Legenda Meşterului Manole (într-o formulare mai exactă, balada legendară “Monastirea Argeşului”), capodoperă a culturii populare româneşti, rămâne irevocabil legată de frumoasa Mănăstire Curtea de Argeş, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, din secolul al XVI-lea. În timp, legenda a devenit unul dintre miturile noastre fundamentale, mitul jertfei pentru creaţie, al cărui mesaj este că nimic nu poate rezista timpului dacă nu se “însufleţeşte” printr-un sacrificiu. Aceasta a trecut dincolo de hotarele ţării şi aduce străini din toată lumea, dornici să vadă celebrul zid unde a fost prinsă pe vecie soţia meşterului.

Vedere fata Manastirea Arges

Fondul folcloric românesc cuprinde şi un motiv cu semnificaţie estetică, puternic conturat liric şi epic. Dacă pornim de la acest motiv şi dezvoltând ideea că opera de artă dăinuie şi după moartea autorului şi bazându-ne pe faptul că nicio valoare nu se creează fără sacrificii, avem în “Legenda meşterului Manole” o perlă de realizare a literaturii orale româneşti, ale cărei rădăcini se confundă cu originea Ţării Româneşti, cu intemeietorul ei, legendarul Negru-Vodă.

Acest mit, alături de cel al etnogenezei (despre naşterea poporului român) – “Traian şi Dochia”, de mitul mioritic – baladele “Mioriţa”, “Dolca”, “Salga”, de mitul erotic – “Zburătorul” şi de Mitul Marii Călătorii (despre moartea înţeleasă ca un drum, o “trecere” spre eternitate), toate definesc profilul spiritual al poporului român, felul de a se raporta şi de a da sens momentelor fundamentale ale existenţei, fiind caracteristice pentru zona sud-est europeană, unde jertfa pentru creaţie nu poate fii aleatorie şi nici disociată de fiinţa creatorului, care trebuie să sacrifice o parte din sine pentru zămislirea operei de artă. Un fapt mai puţin obişnuit pentru o creaţie folclorică, precum legenda Meşterului Manole (care aduce explicaţii imaginare pentru fapte reale), este că locul în care ar fi fost zidită Ana, soţia meşterului Manole, este inscripţionat pe peretele sudic al mănăstirii, ca un fel de dovadă pentru posteritate, că evenimentele relatate în legendă chiar au avut loc.

Desen manastirea Arges

Legenda Meşterului Manole cunoaşte peste 200 de variante, dar, în toate, “povestea” este aceeaşi: Negru-Vodă (în istorie, Neagoe Basarab), împreună cu “Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari/ Şi Manole zece/ Care-i şi întrece” caută loc “Pe Argeş în gios/ Pe un mal frumos”, pentru a ridica “Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”. Munca meşterilor este, însă, zadarnică, pentru că tot ce zidesc ziua, noaptea se surpă. În vis, lui Manole i se dezvăluie necesitatea de a o sacrifica pe prima femeie care va veni să aducă bucate “la soţ/ ori la frate”. Ana, soţia Meşterului Manole, este cea care soseşte prima şi, deşi meşterul îl roagă pe Dumnezeu să o oprească din cale, nimic nu poate împiedica sacrificiul. Zidirea Anei este momentul cel mai emoţionant al legendei: “Iar Manea oftă/ şi se apucă/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”.

Mănăstirea fără asemănare este ridicată, iar Manole, rămas pe acoperiş, după înlăturarea schelelor, din porunca voievodului, pentru ca niciodată să nu mai poată ridica “altă mănăstire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă”, îşi construieşte, precum ceilalţi meşteri, aripi din “şindrili uşoare”. În locul în care zborul lui s-a frânt s-a ivit un izvor (Fântâna lui Manole) care stă mărturie şi astăzi că sufletul meşterului genial rămâne nemuritor. Conform tradiţiei pe prima apă a fântânii curge apă pentru fericire, pe a doua pentru sănătate şi pe a treia pentru noroc.

Pe acest spaţiu mioritic, locuitorii au crezut că jertfa ţine cumpăna unei fapte cereşti. Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică. Pentru Manole, reuşita este mai presus decât o viaţă umană, creaţia devine o boală incurabilă iar intervenţia divinităţii reprezintă convingerea spiritului ortodox că transcedentul se revelează în om din proprie iniţiativă, meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o vocaţie unică de a oferii oamenilor modele. După terminarea construcţiei şi moartea meşterului, biserica nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii.

Legende despre edificii care rezistă timpului doar cu preţul unui sacrificiu, precum Legenda Meşterului Manole, sunt prezente în mitologia mai tututror popoarelor, dar, în special, la cele din Peninsula Balcanică, la bulgari, greci, albanezi, sârbo-croaţi etc. Specialiştii în domeniu au formulat ipoteza că varianta cea mai veche a mitului jertfei, în spaţiul european, este cea neogreacă, de unde a trecut la albanezi, macedoromâni (li se mai spune şi aromâni, populaţie românească sud-dunăreană), bulgari şi, apoi, la nord de Dunăre, în folclorul românesc.

Trebuie constatat că o astfel de legendă nu se putea naşte decât într-o comunitate puternică de meşteri zidari, ştiut fiind faptul că aceştia sunt condamnaţi de însăşi meseria lor să-şi sacrifice familiile, ceea ce le conferă o soarta tragică. În Balcani, cu secole în urmă, cea mai puternică şi cunoscută comunitate de zidari era cea a “gogilor” (“goge”=zidar), meşteri macedoromâni care şi-au păstrat până târziu secretele meseriei şi ritualurile specifice (inclusiv pe cel al sacrificiului). Acelaşi mit, al sacrificiului uman se regăseşte şi în varianta sud-dunăreană “Construirea Skadarului” – unde copii sunt aduşi pentru a fi alăptaţi la zidul care prinde viaţă odată cu Goikoviţa – replica bulgară a Anei. Acelaşi motiv, al sacrificiului, este regăsit şi la Pausanias istoric grec în lucrarea sa Periegesis.

Întotdeauna mitul (povestea veche despre un început, o întemeiere, o zidire) porneşte de la o realitate căreia îi dă o valoare generală, simbolică. În versiunile sud-dunărene, fie că era vorba de ridicarea unei mănăstiri sau de construcţia unui pod, a unei case, fiinţele sacrificate sunt, de regulă, un animal domestic, o pasăre, umbra unui copil, oase, cranii, metale preţioase, perle, ierburi, pâine, vin, sare, untdelemn s.a.m.d. Pe de altă parte, tema sacrificiului, în variante asemănătoare cu cele balcanice, există şi în tradiţiile celtice, şi în cultura africană sau în cea orientală, ceea ce ar însemna că rădăcina tuturor acestor legende trebuie căutată într-un timp mult mai îndepărtat, în protoistorie, iar pentru culturile europene, în fondul indoeuropean. Mircea Eliade, marele mitolog şi istoric al religiilor, consideră că mitul sacrificiului este o moştenire culturală geto-tracă.

Desen manastirea Arges

Chiar de la prima citire a baladei se constată că aceasta preia un motiv păgân, ancestral, care a circulat în forme diferite de la un popor la altul şi care pare a fi moştenit, desigur, de la strămoşii noştri care se ănchinau zeilor aducându-le sacrificii, spre a le putea căpăta – în concepţia lor – bunăvoinţa şi ajutorul. Pentru a amplifica la epuizare sacrificiul uman, zbuciumul sufletesc al meşterului Manole este completat de participarea naturii însăşi. Manole resemnându-se parcă, în faţa sorţii o zideşte pe soţia sa Ana, cea care reprezenta cea mai dragă fiinţă de pe pământ, în ziful bisericii.

Legenda meşterului Manole scoate în evidenţă faptul că Manole, acest meşter, este un om simplu, care reuşeşte să ridice o bijuterie arhitectonică, fapt care dovedeşte că nu numai zeii pot dura opere valoroase, ci mai ales acela care dăruindu-se până la sacrificiu muncii, realizează copodobere punând în ele tot ceea ce are mai scump. Universalitatea mitului sacrificiului poate fi considerată şi ca o concluzie a faptului că nicio realizare măreaţă nu poate fi durată dacă nu are la bază un sacrificiu suprem. Oare acestă concluzie a fost ceea ce au vrut autorii sa transmită urmaşilor ?

În ceea ce-l priveşte pe arhitectul medieval al construcţiei, numele acestuia rămâne necunoscut, chiar dacă legendarul Manole a fost identificat ba cu un Manoli din Niaesia (Asia Mică), ba cu un Manea, pomenit însă drept meşter abia la începutul sec.al XVIII-lea, la Horezu, de unde poate a fost trecut în legenda mănăstirii. În ceea ce priveşte fântâna lui Manole, este de fapt o cişmea în frumosul stil al arhitecturii populare, ridicată în micul parc de peste drum de mănăstire. Inscripţia în româna veche, cu litere slavone, dă versuri şi numele celor ce au trudit pe la anii 1800-1805 pentru ridicarea cişmelei, anume episcopul Iosif al Argeşului şi egumenul Meletie al Mănăstirii Argeş.

Legenda Meşterului Manole de la Argeş, pentru noi, românii, rămâne cea mai cunoscută, dar şi cea cea mai valoroasă, prin fumuseţea versurilor, prin emoţia pe care o provoacă şi, mai ales, prin faptul că este singura care asociază sacrificiul nu numai cu durabilitatea construcţiei, ci şi cu valoarea lui artistică. Mănăstirea Meşterului Manole nu are asemănare, este o operă de artă, o bijuterie arhitectonică, este un “centru al lumii”, loc de rugăciune, de reculegere şi de uimire în faţa genialităţii spiritului creator.

Un alt aspect care asigură unicitatea acestei legende este că Ana, soţia meşterului, acceptă cu seninătate zidirea, ca într-un joc (nu protestează, nu se zbate, nu blesteamă, aşa cum se întâmplă în variantele balcanice), fiind una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii noastre populare. Şi zborul sacrificial al meşterului este prezent, de asemenea, numai în variantele româneşti. Mănăstirea şi izvorul (fântâna) pot fi interpretate ca metafore ale celor două suflete (Manole, Ana) legate, prin moarte, în eternitate.

Mănăstirea Argeşului şi legenda Meşterului Manole, într-atât de unite în acelaşi destin, încât nu am putea vorbi despre una, fără a o aminti şi pe cealaltă, sunt mereu porţi deschise spre esenţa spiritualităţii româneşti. Altfel, legenda rămâne frumoasă, iar minunata Mănăstire a Argeşului, poate cea mai strălucitoare ctitorie religioasă de pe pământul românesc.

Monastirea Argeşului (Vasile Alecsandri)

Pe Arges in gios
Pe un mal frumos,
Negru-Voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas,
Si cum il videa,
Domnul ii zicea:
– Mindre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-alunis?
– Ba, doamne,-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit.
Cinii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cit il auzea,
Domnu-nveselea
Si curind pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
– Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curind va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrind,
Lucra tremurind
Zi lunga de vara,
Ziua pin-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvinta:
– Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cind m-am culcat?
O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfinta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram.
S-orice sotioara
Orice sorioara,
Mini in zori de zi
Intai s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
In zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n cimp se uita,
Drumul cerceta.
Cind, vai, ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea cimpului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Prinz de mincatura,
Vin de bautura.
Cit el o zarea,
Inima-i sarea,
In genuchi cadea
Si plingind zicea:
“Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face piraie
Si imfla siroaie.
Dar oricit cadea,
Mindra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o videa,
Inima-i plingea,
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
“Sufla, Doamne,-un vint,
Sufla-l pe pamint,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mindra sa-mi intoarne,
Sa mi-ontoarne-n cale,
S-o duca devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vint,
Un vint pre pamint,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveselea
Daca o videa,
Iar Manea turba,
Mindra-si saruta,
In brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
_ Stai, mindruta mea,
Nu te sparia,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel ridea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai ridea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Trupusoru-mi fringe!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare,
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plingea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare,
Pin’ la buzisoare,
Pin’ la ochisori,
Incit , vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!

Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
– Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mina pe pept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mindrea
S-apoi raspundea:
– Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sint
Pe acest pamint!
Afla ca noi stim
Oricind sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ginduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo pe grindis,
Sus pe coperis.
Mesterii gindea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea,
Si unde pica,
Trupu-si despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cind se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvirtea,
Si de pe grindis,
De pe coperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fintina lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

Print Friendly