapat din robia turceasca, a trait în preajma Patriarhiei de la Constantinopol unde a învatat arta sculpturii în lemn, pictura si broderia.

Catre anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucuresti unde, dupa ce învata mestesugul tiparului în tipografia domneasca, se muta la mânastirea Snagov unde întemeiaza o noua tipografie. A tiparit si a supravegheat cu neobosita râvna, în migaloasa îndeletnicire, scotând din tiparnitele pe care le-a îndrumat 63 de carti, din care 38 lucrate de el însusi, în dife-rite limbi: româna, greaca, araba, georgiana.

Pentru virtutile si viata sa curata, a fost ales mai întâi staret la mânastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic si nu mult dupa aceea, mitropolit al Tarii Românesti. Cu ajutorul si harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândete si necrutând nici o osteneala, si-a pastorit clerul, calugarii si credinciosii carora le-a ridicat noi sfinte lacasuri sau le-a preînnoit pe cele stricate de vreme. Marturie despre aceasta lucrare sta ctitoria sa, mânastirea Antim din Bucuresti, cu hramul Tuturor Sfintilor pe care, cu darurile pe care i le-a harazit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi si a înzestrat-o cu tipografie. O alta lucrare laudabila a Marelui Ierarh a fost înfiintarea de scoli pentru copiii celor saraci în care învatamântul era fara plata.

Smerit si convins fiind ca numai datorita Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrarii dumnezeiesti, Sfântul Parinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie si fara de lene, ziua si noaptea si în tot ceasul, pentru folosul si spasenia tuturor de obste, învatându-i si îndreptându-i pe toti cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreapta”. Podoaba a carturarilor si dulce graitor al întelepciunii dumnezeiesti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adapat poporul însetat de credinta prin cuvântul sau de învatatura, lasând Bisericii noastre marele tezaur literar si teologic cuprins în Didahiile si predicile sale.
Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sf. Ierarh Antim, pe nedrept a fost departat de toata lucrarea si ordinea arhiereasca si dezbracat de harul divin si scos din catalogul arhieresc”. Osândit a fost cu exilul si pus a fost sub paza necredinciosilor ostasi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin taierea capului pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Marita, în sudul Dunarii. Asa s-a savârsit de moarte muceniceasca Parintele si Mitropolitul Antim al Tarii Românesti, a carui pomenire ramâne înscrisa pentru vesnicie în cartea Bisericii si neamului românesc.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Filimon, episcopul Fortunianu si a Sfintei Mucenite Gaiani.

Tot în aceasta zi, pomenirea celor cincisprezece Mucenici, care au fost bagati în corabie si aprinzând corabia cu foc, s-au înecat în mare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Oct
16
mar
Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Leontie, Dometie şi Terentie
Oct 16 toata ziua

Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Leontie, Dometie şi Terentie

Sf. Longhin

Sf. Longhin

Acesta a fost pe vremea lui Tiberiu cezarul din Capadochia, sutas sub ascultarea lui Pilat, guvernatorul Iudeii si a fost rânduit din porunca aceluia sa slujeasca la cinstitele patimi ale lui Hristos, si la rastignire si sa pazeasca mormântul cu straja, adica cu ceata sa de ostasi ce avea sub ascultarea lui. Vazând el minunile ce se faceau, cutremurul si întunecarea soarelui, mormintele ce se deschideau, mortii care ieseau afara si pietrele care se despicau, a strigat tare, zicând: „Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”. Acesta si cu alti doi ostasi care mai pe urma împreuna cu el au marturisit, n-a primit argintii care i s-au dat de catre iudei ca sa tagaduiasca învierea. Apoi lasându-si slujba ce era pe seama lui si mergând în tara sa, propovaduia apostoleste pe Hristos Dumnezeu. Deci plecându-se Pilat, mai vârtos fiind stricat prin fagaduinta de bani de la iudei, a pârât pe Longhin cu scrisori catre Tiberiu cum ca si-a lasat slujba si se afla în patria lui propovaduind pe Hristos Dumnezeu. Si Tiberiu îndata a trimis cu porunca lui de i-a taiat capul si lui si celor doi ostasi ce erau cu el si i-au adus capul din Capadochia la Ierusalim ca sa se încredinteze Pilat si iudeii de moartea lui si pentru ca sa ia Pilat cele ce i se fagaduisera.

Deci i-au ascuns cinstitul cap afara din cetate în niste gunoi. Si peste multi ani, o femeie slavita din Capadochia, pierzându-si vederea ochilor, a mers la Ierusalim cu un fiu ce-l avea unic-nascut, ca sa poata sa-si gaseasca leacul orbirii la acele Sfinte Locuri; si ajungând-o si moartea fiului sau, îsi plângea îndoita jale. Deci aratându-se în vis fericitul Longhin, si spunându-i cine este si aratându-i unde era capul îngropat, a îndemnat-o sa sape, sa-l scoata de acolo, ca se va tamadui la ochi si îsi va vedea si pe fiul sau, ca se afla preamarit. Femeia aflând gunoiul, sapa cu mâinile si scoase capul sfântului si îndata i s-a tamaduit vederea ochilor si a vazut în vis pe fiul sau ca era împreuna cu sfântul si avea cinste acolo. Atunci a îngropat moastele fiului sau într-un loc cu capul sfântului; fiindca asa îi zisese sfântul prin vis; si s-a dus la Capadochia, ca si Saul, care cautând asinii tatalui sau, a dobândit împaratia.

Asa si ea cautându-si lecuirea ochilor, a dobândit aceasta si pe sfântul l-a aflat de atunci cald ajutator. Drept aceea zidind ea mucenicului o biserica foarte frumoasa si punând acolo mucenicestile moaste se îmbogati si ea si toti credinciosii de izvoare de tamaduiri, întru marirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Noi
16
vin
Sfântul Apostol si Evanghelist Matei
Noi 16 toata ziua

Decembrie

Este cea mai preţioasă dintre luni, căci ea ne face un cadou unic: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Această lună ne inundă sufletul de lumină, căci stă sub semnul Stelei Sfinte. LUMINA, mult cântată în troparul Crăciunului: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei ”, reprezintă iubirea, bunătatea, iertarea, care se revarsă peste noi toţi prin Mântuitorul nostru. Pentru a avea inimile deschise şi pregătite să primim Lumina, trebuie să ne primenim sufletul pe perioada postului care precede sfânta sărbătoare.

Sfantul Matei La începutul postului Crăciunului este sărbătorit Sfântul Apostol si Evanghelist Matei, unul dintre cei doisprezece Apostoli aleşi de Domnul nostru Iisus Hristos. Înainte de a ajunge Apostol, a fost vameş şi se numea Levi, fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob. Era de neam evreu, originar din Capernaum, Galileea. Vameşul era urât şi dispreţuit de popor pentru că sarcina sa era să strângă biruri, amintind mereu de supunerea faţă de romani. La chemarea Mântuitorului : „Vino după Mine!”, el a lăsat totul şi a urmat lui Iisus cu mare credinţă, schimbându-i-se numele în Matei, care înseamnă „Dar de la Dumnezeu”. Simbolul său este un înger.

Este autorul primei Evanghelii din Noul Testament, Matei scriind-o în două limbi: întâi în evreieşte, dialectul aramaic, pe care îl vorbea tot poporul şi în care propovăduise şi Mântuitorul, iar apoi, prin anii 62-63, în greceşte, adică în limba care se vorbea pe atunci în toată împărăţia romanilor, cu scopul de a le fi vestită cât mai multor oameni.

Aşa cum apreciază ÎPS Bartolomeu Anania, „Matei nu-şi propune, în Evanghelia sa, să prezinte viaţa, activitatea şi învăţătura lui Iisus în succesiunea lor cronologică, ci-şi organizează materialul în funcţie de două scopuri principale:
· să demonstreze că Iisus Hristos reprezintă plinirea profeţiilor mesianice din Vechiul Testament, de unde şi caracterul profund dramatic al vieţii Sale: respins de propriul Său popor (pentru care Se întrupase în primul rând), El Se va deschide neamurilor păgâne, chemându-le la mântuire întru împărăţia cerurilor;
· să înfăţişeze viaţa şi activitatea lui Iisus în compartimente compacte: episoade biografice semnificative, cuvântări, minuni, parabole etc. Din acest punct de vedere, el s-a impus drept Evanghelistul marilor cuvântări.”

Este interesant de analizat scrierea lui Matei din perspectivă literară, iar acest lucru este realizat cu multă fineţe de ÎPS Bartolomeu Anania, care precizează: „Matei este scriitorul echilibrului şi armoniei, al înţelepciunii bine aşezate, al construcţiei solide şi al stilului sobru. Predica de pe Munte, Marea Cuvântare Eshatologică, Rechizitoriul lui Iisus asupra fariseilor sunt modele de compoziţie elaborată, din a cărei structură nu lipsesc anumite jocuri controlate din simbolica numerelor, cum ar fi, de pildă, cifra şapte: şapte cereri în Rugăciunea Domnească, şapte parabole, şapte mustrări asupra fariseilor, trei grupe a câte de două ori şapte (14) în genealogia lui Iisus. Gândire ordonată, expresie fluidă, suflu epic şi plasticitate descriptivă, iată calităţile care-i conferă Evangheliei după Matei un anume primat în preferinţele cititorilor.”

Numai în Evanghelia după Matei găsim precizări şi relatări despre: Vizita magilor (cap. 2, v. 1-12), Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor de către Irod (2, 13-23), Adulter şi poftă (5, 27-28), Milostenie şi rugăciune (6, 1-8), Doi orbi vindecaţi (9, 27-31), Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (11, 28-30), Taxa pentru templu (17, 24-27), Parabola celor doi fii (21, 28-32), Parabola despre lucrătorii cei răi din vie (20, 1-10), Parabola servitorului nemilostiv (18, 23-35), Moartea lui Iuda Iscarioteanul (27, 3-10), Garda la mormântul Mântuitorului (27, 62-66), Mituirea soldaţilor romani (28, 11-15).

Despre cariera ulterioară a lui Matei avem numai date inexacte sau legendare. Sf. Irineu ne spune că Matei a predicat Evanghelia printre evrei, Sf. Clement din Alexandria pretinzând că el a făcut aceasta timp de 15 ani. Scriitorii mai vechi nu sunt în consens cu privire la ţările evanghelizate de către Matei, dar aproape toţi menţionează Etiopia şi unii, Persia şi regatul parţilor, Macedonia şi Siria ( vezi Catholic encyclopedia, St. Matthew).

Sf. Ap. Matei a suferit moarte de martir prin foc în cetatea Mirmenia, din ordinul conducătorului cetăţii, Fulvian, care s-a creştinat apoi, datorită unei minuni săvârşite de sfintele moaşte ale Apostolului şi a luat numele de Matei, în amintirea acestuia (vezi Viaţa şi pătimirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, în Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Vânători-Neamţ: Editura Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 325-329).

Moaştele Sfântului Apostol se găsesc astăzi în cripta catedralei din Salerno (Italia), care îi poartă numele cu mare cinste.

Actualitatea primei Evanghelii
„Creştinul este invitat să ia atitudinea discipolilor din timpul lui Iisus. El poate să-L recunoască pe Domnul său şi să audă reproşându-i-se puţina sa credinţă, dar, de asemenea, să audă fără încetare Cuvântul şi să primească misiunea de a-L anunţa până la capătul lumii.” (vezi Traduction oecuménique de la Bible, Alliance Biblique Universelle – Le CERF, 1988, pag. 1432).

Referitor la rugăciunea Tatăl nostru (Mt 6, 9-13), Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând, subliniază că Mântuitorul nu ne-a învăţat să spunem „Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmănia, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri.”

Show Buttons
Hide Buttons