Bârsanii păstori, păstrători ai independenţei străbune

Comparând, desigur, mai multe versiuni – „mioriţe” cu Mioriţa culeasă din Turcheş – Săcele (lângă Braşov) (8-VI-1937), Tiberiu Brediceanu (compozitor și folclorist român) formulează ideea că locul de „naştere al baladei, de unde s-a lansat întâia versiune a textului «Mioriţei» (…) nu poate fi altul decât stâna unor ciobani de pe Țara Bârsei, situată pe teritoriul transilvan, în nemijlocita apropiere de punctul de întâlnire cu teritoriul vrâncean şi cu cel moldovean; adică într-un punct aflat chiar în părţile Covasnei şi ale pasului Oituz”.

Oierii români (ciobani, păcurari, păstori) au practicat o meserie la care nici secuii, nici saşii nu au purces. Pentru completarea produselor alimentare – lactate, carne – şi lâna folosită la piese de îmbrăcăminte, mulţi gospodari fără deosebire etnică creşteau pe lângă alte animale de casă şi câteva oi, care adunate constituiau o stână undeva în apropiere de aşezare, date în grija unui baci cu obligatii stabilite prin contract. În unele locuri, ciobanii aveau rol de păstori ai turmei – laptele muls era luat acasă cu rândul şi prelucrat de către gospodar. Păcurarii români dovediti pricepuţi păstori, dar mai ales meşteri în a pregăti produsele de stână, au fost atraşi de către curţile senioriale, punându-le la dispoziţie păşuni montane pentru vărat şi locuri de iernat în Lunca Dunării sau a Siretului, în bună înţelegere cu voievozii Munteni şi Moldoveni, deloc dezinteresaţi, plata în natură – oi – completând haraciul către Poarta Otomană.

Faptul că aceşti Bârsani erau un neam mare şi erau instăriţi ne-o spun chiar izvoarele istorice de la 1800. Silviu Văcaru menţionează în lucrarea sa „OIERI SĂLIŞTENI STABILIŢI ÎN MOLDOVA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA”: …”Probabil unul dintre cei mai bogaţi oieri sălişteni, ajutat fiind de opt ciobani (Grigore Criste, Aliman Hâra, Ion Vâlcu, Opriş Vâlcu, Dumitru Ciucă, Ion Bârzan, Savu Roşca şi Neculai Bârzan) trecea, la 13 septembrie 1829, vama de la Oituz cu nu mai puţin de 2032 de oi” …

Mergând înapoi pe firul istorie aflăm că după pacea de la Belgrad din 1739 este menţionat următorul fapt:
…Vinul muntean trece din nou graniţa; mărfuri turceşti, între altele tutun, cu care face negoţ în Ardeal şi un Gheorghe Clucerul, pătrund în această ţară. Din nou oile Bârsanilor străbat văile noastre bogate în păşuni, şi Domnul îi apără contra saigiilor turceşti cari li iau fără îndreptaţire cele de prăsilă. El îndeamnă la aceste legături folositoare şi pe alţii. Scrisoarea lui adresata „voă tuturor Romînilor şi altor striini, Saşi, Ungureni, carele lacuiţi în Țara Ardealului şi treceţi cu oile la păşune aice’n ţara Domnii Mele”, răspinge vechea dare de nouă parale, din care numai cinci vechi, dar pretinde dela cei ce-şi iernează, pentru a face brînză şi caşcaval numai, vitele şi oile de la munte fără a se coborî la baltă, să dea şi oieritul ca şi ceilalţi. …

În lucrarea „Istoria Romanilor” de A.D. Xenopol sunt menţionate următoare:
… Aceasta era republica Câmpulungului care cuprindea vreo 15 sate, toate cu legile şi judecătorii lor proprii. Locuitorii ei nu se pricep la lucrul pământului şi toată ocupaţia lor e păstoritul oilor. Tribut anual plătesc şi ei care domnii de mai înnainte, şi această legatură întărită ei o înnoesc de cate ori se pune domn nou, trimiţând anume delegaţi spre aceasta la curte”. Cantemir adaugă ea’ locuitorii Câmpulungului nu sunt boieri, dar nici supuşi boierilor; că au un obiceiu al pământului care nu e acel de pretutindeni.
Ciobani îndrăzneţi, ajutaţi de asprimea locurilor, ei primesc pe vornicii ce le plac şi gonesc pe ceilalţi; dau, cum am spus, o dare a lor aparte, străveche, pe care nici un domn nu s’a ispitit s’o urce. Strânşi, ei şi-ar lăsa vetrele şi ar căută culmile sigure, mânându’şi înnainte bogaţia fugară”. Este învederat c’ă nişte asemenea drepturi, păstrate după constituirea Statului moldovenesc, arată că oamenii acelei regiuni erau mai vechi locuitori ai ţărei decât acei ce veniră de peste munti; că ei se supuseseră acestora în chip condiţionat, şi că din acea aşezare originară a drepturilor lor faţă cu descălecătorii, se trăgea poziţia deosebită de care ei, ca şi Vrăncenii, se bucurau în sînul Statului moldovenesc. …
Satul vrăncean Bârsești este așezat pe terasele râului Putna și se află dispus in trepte. Conform legendei care circulă în ținut, numele ar veni de la Tudora Vrâncioaia, bătrâna care ar fi găzduit, ospătat și încurajat în casa ei pe Ștefan cel Mare. Legenda spune că locuința bătrânei Tudora Vrâncioaia s-ar fi aflat pe teritoriul actual al comunei Bârsesti, pe Dealul Dumbrava și atunci când Ștefan cel Mare rătăcea descurajat prin coclaurile munților, bătrâna româncă, vrednică și cu mare dragoste de neam, își trimite pe cei șapte feciori ai ei (Bârsan, Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor și Spânea) să adune toți flăcăii ce păzeau oile pe plaiurile Vrancei.

Mergând ceva ma la nord, într-unul din îndepărtatele sate maramureşene de pe Valea Izei te întâmpine chiar raiul pe pământ, unde punctul central al vizitării satului Bârsana îl reprezintă Mânăstirea cu acelaşi nume şi unde ţi se arată adevărata putere a credinţei. Un complex monahal de o frumuseţe ce nu poate fi redată în cuvinte, un loc în care simţi vibraţia rugăciunii şi pacea sufletească, confirmate în vechiul proverb care spune că ”omul sfinţeşte locul”. „Bârsanele”, adică oile cu lâna bogată şi lungă, întâlnite chiar şi în prezent la tot pasul în ţinutul maramureşan, au generat încă din timpurile vechi un prenume foarte des folosit, anume cel de Bârsan, la origine însemnând ciobanul care avea grjiă de turmele de oi. Astfel apare înscris în istorie Satul Bârsana în anul 1326, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, emite dreptul de împroprietărire asupra pământurilor aferente satului, cneazului Stanislau Bârsan. Într-un alt document, acelaşi cneaz este numit fiul lui Bârsan. Un aspect foarte important este faptul că urmaşii săi reprezintă astăzi familiile de vază ale satului.

În lucrarea „Daco-Slava” de E. PETROVICI se fac următoarele precizări pentru anul 1200:
…Şesurile, basinurile şi văile ocupate de ei au fost repede golite de populaţiile străine — mai cu seamă dacă se ocupau şi ele cu păstoritul – îndată după cucerire. Judecând după descrierile, făcute de occidentali, a invaziilor ungureşti, oştile de ciobani unguri nomazi n’au aplicat multă blândeţe pentru a-şi însuşi păşunile necesare păstorului extensiv. Invazia maghiară trebue să ne-o închipuim ca invazia mongolă de la 1241 permanentizată. Toate seminţiile turcice din stepele eurasiatice au trăit în războaie neîncetate pentru păşuni. Prin urmare populaţia mai veche — Kn. zice cea slavă, noi am zice cea slavo-română — s’a putut menţine numai la marginea şesurilor, a basinurilor bune de păşunat. Harta alăturată la lucrarea lui Kn. ilustrează foarte bine acest lucru. Slavii sunt aşezaţi pretutindeni la marginea regiunilor deluroase. …

În lucrarea: STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” sunt menţionate următoarele:
..Înainte de această divizare, în Dacia sud-dunăreană, lângă Serdica (viitoarea Sofia) s-a născut (între 245-250 d.Hs., în satul Romulianum, numit astfel după numele mamei sale, Romula), viitorul împărat roman, geto-dac de origine, Galeriu, mama lui fiind o geto-dacă de la Romula, o „transdanubiană” refugiată la sudul Dunării într-o împrejurare.
Dintr-un articol al arheologului Ion Barnea (v. nr. 22a), reţinem, în sinteză, date despre acest împărat. Din simplu soldat (cioban, ca statut social – chiar era numit Armentarius – Ciobanul), distins în lupte, în anul 293, când s-a instituit Tetrahia, este numit de augustul Diocleţian (îi devenise socru) caesar al său pentru Răsăritul imperiului, iar la retragerea lui Diocleţian devenise el însuşi împărat (augustus), capitala fiindu-i la Salonic. Obţinând o mare victorie contra perşilor în anul 297, în amintirea ei mai ales, Galeriu – care se considera al 2-lea Alexandru cel Mare (Alexander redivivus) –, construieşte, în anul 304, un complex monumental, un „Forum” al lui, cu Arc de triumf şi un Mausoleu (Rotonda), în care să fie înmormântat (dar – de reţinut! – în final a dispus să fie înmormântat în satul său natal!) …

Datorită independenţei şi nesupunerii lor, ciobanii şi-au atras şi duşmani. Nicolae Iorga menţionează în lucrarea „ISTORIA ROMÂNILOR – VOL. II – OAMENII PĂMÂNTULUI” următoarele:
… Grecii din acest Apus tesalic nu-i iubesc pe ciobani: Invăţaţii lor işi amintesc şi de lupta lui Traian cu Decebal şi de alte trădări” faţă de împăratii Romei; ca să-i descrie „fără credinţă şi falşi, nepăstrându-şi nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau prieten datoria, luptând ca să facă rău oricui, mincinoşi foarte şi hoţi, călcând şi cele mai înfricoşătoare jurăminţi, în ciuda legăturilor de familie, înfraţirilor şi cumetriilor şi înşeland aşa pe cei cu avere”. Sânt însă, cu calităţile şi defectele lor, tot vechii Iliri şi Traci. Făcând apoi din ei nişte fricoşi „ca iepurii” şi „viteji de fricoşi ce sînt”…

Scena finala de pe columna lui Traian

Scena finala de pe columna lui Traian

Scena finală de pe columna lui Traian, terminată în anul 113, îi portretizează pe dacii care fug din calea invadatorilor după înfrângerea armată suferită. Animalele domestice sunt sculptate în faţa grupului de oameni, bărbaţi, femei şi copii, care le urmează, iar în fruntea turmei sunt sculptate mioarele păstorilor daci.

Articol cules si ingrijit de Dan Bârsan

Olga Istrati – Balada Miorița